Nr. 9 (467) Septembrie 2004

H.-R. Patapievici

PATAPIEVICI, H.-R. (pseudonimul lui Horia-Roman Patapievici) s-a născut la Bucureşti pe 18.03.1957. Este fiul lui Dionisie şi al Georgetei Patapievici (născută Bădescu). Studii liceale la Liceul „Zoia Kosmodemianskaia” (actualmente „Carmen Sylva”), din Bucureşti (1972–1976) şi absolvent al Facultăţii de Fizică (secţia „Optică, spectroscopie, laseri, plasmă”) a Universităţii bucureştene (1977–1982). Doctor în Filosofie, pentru specialitatea Epistemologie, cu o teză privitoare la imaginarul filosofic al fizicii (1999). Între 1985–1990 a fost cercetător ştiinţific. Director de studii la Institutul de Studii Germanice (1994). Din 1990 este asistent universitar, iar din 1994, predă Istoria fizicii şi Istoria ideilor ştiinţifice la Universitatea din Bucureşti.

Este membru al Gupului pentru Dialog Social, al Societăţii Academice Române şi al Consiliului Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivei fostei Securităţi. A beneficiat de următoarele burse de specializare: bursă TEMPUS (la École Pratique des Hautes Études, Paris, 1992), bursă DAAD (Germania, 1994–1995), bursă la Colegiul Noua Europă/New Europe College (1994), bursă la Salzburg Seminar (Austria, 1996).

Debut publicistic cu proza Cristache: un portret, în revista Contrapunct, nr. 6/1992, şi editorial cu volumul Cerul văzut prin lentilă (1995). A obţinut Premiul pentru eseu al Editurii Nemira (1993), Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1995), Premiul pentru jurnalism al revistei Cuvântul (1995), Premiul „Alexandru Indrieş”, acordat de „Societatea Timişoara” (1995).

Eseul Zbor în bătaia săgeţii (1995) reconstituie autobiografic etapele formării de excepţie, enciclopedice, a unui intelectual aparţinând generaţiei care a învăţat să scrie şi să citească atunci când a venit Ceauşescu la putere, dar convins că este învestit cu semnul providenţei. În faţa agresiunii exercitate asupra libertăţii spirituale de către regimul comunist, H.-R. Patapievici s-a salvat prin studiu individual, copleşitor în privinţa cantităţii şi calităţii, şi prin organizarea unor seminarii de înaltă ţinută împreună cu prietenii săi. Surprinzătoare mi se pare infailibilitatea cu care acest ales al cărţilor îşi selectează fără greş, spre lectura formativă, numai lucrările cu eficienţă maximă, în condiţiile în care ele erau mai greu de găsit (sau poate tocmai de aceea), ucenicul la clasici manifestând un adevărat tropism faţă de tot ceea ce degajă valoare ideatică. Apropierea de cărţi se face în chip amoros, potrivit unei direcţionări empatetice, viaţa fiind trăită ca pe o experienţă livrescă în spaţiul ascetic al bibliotecii.

Această autobiografie spirituală este atrăgătoare prin intensitatea şi credibilitatea trăirii dense întru devorarea epocilor, doctrinelor şi ideologiilor: istorii, culturi, civilizaţii, filosofii, literaturi, epistemologii, toate citite în câteva limbi de largă circulaţie în încercarea de a afla Totul prin aplicarea procedeului simultaneităţii contrariilor, a creării, prin marea mobilitate intelectuală, de serii paralele şi complementare. Eseistul crede că poate rezolva o criză de identitate cunoscând şi experienţa alterităţii. Bunăoară, teoria „schimbării subiectului” combină sugestii mitologice, religioase, istorice, filosofice (întrupare creştină în faţa Judecăţii de Apoi, transcendere hegeliană a ordinii raţiunii, căutarea heideggeriană a esenţei aleteice, permutarea ontologică) pentru a împlini fiinţarea culturală.

