Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Aurel Pop

La început de septembrie, dacă timpul ar fi mai avut răbdare l-am fi sărbătorit pe Aurel Pop. Pictorul ar fi împlinit 83 de ani. Am scris de multe ori despre creaţia sa, am avut privilegiul să-i vernisez câteva expoziţii personale sau retrospective. Şi chiar şi acum când am dorit să mai scriu despre acest senior al picturii româneşti contemporane care a plecat în eternitate, acolo unde creaţia sa ajunsese deja, îmi apare, ca de fiecare dată, în faţa ochilor un bărbat cu trăsăturile unui om cam aspru, cu vocea puternică, baritonală şi neschimbată de-a lungul timpului, un om amabil dar hotărât şi cu o privire ce ne avertiza că nu va ceda, gata să înceapă conversaţia cu o glumă şi, totuşi, prea puţin înclinat spre concesii.

În cei vreo 30 de ani de când îl cunoşteam nu se modificase nimic evident în felul său de a fi şi nu părea să fi pierdut nimic din optimismul, tinereţea şi energia sa, din rigoarea programului de lucru, nimic din plăcerea de a opta. Poate, doar în zâmbetul său să fi primit o umbră de melancolie...

A lucrat mult şi totuşi şi-a deschis prima expoziţie personală abia când a împlinit 50 de ani, la o vârstă la care alţii îşi organizează deja retrospective. Fiind vorba de Aurel Pop, nu este ceva surprinzător, un pictor pentru care mai numeroase au fost  certitudinile decât îndoielile, confruntarea cu publicul, dorind-o doar în ultima parte a vieţii. Aşadar, nici o emfază a persoanei, nici un efort pentru a plăcea, nimic curtenitor în ţinuta sa, uneori parcă voit persiflantă, jovialitatea sa având asperităţi ce ţineau de structura sa temperamentală, de personalitatea sa prea puţin flexibilă şi pe care nu dorea să şi-o manifeste cu orice preţ în prim plan.

Şi totuşi, într-o vreme în care ai tot mai mult şi dureros impresia că păşeşti pe nisipuri mişcătoare, când zgomotul ca şi ţipătul au ajuns la intensităţi pe care numai exorcizarea pare să le mai „împace”, să le facă cât de cât de suportat, când angoasa şi teroarea i-au separat pe oameni în insule nesigure ori confuze când efortul, dorinţa de limpezire, îi transformă pe oameni în individualităţi ce se regăsesc sub aripa grea a neliniştii comune, Aurel Pop s-a „încăpăţânat” să existe sub protecţia drumului ce şi-a făcut loc din tradiţie, înaintând fără grabă atent şi cât mai departe de lumea dezlănţuită.

La o privire atentă vedem că nici acest drum nu a fost ferit de „capcane”, de opriri, de reveniri (dar fără stagnări) în căutarea împlinirii sau cel puţin în investigarea sinelui. Dar ar fi putut fi altfel? Nici Aurel Pop nu ar fi putut să se sustragă de la „modernul”, actualul efort al căutării echilibrului atât de precar. Nici Aurel Pop, pictorul, nu putea face excepţie – şi aici constă autenticitatea, originalitatea sa – (chiar dacă fervoarea nu era atât de evidentă) de la analizarea mecanismelor impresiilor în faţa lucrărilor, fixând în câteva semne geometrice proporţiile neaşteptate ce se iveau mereu numai pentru el din acest iluzoriu concret de linii şi valori, irizând lentilele ochilor noştri în faţa bogăţiei de frumuseţi a lucrurilor — o victorie a darului său de creaţie şi a darului său de a vedea frumuseţea.

