Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Competiţia postumă Eugen Barbu – Marin Preda

TALENTELE UNEI CANALII. După 1990 s-au succedat foarte clar două atitudini critice complet diferite faţă de Eugen Barbu. Imediat după 1990, condamnarea era foarte severă şi aproape că interzicea a mai fi citit: Eugen Barbu era iremediabil compromis din punct de vedere moral şi politic, datorită servituţilor lui securiste, atât de vizibile prin opiniile de la revista „Săptămâna”, şi datorită servilismelor lui oportuniste faţă de regimul comunist. Era imoral să faci din Eugen Barbu un mare scriitor şi o astfel de opinie (că Eugen Barbu e un mare scriitor) nu vehiculau atunci decât foştii lui acoliţi. Te compromiteai dacă exprimai o asemenea valorizare împotriva antipatiei aproape generale cumulate în imaginea negativă a scriitorului ca unealtă a regimului comunist. Părea imposibil să-l mai citeşti ca prozator în afara contextului căruia îi fusese robit. Eugen Barbu era condamnat şi repudiat ca oportunist notoriu. Nici un critic onorabil n-ar fi scris o frază pozitivă despre scriitor. Dar intransigenţa morală a anilor ´90, parcticând un transfer direct dinspre moralitatea biografiei spre acceptabilitatea operei, a fost schimbată după 10 ani pentru gustul paradoxurilor.

De câtăva vreme încoace, imposibil de precizat cu exactitate de când, aproximativ din 2000, după ce amintirile neplăcute şi adversităţile s-au mai atenuat şi relativizat, s-a petrecut o schimbare discretă de atitudine. Critica îl priveşte pe Eugen Barbu altfel, ca pe un mare scriitor, mai ales în sinteze, în dicţionare sau în retrospective. Un exemplu spectaculos este locul privilegiat pe care i-l rezervă Eugen Negrici în primul volum din Literatura română sub comunism. Proza (2002). Criticul nu-i ignoră păcatele de oportunist odios ce a învăţat lecţia lui Petru Dumitriu: „Pentru a putea fi din când în când inactual şi artist adevărat, E. Barbu se lasă cumpărat de regim cu bani şi cu onoruri. Renunţă însă la onoare, la respectul lumii bune intelectuale şi la tot ceea ce, la urma urmelor, nu mai exista de mult decât ca amăgire într-un regim al spaimelor absolute; devine atent la opţiunile politice de moment, nu se dă în lături să execute misiuni propagandistice dificile, în pofida oricărei raţiuni patriotice, dar îşi încredinţează mai ales gazetăriei porcăriile. Uneori şi în proză se străduieşte să ilustreze – e adevărat, cu talent şi cu toate virtuţile realismului – tezele momentului în privinţa unor evenimente istorice şi sociale” (p. 112-113). Eugen Negrici analizează cu sagacitate preluarea clişeelor epocii anilor ´50 în nuvelele lui Eugen Barbu, axate pe contradicţiile de clasă, şi consideră romanul Şoseaua Nordului (I, 1959; II, 1967) „de o ticăloşie rareori egalată în ticăloasa noastră literatură a anilor ´50”, „scris întru slăvirea comuniştilor care ar fi pregătit şi condus lupta antifascistă” (p. 113). Comuniştii lui Eugen Barbu au o viaţă personală cu slăbiciuni (se încurcă cu femei uşoare şi sunt animaţi de adversităţi între ei), dar – notează Eugen Negrici – sunt „integri pe plan politic”, pentru că „toţi recită «crezul» la fel de bine”. Parşivenia romanului Şoseaua Nordului constă în buna construcţie a personajului în seama căruia este pusă o minciună ideologică într-un mod credibil, dar înşelător: „Calitatea detaliului, precizia amănuntelor vieţii cauţionează minciuna istorică şi politică şi astfel, prin acest roman, s-a deschis seria marilor diversiuni literare, ilustrată mai târziu de «ameţitoarele îndrăzneli» ale poeziei lui Adrian Păunescu” (p. 114). Apoi, romanul Facerea lumii (1964), tributar aceleiaşi viziuni comuniste, va deschide seria cărţilor obsedantului deceniu (formula îi aparţine lui Marin Preda, după cum se ştie), cărţi care vor dezvălui erorile stalinismului şi ofensiva unui comunism reînnoit politic şi înnobilat moral. Deci, Eugen Barbu este un scriitor detestabil prin oportunismele lui