H.-R. Patapievici îşi dezvăluie cu candoare copilărească lecturile, trăirile, revelaţiile, experienţele existenţiale, întrucât crede cu putere în ineditul lor, însă mai important decât acest demers euristic mi se pare febrilitatea lecturii şi a însemnărilor (fişe, rezumate, comentarii ş.a.) sub forma jurnalului de creaţie. Anexarea propriei bibliografii la sfârşitul cărţii poate fi taxată ca un gest de redundanţă publicistică din moment ce aceste scrieri de uz personal nu pot fi consultate de către cititor (poate, cel mult, de cel căruia i se adresează pre-textul epistolar al eseului de faţă), iar referiri la ele au fost făcute deja de-a lungul cărţii. Această bibliografie poate fi luată în considerare doar în măsura în care o acceptăm ca pe un ludic procedeu postmodernist, însă din interiorul eseului nu se poate motiva o asemenea orientare. Se adaugă pedanteria folosirii unor termeni despre care n-am putea spune că pot fi la îndemâna oricui (deliterios, erelicţiune, flatulant, haecceitate, imercesibil, obvios, psitacizare, thuriferar etc.). Lipsa de echilibru stilistic a eseului face posibilă apariţia unor înlănţuiri aforistice care opresează pagina, însă, oricum ar fi, erudiţia, profunzimea speculativă şi verva ideatică ies învingătoare. Formula epistolară, cu adresări directe, menţine un ton degajat de seriozitate, cu o undă de intimitate duioasă, mai ales atunci când se evocă vârsta copilărie redescoperite.

Având ca punct de plecare eseistic pretexte sociale, politice, economice, culturale şi conceptuale, textele publicistice adunate în culegerea Cerul văzut prin lentilă (1995) sunt ordonate în secţiuni tematice şi reuşesc să depăşească spaţiul strâmt revuistic al reţetarului contingent pentru a accede la zonele speculative mai înalte ale abstractizării. Eseistul expune un contradiscurs naţional fără a utiliza preceptele istoriosofiei în sens tradiţional; faptele invocate şi puse sub Zodia Cancerului nu sunt privite cu un ochi de istoric, ci constituie doar un prilej de reflecţie cioraniană cu finalitate eseistică saturniană. Însă, în orice caz, se dă o replică viguroasă celor care astăzi s-au fixat mistic în analiza fonologică aplicată a behăiturilor mioriţarde şi care glorifică veşnicia mitului cultural al ţărăneităţii, crezând că lumea mai este încă acel cosmos etanş a cărui axă împunge negreşit doar vatra satului. H.-R. Patapievici este adeptul unei definiţii funcţionale a specificului na­ţional, cu identitate şi viabilitate mereu verificabile prin acte responsabile în faţa experienţelor cruciale. Se reproşează purtătorilor de însemne patriotice lipsa consecvenţei logice, a eficacităţii în valorificarea conjuncturilor istorice şi geografice şi a pragmatismului în orientarea prospectivă. A trecut vremea patriotismului degradat în naţionalism mistic-inspirat şi în demagogie retrospectivă sau protocronistă, dar cu greu vom putea scăpa de hainele înguste ale copilăriei mioritice şi de consecinţele kafkiene ale „fenomenului Piteşti”. „Atât în spaţiul mioritic cât şi în fenomenul Piteşti ceea ce se manifestă este setea de acelaşi. Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă. (…) Cum identitatea la români e o veche carenţă, noi trăim zi de zi experienţa crucialului. Doar că, într-un chip senzaţional, noi nu o resimţim decât fie ca pe un banc, fie ca pe o condamnare.”

H.-R. Patapievici s-a format ca un liberal democrat de tip clasic, acomodat cu mentalitatea occidentală dinamică şi cu epistema secolului al XX-lea, posedând lecturi aprofundate de istorie, economie şi filosofie politică (printre altele). Principiului elitarismului performant, propovăduit pe plan individual, îi corespunde, în perimetrul socio-economic, liberalismul relaţiilor capitaliste, ale căror mecanisme (sistem de piaţă autoreglator, competitiv şi impersonal) analistul le demontează cu sagacitate. Autorul îşi propune să înlăture şi câteva prejudecăţi despre capitalismul incipient, înrădăcinate de ideologia comunistă: presupusa mizerie pe care ar fi generat-o noile relaţii de tip industrial, când, de fapt, ele au adus salvarea proletariatului şi au făcut din cea mai săracă ţară occidentală, Anglia, prima putere economică mondială doar după câteva decenii; punerea în adevărata lumină a problemei exploatării copiilor, a raportului industrie-agricultură şi a ulterioarelor nemulţumiri, născute tot din comparaţia cu nivelul propriu de trai.

