Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Scriitorul printre scriitori

În Alcinous şi zarva peţitorilor (Ed. Limes — Cluj, 2003), Aurel Rău adună impresii de la întâlnirile cu câţiva scriitori importanţi, petrecute de-a lungul anilor. E vorba de personalităţi de prim rang ale literaturii mondiale din secolul XX, printre care Saint-John Perse, Yasunari Kawabata, Gheorghios Seferis, Ernst Junger, Nicolás Guillen, Allen Ginsberg, Milan Kundera sau trio-ul sovietic Voznesensski, Evtuşenko, Ehremburg. Din literatura română sunt aduşi în prim plan scriitori dintre cei pe care un clişeu al vremii îi numea drept „clasici în viaţă” — Tudor Arghezi, G. Călinescu, Lucian Blaga, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu —, personalităţi ale exilului precum Emil Cioran sau Petru Dumitriu, dar şi alte mai scurte întâlniri, mai „la grămadă”, prilejuite de vestite reuniuni poetice de la Knokke-le-Zoutte, Struga, de la un Congres al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor ţinut la Sintra (Portugalia) sau de la reuniuni naţionale precum Adunarea scriitorilor din 1966 sau de la cele cu participarea şi a scriitorilor din diaspora, de la Bucureşti sau Neptun. Multe dintre aceste evocări au mai apărut între coperţi de revistă sau chiar de carte (Întâlniri cu scriitori, Ed. Univers, 1968) la scurtă vreme după ce întâlnirile s-au produs, dar trecerea timpului le dă acum un aer memorialistic, datorat pe de o parte distanţei în timp, pe de altă parte pentru că însemnările lui Aurel Rău păstrează o prospeţime a observaţiilor şi implicărilor afective de parcă abia acum ar fi fost aşternute pe hârtie, semn că poetul clujean s-a contopit în profunzimea culturală şi artistică a dialogurilor pe care le-a purtat, găsind şi clapa afectivă cea mai potrivită pe care să apese, detaşat de superficialitatea reportericească. Sunt impresiile profunde ale unui poet printre poeţi, ale unui scriitor printre scriitori, ale unui om de cultură printre oameni de cultură, marcate pas cu pas de capacitatea de a surprinde esenţialul. Sunt mărturii despre un prezent ajuns deja trecut şi sunt depoziţii pentru generaţiile care vin despre figuri-reper ale secolului XX.

Unele din paginile lui Aurel Rău au o excepţională încărcătura dramatică, precum cele despre Lucian Blaga, evocat în momentele de adâncă suferinţă ale marginalizării, ale excluderii din viaţa literară. Era perioada în care gânditorul devenise, din punctul de vedere al autorităţilor, incompatibil, condiţie extinsă şi asupra poetului, redus exclusiv la condiţia de traducător. Realizator al unor „echivalenţe superbe”, Blaga s-a dedicat acestei munci „pentru că în toate credea, şi pentru că dorul de public, de dialog, îl asuprea”. Sub semnul aceluiaşi dramatism se înscrie şi evocarea, datată 1990, deci mult mai aproape de prezent, când scriitorul era încă în viaţă, a lui Petru Dumitriu. Aici e vorba, într-o perioadă, de dramatismul succesului, de preţul plătit pentru a-l obţine, de compromisurile acceptate. Apoi, aceeaşi încărcătură dramatică a opţiunii pentru exil, unde nu va fi întâmpinat cu braţele deschise, ci, din contra, i se vor aduce aminte păcatele lăsate în urmă. Numai că în urmă rămâne şi o acerbă încleştare cu cenzura. Se ştie că printre motivele opţiunii pentru exil a autorului Cronicii de familie a fost şi imixtiunea mai mult decât brutală a autorităţilor în scrierea noului roman, Biografii contemporane, publicat în „serial” în Steaua, Aurel Rău fiind deci martor nemijlocit al acestei confruntări. Lui Petru Dumitriu i-au plăcut luxul, bunăstarea şi pentru a le obţine a făcut de toate — a ştiut să bată la importante uşi pentru favoruri (inclusiv dincolo de hotare), dar a şi cedat, cu strângere de inimă, din valoarea operei, cu atât mai dureros cu cât era convins că „Frumosul nu e valoare supremă, ci viaţa şi adevărul”, cuvinte care pot fi citite şi ca o concesie făcută sloganurilor la modă, dar şi ca o dureroasă profesiune de credinţă.

Printre paginile cele mai vii ale cărţii sunt cele dedicate lui Emil Cioran, surprins cu particularităţile, cu ciudăţeniile sale, dar şi în vâltoarea unei gândiri mereu active. „Din raportarea, fără să mi-o propun, a răsăririi lui, cu altele, cu personalităţi de acasă, pentru mine în premieră — notează Aurel Rău — Cioran iese cumva avantajat, prin trăsătura goliardescă a spiritului, prin vivacitatea iacobină a gesturilor, printr-o parcă predispoziţie dâmboviţeană de şuietard, oricum opusul a tot ce poate fi numit academism, într-un comportament care în orice caz se supraveghează”.

Sub semnul aceleiaşi capacităţi de surprindere a esenţialului se situează şi întâlnirile cu marile personalităţi ale literaturii străine. Cea cu Saint-John Perse, de pildă, acest dublu pisc, în egală măsură al poeziei şi al diplomaţiei franceze, reţine atenţia prin orgoliul dominant al poetului faţă de toate celelalte atribute care i s-au acordat în lunga şi diversa sa activitate, conjugate cu evitarea, pe cât posibil, a apariţiilor în public sau la televiziune, pentru că „Poetul încetează şi devine simplu scriitor când îşi pune problema succesului”. Am putea spune că Aurel Rău realizează o galerie de portrete decisive, după a căror lectură perspectiva asupra unor personalităţi, dar şi asupra literaturii în general, devine mult mai cuprinzătoare. Cartea nu e lipsită nici de detalii pitoreşti. Ne miră să aflăm că vechii scriitori mongoli, care „au lăsat legende şi poezii inspirate”, nu sunt decât „o masă de anonimi”, pentru că pur şi simplu nu-şi semnau operele, deoarece „...un obicei încetăţenit pe atunci acţiona întru retragerea de bună voie în moartea anonimatului şi necunoscutului”. Prin prisma evenimentelor încă în derulare, stârneşte un zâmbet şi informaţia, nu tuturor cunoscută, că Bagdadul poartă şi supranumele de „madinat as-salam”, ceea ce în traducere înseamnă „oraş al păcii”.

Frumoasă această carte a lui Aurel Rău, în care poetul îşi găzduieşte confraţii cu ospitalitatea legendarului Alcinous, dar nu pentru banale reverenţe, ci pentru veritabile „încăierări de minţi şi inimi”.