flagrante cuprinse în proză şi nu doar în publicistică. Surpriza evoluţiei lui vine din faptul că va publica ulterior romane parabolice neîndatorate epocii, ba dimpotrivă, chiar subversive: Pricepele (1969) şi Săptămâna nebunilor (1981), pe care Eugen Negrici le apreciază superlativ, cu argumente convingătoare (p. 172-179). Pitorescul istoric şi lingvistic nu e şi pe gustul meu, dar nu vreau aici decât să semnalez că după 2000 terenul e pregătit pentru un fel de reabilitare a celei de-a doua părţi din proza lui Eugen Barbu, iar această opinie favorabilă este rostită de critici care nu au avut nici o complicitate cu grupul de la „Săptămâna”. Esteticul primează, împotriva oricăror conjuncturi şi posibile conexiuni negative. Opinia, din ce în ce mai răspândită, ar putea fi rezumată astfel: deşi a fost o mare canalie, Eugen Barbu rămâne totuşi un mare prozator. Ba chiar tinde a se estompa concesiva, mai ales pentru foştii complici: Eugen Barbu e, pur şi simplu, un mare prozator. Ce mai contează păcatele de altădată? Cine le va mai evoca şi, mai ales, cine le va mai înţelege peste o sută de ani? Eugen Barbu e absolvit de orice păcate, răscumpărate de o operă aşa-zis sau pretins magistrală. Am văzut că revine frecvent o astfel de prezumţie de nevinovăţie a oricărui scriitor într-un viitor îndepărtat de epoca lui: vor rămâne cărţile, ele – şi numai ele – vor depune mărturie despre scriitor. I-aş spune anticipaţie de nevinovăţie. Mi se pare una din marile naivităţi, extrem de răspândită. De fapt, e mai grav: nu e doar un atentat la istoria literară (care e pusă în paranteză că nu ar mai conta), ci e chiar un atentat la memorie. Cărţile şi scriitorii trăiesc într-un fel de suspensie abstractă, pe deasupra epocilor, ca Homer, adesea invocat drept scriitorul fără biografie. Se spune că nu ne interesează biografia lui, complicităţile, slăbiciunile, opţiunile, lăsând la o parte faptul că nici nu le-am mai putea afla. Homer funcţionează ca  acoperire pentru toţi marii păcătoşi de pe tărâmul politicii literare. Nu cercetăm biografia lui Homer, de ce să o mai răscolim pe a lui Eugen Barbu? Dar, pe de altă parte, replic eu, de ce trebuie să trăiesc astăzi ca şi cum aş fi la o distanţă de două milenii de timpul meu? De ce să mă raportez la Eugen Barbu ca şi cum l-aş privi din perspectiva a o sută sau două sute de ani trecuţi, când s-ar putea ca într-un viitor mai îndepărtat să nu intereseze nu doar biografia lui, ci şi opera? Pentru mine, acum, imaginea marelui scriitor Eugen Barbu (în care nu cred) este grevată, subminată de imaginea marii canalii. De ce m-aş detaşa? La ce mi-ar folosi? Evident: nu e o regulă pentru toată lumea. Altcineva poate foarte bine să se detaşeze, dacă îi prieşte refugiul în lumea din Princepele şi Săptămâna nebunilor. Poate foarte bine să creadă că Groapa e un mare roman, idee care pe mine mă amuză. Dar capodopera (când există) nu anulează o biografie, care subzistă pe alte coordonate, nici nu izbăveşte sau absolvă. Frumuseţea operei nu salvează abjecţia biografiei, deşi unora le place să creadă astfel. Eu refuz să cred că moralitatea creatorului nu contează şi că opera vine din neant sau dintr-o lume abstractă, fără nici o determinare. Nici nu ştiu dacă nu cumva pe această cale mi-am creat ocazia de a inventa o argumentaţie onorabilă pentru antipatia pe care o am pentru Eugen Barbu, o antipatie care, de fapt, nu are nevoie de nici o argumentaţie. Nu pot rezona la proza lui Eugen Barbu, autorul îmi e prea nesuferit pentru tot răul pe care l-a făcut scriitorilor şi literaturii române, iar acest rău, o moralitate coruptă, le văd ascunse chiar în proza lui, drapate în volutele unui stil de farseur. Pentru mine e compromis nu doar autorul, dar şi opera lui. Nu mă consolează cu nimic probabilitatea ca opera să se desprindă de autor şi să reziste, curăţată de un balast reprobabil. Sincer să fiu, nici nu cred în această posibilitate. Opera are în ea virusul imoralităţii autorului.