Plăcerea teoretizărilor pe marginea faptelor şi ideilor supuse comentariului permit multe fulguraţii eseistice captivante, puse în evidenţă şi de utilizarea unui stil limpede (atunci când nu intervine pedanteria sau hibridarea lingvistică). Fluenţa şi permisivitatea gândirii, nutrită de citirea unei imense bibliografii (care va fi dezvăluită în eseul formării Zbor în bătaia săgeţii) îi permit autorului să cultive diferenţa polemică şi contrastul. H.-R. Patapievici despică firul în patru nu doar pentru a putea să identifice „desenul din covor”, ci şi pentru a putea să prevadă configuraţia urzelilor viitoare, în speţă analiza morfologică a părţilor componente ale societăţii româneşti şi analiza sintactică a ticurilor culturale, sociale şi economice ale imaginarului public.

În culegerea Politice (1996), după ce se cioranizează şi se consumă imprecaţiile de factură profetică, cu tonalităţi vaticinare, adresate poporului in corpore, urmează o analiză sub sedativ a actualei societăţi româneşti. Analistul nostru militează pentru un patriotism lucid, bazat pe pragmatism politic şi aflat departe de retorica naţionalistă paseistă. Îndreptarea privirii înspre trecut trebuie făcută numai pentru a conserva memoria colectivă după modelul evreiesc şi pentru a respinge încercările de reabilitare intelectuală a comunismului. Acum, autorul se dovedeşte a fi echidistant, dar nu indiferent faţă de ororile comise de comunism şi de fascism. Aflăm o subtilă analiză a bolşevizării ţării şi a corectitudinii politice exercitate de comunismul american. Remarcabilă este schiţarea portretului lui Nae Ionescu, precum şi discutarea plină de duh a problemelor religioase (sincretism, asceză, kitsch ecleziastic, filipică la adresa celor mai mulţi dintre slujitorii bisericii). Încercând să descifreze protocoalele Puterii, autorul reaminteşte adevăratele îndatoriri ale Statului actual (acceptarea, printre altele, a controlului din partea societăţii, renunţarea la discriminarea cetăţenească), ale S.R.I. (apărarea adevăratelor secrete de Stat) şi ale Poliţiei (rol de protejare iar nu de opresare).

Culegerea din 1996 reprezintă cea mai incisivă reevaluare a românismului de la Schimbarea la faţă a României încoace, nu poate fi ocolită cu uşurinţă, întrucât tulbură apele discursului naţional(ist) şi democratic. Renunţarea la atrabilarea excesivă ar fi un bun câştigat pentru eseist, care nu va risca astfel să devină ceea ce abhoră – un spirit fals. Contrazicerile histrionice şi limbajul vitriolant, care au radicalizat atitudinea crizistă din culegerea anterioară, nu umbresc părţile bune ale cărţii.

Postmodernitatea a adus cu sine tot felul de revoluţii: tehnologică, economică, culturală, sexuală etc. Şi totuşi, pentru H.-R. Patapievici, ceea ce se pierde este mult mai important decât ceea ce se câştigă: chiar dacă „invizibilul” este în continuare captat (instantaneitatea, virtualizarea, digitalizarea), noi avem nervul optic atrofiat şi retina neimpresionată în privinţa celor invizibile, iar prezenţa divină nu mai poate fi percepută ca atare. Cartea Omul recent (2001) avansează un proiect de reconstrucţie modernă şi se vrea o pledoarie pentru mântuirea sufletului alienat, posibilă doar prin redescoperirea cu discernământ a valorilor spirituale şi a divinităţii pierdute. Reconstituind istoria internă, genealogia şi morfologia lumii moderne, autorul face o radiografie a maladiilor ei, îi sesizează carenţele şi se întreabă cine sau ce ar putea fi îndrituit să dea sens vieţii noastre interioare.

