Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Chef de editorial

Persoană importantă, editorialistul. El pune-propune o problemă, de presupus la ordinea zilei, îşi dă cu părerea, caută a fi elocvent şi convingător, deştept şi fermecător, informat şi seducător, e convins că vorbeşte mental în for şi că ceea ce transcrie în chenarul său de deschidere a publicaţiei va avea ecou la fraţi şi confraţi, ba chiar în lumea largă, cât mai largă, pentru că un editorialist care se respectă nu concepe să-şi bată gura de pomană. Există în acest sens veritabili specialişti ai genului, există un public anume, există chiar cititori care nu reţin şi nu comentează decât ce au aflat din editorialul lui cutare sau cutare. Există aşadar o „poetică” a editorialului şi un „orizont de aşteptare” relativ la acesta. Ştiu, cu­nosc chestiunile acestea şi ori de câte ori îmi vine rândul la editorial – pentru că la noi, la Familia, am convenit ca editorialul să fie scris de responsabilul de număr –, mă apucă întâi o furnicătură, o nelinişte pe care pentru o vreme le alung de la inima mea, îmi zic că am timp, îmi va veni şi mie o idee ca lumea, o să rezolv eu cumva, nu-s eu chiar prostul proştilor; vremea trece şi trece, noroc că suntem un lunar de cultură, nu un ziar ori un hebdomadar, mi-e inima plină de invidie şi de admiraţie pentru editorialiştii acestui tip de tipăritură cum au idei la fix, Miron, care tehnoredactează numărul, mă priveşte cu înţelegere şi răbdare, nu fără un surâs misterios, totuşi trebuie să scriu editorialul, ce mă fac, n-am nici o idee cât de cât demnă să mai fie scrisă, toate problemele importante s-au abordat în suplimentele literare ale ziarelor, în săptămânale, în revistele lunare al căror număr în curs, ehe!, a şi apărut, numai eu dorm, soro, vorba vine, că numai de dormit nu-mi arde, ştiind că trebuie, e musai, cum se zice la Ardeal, să scriu editorialul pentru numărul nou, numărul nouă pe anul în curs.

Cuţit os!

Gata, ştiu că pot, dacă vreau pot, cum se zicea în reclama aceea, prima pe care am reţinut-o imediat după revoluţie la televiziunea noastră liberă, cea despre adidaşii Torsion – Dacă vrei, poţi! –, deschid fişierul şi scriu la editorial.Deci, vorba lui Gigi, care-i problema?! Problema e că sunt multe probleme. Vine iarna, iar vine iarna, e frig deja în redacţie. Am cumpărat nişte lemne cu care o să facem foc în sobele de teracotă rămase aici, în noua redacţie în care ne-am mutat şi care, pe vremea patronului Familiei, Iosif Vulcan, funcţiona, probabil, ca odăi ale servitorilor. Or, e bine, nici o problemă, noi ce suntem decât nişte servi ai Familiei?! Important e să ne adunăm minţile şi posibilităţile – inclusiv cele financiare – ca să putem organiza Zilele Revistei FAMILIA, ediţia din acest an (28 - 30 octombrie). Am stabilit tema colocviului: Piaţa prozei – Deocamdată, romanul  : circumstanţe, performanţe, prespective. Fireşte, vom invita, ca întotdeauna, critici de prestigiu (Ce ne-am face fără critici?), dar şi prozatori de seamă (Ce ne-am face fără prozatori?), dar şi poeţi importanţi (Fără poeţi ce ne-am face?), într-un cuvânt, prieteni (Ei bine, chiar aşa, ce ne-am face fără prieteni?). Vor fi lansări de carte – bunul nostru prieten Gheorghe Crăciun şi va lansa a sa  Pupa Russa într-o manieră mai spectaculoasă, vrem şi noi să mai schimbăm tipicul Zilelor –,vor fi alte prezentări de cărţi, cu autorii faţă către faţă cu cititorii, vor fi reprezentate câteva edituri de prestigiu din ţară, vor fi recitaluri de poezie (în „catacomba” de La Masca), va fi bine, zic eu, sper eu, sperăm noi. Oh, viitor luminos! pentru că nu exişti încă. Dar când te vom cunoaşte bine, vom fi ceva mai bătrâni, ceva mai moşnegi. Până atunci, Ion Simuţ şi ucenicii săi vor face în numărul zece al Familiei un fel de avanpremieră critică, iar el însuşi va scrie editorialul aceluiaşi număr, mă rog, asta e problema lui. A mea e să mântuiesc editorialul ăstui număr. Apropo, de moşnegi: foarte tânărul nostru coleg Mircea Pricăjan, după ce că s-a însurat în vara asta (îi dorim familie trainică şi casă pe măsură), ne-a pus Familia pe internet la www.revistafamilia.as.ro, semn că wwwiaţa merge înainte şi că tinerii au ceva esenţial de spus în chestiunea asta. Însuşi (stră)moşul nostru Vulcan Iosif ştia ceva în domeniu, de vreme ce în iunie 1866 scria: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut”. Junele era  viitorul Mihai Eminescu, redactorul-proprietar fiind el însuşi un june de 25 de ani . Dar ce fac eu aici? Mă las dus de melancholie? Au prezentul, vorba poetului, nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să-i cer?... Nu, nu e bine. Nu  mai e mult şi, în 2005, Familia împlineşte 140 de ani de la înfiinţare şi 40 de ani de la pornirea actualei serii, a V-a. Atunci vom vede ce o să cer încoace şi încolo ca să putem sărbători cum se cuvine sărbătoarea. Va fi cumva, dar să nu ne avântăm acum prea tare cu grijile, ajungă-i zilei grija care-o are.

Vai de capul şi de editorialul meu! Am pornit de la consideraţii teoretice asupra poeticii editorialistice şi am ajuns la sarcinile practice ale vieţuirii unei reviste. Din lipsă de spaţiu (vorba vine) şi din prezenţă de delicateţe trec sub tăcere necazurile umane ale redacţiei Nu tu idei de forţă, nu tu chestiuni arzătoare.Şi ce chef de editorial aveam! Aşa chef ca de editorialul ăsta, ca de cel de anul trecut şi ca de cele de când mă ştiu, niciodată n-am avut.