Aceste circumstanţe şi legături logice creează spaţiu de desfăşurare pentru ceea ce aş numi paradoxul argumentului moral convertit în (contra)argument estetic. Câteva situaţii ale unor erori de logică greu sesizabile (de care s-ar părea că mă fac eu însumi vinovat atunci când îl detest pe Eugen Barbu primordial pe baza biografiei) ar putea fi următoarele: 1. Deşi este o mare canalie (argument moral), Eugen Barbu este un mare scriitor (concluzie estetică). Sau să imaginăm reversul: Eugen Barbu nu poate fi un mare scriitor, pentru că autorul s-a dovedit o canalie î comportamentul său social şi politic. 2. Deşi a fost un mare disident şi continuă să fie un justiţiar, Paul Goma este un scriitor modest (eroarea e aceeaşi). Sau reversul: Paul Goma este un mare scriitor, pentru că a fost un mare contestatar al regimului comunist din România. 3. Deşi a fost o mare conştiinţă morală, un rezistent la presiunile regimului comunist, o contraputere, Marin Preda se dovedeşte în posteritate un scriitor vulnerabil în plan estetic. Reversul este uşor de construit. Desigur, ar trebui să urmeze analizez detaliate, dar acestea sunt opiniile vehiculate sau schemele de atitudine, uşor identificabile în actualitatea imediată. Să mai insist asupra erorii de judecată critică? Se vede foarte bine. O problemă de istorie literară (moralitatea unui scriitor, comportamentul său social sau politic) este transformată într-o problemă de critică literară (valoarea operei). Valoarea morală a unei biografii nu dă, automat, valoarea estetică a operei. Dar oare nu este ea, valoarea morală, o condiţie favorizantă pentru o operă? Şi invers: nu cumva carenţa morală a unei biografii afectează opera, mai mult sau mai puţin subtil, nu o virusează insidios, nu o face suspectă de un viciu estetic ascuns, derivat din cel moral? Nu cred că ar exista o regulă, nici în sens linear (o biografie bună dă o operă bună sau o biografie detestabilă dă o operă detestabilă), nici în sens paradoxal (numai o biografie rea, detestabilă, dă o operă interesantă, atractivă sau o viaţă onestă dă întotdeauna o operă mediocră). Şi totuşi…

AVANTAJELE UNUI JUSTIŢIAR. Nu cred că în competiţia estetică postumă dintre Eugen Barbu şi Marin Preda câştigătorul momentan ar fi Eugen Barbu. Nu cred nici că această competiţie nu există sau că ar fi fals să o luăm în considerare, pentru că valorile ar fi sensibile apropiate sau pentru că e loc pentru toată lumea sub soare, fără rivalităţi. Opera lui Marin Preda, prin ceea ce are mai bun, se detaşează categoric, în conştiinţa mea, dar faptul e vizibil şi din circulaţia mai intensă a cărţilor lui Marin Preda decât ale lui Eugen Barbu. Calitatea morală a biografiei lui Marin Preda funcţionează ca un semnal pozitiv pentru receptarea favorabilă a operei, după cum gravele deficienţe de prezenţă (i)morală şi partizan politică a lui Eugen Barbu (care nu ne pot fi indiferente, deocamdată) grevează asupra operei. Dacă Marin Preda continuă să fie actual, contemporan cu noi, pe Eugen Barbu nu-l pot privi altfel decât contemporan cu Securitatea, ca un complice al ei, notoriu şi detestabil. A supraevalua astăzi opera lui Eugen Barbu (lucru pe care, după cum am văzut, Eugen Negrici nu-l face, arătându-i, dimpotrivă, toate defectele), a o judeca în afara contextului şi a biografiei sunt acte profund imorale. Este prea devreme să putem accepta că biografia unei canalii din timpul comunismului nu contează. Dovadă de reacţie punitivă a posterităţii este aproape totala ieşire din circulaţie a unor aşa-zise „mari romane” ca Groapa, Pricepele sau Săptămâna nebunilor, înglodate (ultimele două) în pitoresc lingvistic, arhaism şi balcanism minor, în timp ce marile cărţi ale lui Marin Preda, de la Moromeţii la  Cel mai iubit dintre pământeni, se citesc cu un interes deloc diminuat. Ilie Moromete e un personaj cu succes şi la cea mai tânără generaţie care îl descoperă pentru prima dată. Eugen Barbu nu poate sta încă vreo două-trei decenii, alături de Marin Preda într-o istorie critic-lucidă şi cu adevărat morală a literaturii române postbelice, fără a întina memoria autorului Moromeţilor. Talentele unei canalii n-ar trebui să fie niciodată considerate superioare sau mai atractive decât talentele unui justiţiar şi ale unei conştiinţe etice ofensive, fără ca însăşi ideea de literatură şi funcţia ei socială să nu se degradeze. Sub acoperirea cinică a faptului că nu ne-ar mai interesa nocivitatea intrigilor unui om al Securităţii, am putea asista (e o ipoteză tristă care nu cred că se va adeveri) la supraevaluarea spectaculoasă a prozatorului Eugen Barbu, în detrimentul unor justiţiari ca Marin Preda, Paul Goma sau Augustin Buzura, care au legitimat – idealist – opinia că moralitatea scriitorului totuşi contează, atât în imediata cât şi în mai îndepărtata posteritate. O salvare simplă din această dilemă ar putea fi ideea – cred acceptabilă – că există o valoare de personalitate ca model moral, posibil a fi disociată de valoarea operei. Dar cele două valori (personalitatea morală şi opera) – o spun încă o dată – se influenţează reciproc printr-o dialectică extrem de imprevizibilă şi de complicată.