Nr. 9 (467) Septembrie 2004

O lume clişeizată

Radu Pavel Gheo

Românii e deştepţi

Editura Polirom,

Iaşi, 2004

Medicii nu ostenesc să afirme că totdea­u­na e mai uşor să previi o boală, decât să o vindeci. Un tânăr prozator de numele căruia se lea­gă consistente speranţe legate de revitalizarea e­picului ficţional, scrie o carte intitulată Ro­mânii e deştepţi (Editura Polirom, Iaşi, 2004) înspre finalul căreia putem citit — „Mă tem de cli­şee, de căderea în platitudine, de imobilismul in­telectual”. Sunt numeroase indicii că clişeele sunt temeinic înrădăcinate în felul nostru de a gândi, de a ne exprima ori de a ne comporta. Ele cer­tifică moţăiala spirituală şi, deşi puternic u­zi­tate, nu sunt semne că şi-ar fi epuizat muniţia ori puterea de a se multiplica. Tocmai de aceea văd în volumul de publicistică sus-menţionat un e­xerciţiu intelectual menit să prevină viitoare pro­liferări. O etapă într-o astfel de operaţie o re­prezintă inventarierea, fie şi parţială, a for­me­lor agresive în care se insunuează clişeul în ziua de azi. De aceea, Radu Pavel Gheo înregistrează şi comentează supraoferta de astfel de prefabricate şi modul în care ele acţionează proteiform în viaţa noastră cotidiană, culturală, literară cu con­vingerea că astfel de eşantioane de gândire şi vorbire sulfuroasă facilitează împământe­nirea unei noi limbi de lemn şi instituţiona­li­za­rea unei pernicioase recreaţii a spiritului. Sprinţar, ironic, neiertător, slujindu-se cu abilitate de strategii argumentative dintre cele mai di­verse, Radu Pavel Gheo studiază esenţa şi for­mele de manifestare a clişeelor înşelese ca „sen­tinţe definitive, simplificatoare (care) ne dau im­presia că putem ordona lumea”, ce fun­cţi­o­nea­ză asemenea unor „dogme laice” care, în lipsă de ceva mai bun„ne educă” şi „ne for­mează”, arătându-se cu atât mai pernicioase cu cât aparţin unei serii pseudo-culturale deschise, cu mare putere de regenerare.

Mai toţi cei aflaţi acum în diverse etape ale maturităţii s-au „înfruptat”, fără voia lor, din „bi­nefacerile” intens clişeizate ale sistemului co­munist. Cum acesta viza formarea aşa zisului „om nou”, depersonalizat, robotizat, cu o indivi­du­alitate pusă între paranteze, el a cultivat gân­direa şi existenţa la indigo. Lucrul s-a petrecut nu doar făţiş, la orele de socialism ştiinţific ori la cele de învăţământ politic, nu doar în spaţiul mor­tificat al telejurnalului ori al emisiunilor Din lumea capitalului cu Olivia Clătici şi Lucia Du­mitrescu — Codreanu. Aproape toţi am fost sfă­tuiţi de profesori, altfel de bună credinţă, că pentru a lua cutare examen de admitere la un li­ceu bun n-ar fi deloc rău să memorăm analizele li­terare din manualele şi îndreptarele ce a­pă­reau inflaţionist, să dăm cât mai multe citate din operă, dublate de alte citate din critici clasi­ci­zaţi. La liceu ni s- predat o istorie mitologizată din care am aflat că românii au făcut numai bi­-ne în vreme ce alţii le-au vrut doar răul, râvnindu-le bogăţiile. Ni s-a mai spus că răul nu a iz­bân­dit tocmai pentru că am ştiut că în noi e şi nu­măr putere. Când îndată după 1989 s-a dat dru­­­mul la Caragiale, am descoperit că Nenea Iancu e „contemporanul nostru”, în acest chip „li­terar” justificându-ne neputinţele, ca­ra­ghios­lâ­curile, suficienţele. Într-un text remarcabil in­ti­tulat Lumea lui Caragiale, Radu Pavel Gheo nu-şi propune demolarea dramaturgului, ci a­firmă că „nu cred în povara eternă a levantinismului său, în blestemul lui Caragiale, măcar pentru simplul fapt că un secol de modernitate nu poate trece fără a lăsa urme.” Supralicitarea i­maginii unui Caragiale efigie a vremurilor noastre e cu atât mai nepotrivită cu cât „nu so­cietatea şi-a păstrat tipicul ridiculizat de Caragiale acum o sută de ani, ci noi imităm modelul ca­ragialesc din cauză că acesta a dobândit, în ul­timele decenii, o autoritate extraordinară.” E­seistul crede că această autoritate s-a datorat hi­per­studiului lui Caragiale în şcoli şi facultăţi. Am îndoieli că aici s-ar afla cauza. Socotesc că as­emenea lui Eminescu, Caragiale e cunoscut frag­mentar, mai curând datorită unor fraze-fa­ni­on, e mai degrabă citat decât citit, studiul o­pe­relor său e mai curând mimat decât autentic, re­prezentarea scenică pală, aşa încât propagarea lui nu se explică prin filiere autentic culturale, ci printr-o oralitate semidoctă şi obeză.

