Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Liviu Georgescu. Ochiul miriapod

Cred că cel mai bine ar fi să numim epopei scrierile lui Liviu Georgescu, aceste ample arhitecturi, monumentale, configurate vizionar, edificate dintr-o perspectivă aurorală asupra lumii, în care imaginarul aparent suprarealist pulsează ritmic şi muzical pe o angajare de factură romantic-expresionistă. Căci şi Călăuza (2000), şi Solaris (2002), iar acum, în urmă, Ochiul miriapod (Editura Cartea Românească, 2003) mărturisesc elocvent în favoarea unei vocaţii constructive, care radiografiază pliurile realului şi meandrele istoriei în scopul identificării sau impunerii unui spirit al ei. În fapt, asupra acestor probleme dă seama Liviu Georgescu, ale cărui poeme vorbesc deopotrivă despre experienţa individului şi despre pulsiunile istoriei, despre declin şi restaurare. Lirismul său este, astfel, unul al marilor interogaţii, al căror fior capătă forma unor mari construcţii epice, instituite muzical şi plastic; forţa sa vizuală transformă în ritm pînă şi memoria, care nu e altceva decît un instrument al viziunii. Pe acest teren, ceea ce ar putea părea conceptualizare şi sens abstract, adică instituire a unui vector ideatic, este, în realitate, consecinţa unui umanitarism hrănit de speranţă. Liviu Georgescu este poetul marilor convertiri, al metamorfozelor care nu au altă explicaţie decît credinţa în mitul eternei reîntoarceri. În felul acesta, teribilele scene apocaliptice de altă dată ori gîtuirile istoriei din acest ultim poem fac parte dintr-un amplu scenariu al învierii. Fără nimic religios în ea în mod explicit, epopeea pe care Liviu Gerogescu o rescrie cu fiecare nouă carte este una a credinţei. Doar că ultimul volum se întemeiază pe o recuperare a dimensiunii umane, pe o implicare pregnantă în marile scenarii restauratoare ale biografiei şi ale cotidianului.

Sinteza aceasta între viziunea asupra timpului şi existenţa imediată este nota particulară a ultimei cărţi a lui Liviu Georgescu. Şi dacă mi-aş propune să identific cîteva versuri care să sintetizeze promisiunea ei, atunci, cu toate riscurile unei astfel de încercări, m-aş opri la următoarele: „M-am născut la jumătatea secolului XX / omul a cucerit lumea dar a pierdut sentimentul cosmosului”. La fel de elocventă este prezentarea de pe una dintre coperţile interioare, făcută de poet din perspectiva unei străine guri şi, în consecinţă, a alterităţii. Iat-o: „Liviu Georgescu s-a născut în Bucureşti acum mai bine de patru decenii. A fost martorul focului de artificii în lagărul de sulf şi-al prăbuşirii în aripi prin noroiul îngerilor tîrîţi de şenile. S-a refugiat într-un imperiu miraj. S-a plimbat cu Maşina Roşie, s-a îngrozit de Maşina Roşie, a fugit de Maşina Roşie, călare pe Miriapodul vărgat, s-a uitat în ochii lui bulbucaţi, uneori hipnotizat, strivit sub paşii lui de soldat, alteori înfruntîndu-l, s-a transformat într-un ochi miriapod nesătul şi urlînd, fragil şi adînc, un dor şi-un nesaţiu, lentilă spectrală, a stors visul şi ţurţurii de rouă din valul senin, a desţelenit glasurile îngerilor, a devenit oglinda prin care şi-a văzut naşterea a văzut naşterea tatălui prin el şi din el mama alergînd după reîntoarcerea lui într-un cuvînt, într-o fîşie pictată în alchimia unui cîntec alergînd în arhipelaguri fractale în spaţiul flămînd pescăruşii albaştri”. E aici imaginea sintetică a unui întreg univers poetic, explorat şi exhibat cu un curaj care ignoră (sau care polemizează implicit cu) multe din poeticile canonice ale timpului nostru.