Tonul participativ este ferm şi profetic, trădând o gândire şi o expunere a ideilor lipsite de inhibiţii şi chiar intimidante pentru unii. Eseistul nostru frecventează multe domenii (istoria ideilor, istoria ştiinţelor, filosofie, politică, teologie) pentru a putea răspunde la o întrebare majoră: care este stadiul în care se află umanitatea noastră autentică şi strălucita cultură continentală de odinioară? Omul recent nu este, aşa cum arată la prima vedere, sau cum ar voi să pară, un studiu erudit (în pofida trimiterilor la subsol excesive uneori sau a numerotării pedante a desfăşurătorului), ci un eseu scris cu o îngrijorare patetică, din nevoia autorului de a (se) cunoaşte şi de a se mântui. Eseist cu convingeri tranşante, H.-R. Patapievici se ataşează de lucruri cu miză majoră şi franc exprimate, dar implicarea lui nu este ideologică ori strict teoretizantă, ci existenţială, deşi perspectivele de abordare sunt multiple: filosofică, politică, sociologică, antropologică, etică, economică. Prin retorica ideilor lui, autorul Politice-lor a fost considerat încă o dată un pericol social deosebit de grav şi şi-a pus pe cap opinia publică (cu excepţia fanilor lui declaraţi) prin reprezentanţii ei cei mai autorizaţi: postmoderniştii, „specialiştii”, politicienii, integraţioniştii, segregaţioniştii, feministele şi homosexualii.

Şi totuşi, Omul recent nu este în primul rând o carte pentru publicul larg şi nici măcar pentru români qua români, întrucât aspectele abordate nu se găsesc acutizate în ţările slab dezvoltate. Inactualitatea ei (iar nu presupusul anacronism) derivă din faptul că la noi nu sunt create toate premisele pentru lansarea unei dezbateri critice de o asemenea anvergură. Încă nu avem poduri de flori aruncate profanator în aer din pricina angajamentelor multiculturaliste neonorate, feministe de obedienţă leninistă, homosexuali puternic cartelizaţi şi acceptaţi, senatori din partea mediocrilor (nu numai ai melcilor), biserici unde să se închine aproape numai turiştii străini ori minoritarii electivi, câini comunitari bine protejaţi şi cetăţeni deveniţi animale blânde, ghiftuite şi politicoase. Nu suntem nici vrăjiţi, nici dezvrăjiţi; nici postmodernişti în putrefacţie şi nici globalizaţi cu bibliografia critică adusă la ziua cincinalului. Va trebui să mai treacă vreo două decenii brucaniene, timp în care nici nu ştii în ce stadiu este mai bine să te afli.

OPERA: Cerul văzut prin lentilă (Ed. Nemira, Bucureşti, 1993, 1995, 1996, 1998); Zbor în bătaia săgeţii (Eseu asupra formării) (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, 1996, 1997, 1998, 2002); Politice (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, 1997, 1998); Omul recent (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999); Flying against the Arrow (CEU Press, Budapesta, 1999); Nézz vissza haraggal (Pont Kiadó, Budapesta,1999).

REPERE CRITICE: Dan C. Mihăilescu, Ce ne facem cu Patapievici?, în 22, nr. 16/1995; Ioan Buduca, Zbor în bătaia săgeţii, în Luceafărul, nr. 22/1995; Dan Stanca, Anti-Patapievici, în Litere, Arte & Idei [supliment al ziarului Cotidianul], nr. 27/1995; Mioara Caragea, H.-R. Patapievici şi discursul istoricosofic, în Litere, Arte & Idei [supliment al ziarului Cotidianul], nr. 28/1995; Ioana Pârvulescu, Ucenicul vrăjitor, în România literară, nr. 31/1995; Orizont, nr. 9/1995 (număr special); Dumitru Chioaru, Un profet în pustiu, în Euphorion, nr. 2/1996; Vitalie Ciobanu, Sub reflectorul Patapievici, în Contrafort, nr. 8/1996; Dan C. Mihăilescu, Ce ne-am face fără Patapievici?, în 22, nr. 22–23/1996; Vasile Spiridon, Cartea întâlnirilor esenţiale, în Vatra, nr. 8/1997; Roxana Sorescu, Descoperirea temei, în Luceafărul, nr. 43/1996; Ion Bogdan Lefter (coord.), Scriitori români din anii  ’80–’90. Dicţionar bio-bibliografic, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2001, vol. III, P–Z, pp. 22–24; România literară, nr. 9/2002 (număr special); Observator cultural, nr. 102, 103/2002 (număr special); C. Stănescu, Domnul Patapievici faţă cu poporul, în Accente. Jurnal indirect (1996–2003), Ed. Albatros, Bucureşti, 2004, pp. 19–22.