Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Poezia ca „sumbră orologie”

Ion Cristofor

Sărbătoare la ospiciu

Casa cărţii de ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2004

Poet rafinat al melancoliei disperate, al viziunilor târziu expresioniste ale angoasei şi ale sumbrelor epifanii ale malignităţii lumii, Ion Cristofor – „doctor în filologie şi echinoxist”, cum îi place să se prezinte pe coperta a patra – îşi identifică alter ego-ul în ipostaza meşterului ceasornicar pe care îl surprinde absorbit într-o în­deletnicire de insomniacă gratuitate: „cum scrie şi scrie şi scrie/ în registrul cu aurite co­toa­re/ numele nostru de ucenici înspăimântaţi”. Po­ezia ca „sumbră orologie” i-a fost la îndemână lui Ion Cristofor încă de la debutul său ce aduna poemele scrise în vremea  studenţiei şi, totodată, a uceniciei echinoxiste (În odăile fulgerului, 1983), iar volumele de versuri publicate de atunci încoace, doar două, pentru că e un poet extrem de exigent şi negrăbit la tipar (Cina pe mare, 1988 şi Marsyas, 2001) l-au arătat mereu egal cu sine, cu propria-i originalitate şi cu propriu-i stil în spaţiul poeziei esenţial ele­gi­ace.

Există la Ion Cristofor – şi există pentru că el s-a dovedit şi se dovedeşte un maestru al ei – o cermonialitate  sardonică a exprimării a­li­e­nă­rii existenţiale; noroiul, veninul, toxicitatea existenţei sunt trecute printr-un laborator es­tetic în care rafinamentul imagistic devine o­bli­gaţie de serviciu liric, specializarea poetului e­ta­lând masterate (mai apoi doctorate) în ceea ce se chema odinioară poezia damnării şi a bles­temului de a fi.

Titlul însuşi al volumul de faţă este un o­xi­moron perfect pentru genul de viziune poeti­că pe care, cu atâta artă, ca să spunem aşa, îl prac­tică Ion Cristofor. Nebunia lumii şi a vieţii e de­finitiv hotărâtă, poetului nerămânându-i de­cât să oficieze sărbătorile lirismului: e singura bucurie posibilă, fie ea sumbră şi inutilă: „ce râu spală picioarele noastre/ de sumbri ma­giştri ai unei ştiinţe inutile/ ce râu ne răpeşte iu­bitele şi le duce în Hades/ ce viitură întunecată ce fluviu/ tulbure de dorinţe şi de spaime/ ne mâ­nă de la spate cu vaiete/ elevi îndărătnici ce-au orbit/ cu cărţile-n braţe/ tomuri cu aurite co­toare/ cu semne ce nu ne învaţă măcar/ să ne stin­gem cu graţia/ cu nesfârşita blândeţe/ cu ca­re mor trandafirii” (Ştiinţe inutile).

Serbările ospiciale nu sunt nici pe de­parte însă nişte îndeletniciri autiste; oricât a­gre­sat, hărţuit, devastat lăuntric, poetul rămâne un lucid, spiritul său întreţine un efort de în­vă­ţătură ultimă, aceea din „Nu credeam să-n­văţ…”-ul eminescian. Scepticismul e luminat din interior sau măcar are nădejdea unei lumini mân­tuitoare, în pofida tuturor negativităţilor: „nu va mai exista niciodată vreo judecată de a­poi/ căci nici o femeie nu a murit/ nici un bărbat n-a răposat// trecutul n-a existat niciodată/ pre­zentul ne-a scârbit peste măsură/ iar viitorul e aici la îndemâna noastră/ cald ca o pâine/ pe ca­re vă invit s-o scoatem din cuptor/ şi s-o frân­gem între fraţi” (Nu va mai fi judecată de a­poi). Buna sensibilitate crepusculară e plesnită în­să uneori de sarcasm ca pentru a nu se arăta lu­mii cititoare cu faţă smiorcăitoare şi prea o­me­nesc de gravă. Sau, altădată, e lăsată să se o­dih­nească, şi în pagină e adus doar sarcasmul, ca să ne arate ce se mai întâmplă în realitatea cea de toate zilele pentru a-şi merita locaţia os­pi­ciului: „Tricolorul flutură vesel pe clădirea Ospiciului/ Napoleon Bonaparte a înjunghiat-o pe Tina Turner/ Funar a înghiţit ieri o statuie/ De­cebal s-a spânzurat cu lanţul de la veceu/ Preasfinţia sa o regulează într-un colţ pe sfânta Pa­raschiva/ Domnul prim-ministru vânează lei în spatele curţii/ Preşedintele Mao se crede pi­-sică de Angora/ Domnul parlamentar face curte U­niunii Europene/ Regina Angliei refuză electroşocurile/ / Azi e zi de sărbătoare/ Fanfara mi­litară cântă marşuri eroice în parc/ Toţi vom lua pas­tile roşu galben albastre” (Sărbătoare la os­piciu).

Aşadar, la Ion Cristofor, „putreziciunea îşi deschide tainicul ei ceaslov”, „soarele e doar o cârpă roşie/ un geamantan decolorat de carton/ în care sporovăiesc câteva cărţi de rugăciuni/ în care suspină câteva scrisorele de dra­gos­te”, zeii sunt orbi, singurătatea are „craniul ei gol/ prin care sufla vântul şi câteva versuri celebre”, infernul există („în schimb  infernul îţi stă la îndemână oricând/  e suficient să dai colţul stră­zii/ unde copilul palid murdar/ ieşit la lu­mină din bezna canalului/ îşi introduce seringa în venă”) etc. etc. – clip-urile unui „creier ne­gru”, peisajele, ritualurile, scenetele, viziunile, într-un cuvânt, ale unui poet care îmblânzeşte a­trocitatea şi demenţa mundană în poeme „lucrate” cu migală, cu fineţe şi cu admirabil rafi­na­ment, poeme ale căror cadrane indică ora mis­terioasă şi fosforescentă a poeziei adevărate.