Oricum, în poezia română mai nouă, Liviu Georgescu şi-a găsit un teritoriu şi un limbaj, o ţinută şi un stil inconfundabile. Ar putea fi invocate procedee suprarealiste, poate ceva din angoasa, cosmică şi nu socială, a expresioniştilor, imaginile tari, apocaliptice, în care oniricul se revarsă peste un sine supus alienării, poate o referinţă ar fi, ici-colo, plăcerea ornamentului baroc…, aşa cum în logica lucrurilor ar fi să-l amintim pe Whitman pentru vitalismul său, vitalismul unui întemeieri de lume. Totuşi, nimic livresc în poezia lui Liviu Georgescu; înaintea culturii poetice stă o propensiune umanitaristă, înaintea contextelor, o viziune etică şi fervoarea unor arhitecturi muzicale dizolvate în imagini explozive.

Cu obsesia totului, poetul acesta traversează istoria atît pe suprafaţa ei vizibilă cît şi în secţiuni care pătrund pînă în inima realului. Totul mi se pare că se înscrie, însă într-un model arhetipal, de sorginte biblică, acela al ispitirii de către satana. O ispitire care devine momentul decisiv al transmutării. Folosesc acest cuvînt întrucît elemente din procesul alchimic sînt invocate în logica istoriei şi a poemului, chiar dacă, cu o propensiune către grotesc la fel de evidentă ca aceea către sublim, poetul vorbeşte nu doar despre un athanor al textului ori al istoriei, ci şi despre un abator al lor. În marele stomac al realităţii se petrec marile metamorfoze şi încolţiri. Nici o mirare, astfel, dacă, doar aparent paradoxal, poetul slujeşte finalmente speranţei.

În fine, n-aş vrea să repet aici ceea ce am scris deja în legătură cu această carte într-un număr recent (4/2004) din „Convorbiri literare”. Mi se pare însă de maximă importanţă pagina de început, aceea care urmează motto-urilor implicite, în care, cu caractere tipografice diferite, alternînd minusculele cu majusculele, într-o aşezare grafică având, de asemenea, propria-i semnificaţie legată de armonie şi echilibru, se dezvăluie o întreagă summă ideatică. Este aici, cu dinamica ei interioară şi cu variaţiile-i tematice,  oglinda întregii cărţi, proiecţia aceasta fiind dovada unei compoziţii, manifestate deopotrivă metaforic şi literal, ce se înscrie în rigori epopeice. Iat-o, într-o transcriere aproximativă: „FOC DE ARTIFICII ÎN LAGĂRUL DE SULF // PRĂBUŞIRE ÎN ARIPI PRIN NOROIUL ÎNGERILOR TÂRÂŢI DE ŞENILE // MIRIAPODUL ŞI FATA MORGANA // FILIGRANEAZĂ  PE RAZE  ORAŞE INTERIOARE // SUPRAREALISMUL VIU ÎN UTERUL CELEI MAI SUPRAREALISTE REALITĂŢI // abatorul revoluţiei / abatorul memoriei // abatorul textului // FĂRĂ SPERANŢĂ NU POŢI SĂ ÎNCEPI”.

Pe lîngă toate acestea, de reţinut forţa şi uşurinţa cu care Liviu Georgescu glisează între discursuri diferite. Şi dacă de la un volum la altul se petrec anumite mutaţii, ele nu sînt în direcţia unei deveniri, ci a unor posibilităţi diferite de exprimare. Fapt care înseamnă că nu putem oferi previziuni cu ceea ce va scrie în viitor Liviu Georgescu. Oricum, în ultima-i carte, sublimul şi grotescul se legitimează în complementaritate, în aceeaşi măsură în care o viziune asupra istoriei devenite timp îşi trage sevele din înregistrarea pitorescului, a oribilului ori a sordidului balcanic. Viziunile despre timp stau alături din prim-planurile în care pulsează tensiunea scenelor de la cutremur, de la revoluţie ori de la mineriadă.

Carte memorabilă a acestui început de mileniu, Ochiul miriapod are orgoliul să fie o epopee a totului, care se impune ca ipostaza unei certe vocaţii creatoare. Am convingerea că Liviu Georgescu poate oferi şi alte surprize.