Am citit cu maxim interes paginile pe ca­re Radu Pavel Gheo le dedică „excursului ima­gologic prin peisajul românesc cu atât mai mult cu cât problemele ce ţin de stabilirea unei matrici în limitele căreia ar putea fi surprins „spe­cificul naţional” au stârnit de-a lungul a­nilor teorii dintre cele mai diverse, controverse, satisfacţie, dezamăgiri şi, fireşte, foarte multă adrenalină. „Ceea ce numim de obicei spe­cific naţional — socoteşte eseistul-departe de a fi ceva imuabil, se modifică cu trecerea tim­pu­lui, sincronizându-se cu spiritul vremii” iar „sin­tagme de genul sufletul veşnic al neamului ro­mânesc  sau srilankez nu sunt altceva decât clişee. Poetice, emoţionante, dar clişee. „Grav e că specificul naţional e invocat adesea spre a jus­tifica menţinerea unui tip feudal de gândire. Ne supraevaluăm conservatorismele şi demoni­zăm modernizarea, în pofida faptului că nu fa­cem deloc economie de vorbe spre a ne proclama europenitatea. Paradoxal, vrem în Europa, vrem în UE, vrem în NATO, dar, sub diverse for­me, ne opunem mondializării şi globalizării. O consolare ar veni dinspre realitatea că nu suntem nicidecum singurii atinşi de această mala­die. Scriind o carte ce se intitulează Obsesia an­ti­americană, Jean-François Ravel arată po­li­mor­fismul conservatorismului şi închistării în pro­priile valori specifice francezilor şi întregii Eu­rope Occidentale. Continuăm să ne compla­cem în „deliciile” dublului limbaj şi aşa se face că „folosim limbajul civilizaţiei europene şi re­gu­lile civilizaţiei carpato-danubiene. „Suferim de ceea ce autorul numeşte „un complex de in­fe­rioritate supracompensat.”

Dacă în prima secvenţă importantă a cărţii sunt repertoriate clişeele culturale, în cea de-a doua eseistul se apleacă asupra clişeelor li­te­rare care nu sunt nici ele deloc puţine. „E­şan­tioanele reprezentative” sunt dintre cele mai sem­nificative — pretinsa polemică stârnită de „sub­versivul” număr din Dilema care propu­-nea, fără intenţia de a canoniza, imaginea unui alt Eminescu, tipicul obositor al cronicilor literare (cât de productivă ar fi examinarea cli­şe­i­ză­rilor de tot felul de care suferă cronicile de teatru, film sau artă plastică!). Radu Pavel Gheo de­vine avocatul generaţiei sale acuzând indife­ren­ţa revistelor culturale faţă de promovarea pro­­zei contemporane. Dintre bolile culturii de azi, cea mai periculoasă pare a fi magisterioza. Când se apleacă asupra substanţei sintagmei „re­zistenţa prin cultură”, Radu Pavel Gheo a­cuză dubla inconstanţă, cea a scriitorilor şi cea a cenzurii, ambele dictate de capriciile Cabine­­tu­lui 1 sau 2. Analiza e rafinată. Fără să-şi a­sume poziţia de justiţiar, autorul nu admite ex­pli­caţiile comode, formulând teme de lucru dintre cele mai provocatoare. În fond, nu serveşte ni­mănui ascunderea demisiilor morale ale multor „mari”, indiferent că ei se numesc Sa­do­vea­nu sau Călinescu, tot la fel cum nu e nici onest, nici productiv a le nega în întregime opera pentru motivul că ei, dar şi alţii, au pactizat cu pute­rea. „Nu toţi scriitorii români s-au supus comandamentelor epocii, iar cei care au făcut-o nu au re­nunţat niciodată cu totul la etica umană în fa­voarea eticii socialiste”. Sunt de citat şi ar merita glosat asupra paginilor dedicate jurnalului ca formă de „amintire necrozată”, de „bârfă elevată”, de încercare de manipulare căci „un scrii­tor cât de cât consacrat ştie, sau cel puţin, speră că jurnalul ori amintirile sale vor vedea cândva lu­mina tiparului.” Tot la fel merită reflectat a­supra argumentaţiei eseistului în defavoarea re­formei ortografice decretată de Academia Ro­mână în 1993.

Mi-a plăcut cartea lui Radu Pavel Gheo şi mărturisesc că m-am înspăimântat realizând cât de des recurg eu însumi la clişeu. Îm­păr­tăşesc opinia autorului că apelăm la această for­mă de scleroză ori de câte ori comunicăm când nu avem nimic de comunicat. Sunt convins că deşi nu va izbuti să înlăture clişeizarea, cartea ne va invita la ceva mai mult efort spre a ajunge la normalitate şi igiena unei vieţi intelectuale mai reale şi mai viguroase.