Tot mai puţin se va putea spune de acum despre pictor că a fost elevul lui Steriadi ori al lui Dărăscu, că era invitat la o cafea de Lucian Grigorescu, că îl admira la vernisaje pe Theodor Pallady, într-un Bucureşti marcat de război şi de urmările sale imediate. Iar zestrea cea bogată primită de la dascălii săi, Steradi şi Dărăscu, i-a fost de folos în creaţia sa. Autonomizarea plasticului a devenit hotărâtoare, chiar dacă nu a fost tranşant evidentă în toate momentele creaţiei sale, chiar dacă am mai aflat şi un gust al anectodicului ce corupea uneori tensiunile mesajului plastic, prin reapariţia personajului uman în contextul, cel mai adesea, epurat al operei. Suntem martorii, aşadar ai unei experienţe solare, prezentă o dată cu studiile bucureştene şi pe care nu o va mai părăsi, primind-o ca pe o cucerire majoră ce l-a determinat să-şi lumineze paleta, încercând să surprindă cât mai nemijlocit senzaţia contactului plenar cu vastitatea naturii. Iar dilema sa, forma, nu numai că nu a dăunat operei sale, dar a şi îmbogăţit-o prin atenta aplecare asupra plasticităţii şi a raporturilor dintre formele picturale, oscilând între un stil figurativ realist, altul cu libertăţi de pensulaţie ce ajung uneori până la o viziune cromatic — abstractă şi, în sfârşit, o factură mai disciplinată, sintetică .

Aurel Pop a preferat să se păstreze constant pe făgaşul structurii apolinice, conferind picturalului vitala respiraţie a organicului. A fost prudent la schimbări esenţiale, pentru Aurel Pop sentimentul formei şi al culorii neizvorând din teorii, ci dintr-o înzestrare naturală, germinativă. Preocuparea sa a fost mereu aceeaşi: să surpindă şi să redea varietatea formelor şi culorilor, a forţei sau a delicateţei lor expresive, să surprindă elementele infinite ale naturii, atmosfera şi specificul locurilor, mai ales lumina. Aş zice că a pictat nu atât cu culoare ci cu lumină, ceea ce face ca lucrările sale să aibă o viaţă sensibilă, comunicabilă, vie şi caldă. Chiar dacă pictura sa aparţine figurativului, neinteresându-l aderarea la vreun curent postmodernist, el nu s-a lăsat condus nici de ispita emoţiilor spontane sau a impulsurilor creatoare de moment. A fost un lucid şi şi-a dirijat cu calm şi pricepere elanurile şi tehnica picturală. A dorit să facă o artă durabilă prin care să pătrundă în esenţa lucrurilor. Aurel Pop şi-a cucerit în pictura românească un loc al său bine definit, datorită personalităţii sale puternice, a stilului său construit cu o tandreţe aspră, datorită viziunii personale în care măsura şi echilibrul sunt calităţi esenţiale. A creat până în ultima zi, avea planuri, speranţe, dorea să-şi organizeze încă o expoziţie, se bucura de fiecare moment al zilei iar viaţa sa a fost plină, deplină, a iubit muzica iar dragostea sa pentru muzică a transmis-o fiului său, un cunoscut şi talentat violonist ce trăieşte şi concertează în Germania şi nepoatelor sale, talente ce promit în lumea muzicală din Germania. S-a bucurat la rândul lui de înţelegerea şi dragostea soţiei sale, a familiei care l-a susţinut să se dedice aproape în exclusivitate creaţiei sale artistice, fără să fie dependent de un post cu salar lunar asigurat ce presupunea şi un program ce i-ar fi „furat” din timpul de lucru în atelier. În fiecare zi, cu disciplina şi rigoarea ce l-au caracterizat, cele trei etaje ale imobilului unde se afla atelierul său, cu convingerea că picturii trebuie să i te dedici permanent, fără să te dispersezi în activităţi străine ei, adăugând mereu câte ceva ca într-o construcţie. Aş spune, fără exagerare, că Aurel Pop şi-a onorat destinul şi cu înţelepciunea sa poate ne priveşte acum ceva mai destins, cu mai multă blândeţe, cu liniştea celui care nu a făcut compromisuri, a omului în bune raporturi cu eul său lăuntric, de fapt, cu propriul său destin.

 Maria Zintz