Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Mediocritatea morală a mâniei

 Cu cît vrei să fii mai spiritual, cu atît eşti mai conformist. E nevoie, din cînd în cînd, de reacţii grave, chiar dacă nu întrutotul agreabile celor din jur, de reculegeri hirsute, „barbare” ale sufletului tău elementar.

*

Amiel vorbea despre orgoliul prin care nu te poţi accepta pe tine însuţi şi care i se părea „le plus raffiné”. Nu cumva aici se deschide calea umilinţei, cu sensul de circulaţie pus de-a-ndoaselea…din orgoliu?

*

Gîndurile care ţi-au venit în timpul mersului în aer liber şi care, transcrise, continuă a-l degaja, aidoma hainelor cu care intri iarna în casă.

*

Cultura apare şi ca o nevoie de diluare a unor esenţe, de reducere a tăriei lor arzătoare, prin inserieri, combinări, comentarii, citate, rezumate etc.

*

Oare aburul ieşind din ceainic este identic cu cel care compune norii?

*

Aventurierii cei mai abili sunt indivizi care exploatează nevoia noastră, naivă ca orice reminiscenţă a copilăriei, de spontaneitate. Cei ce nu ne dau răgaz să reflectăm, copleşindu-ne cu o naturaleţe iluzorie.

*

Excesiva gravitate a mîniei, incapacitatea ei de-a relativiza, de-a se îndoi, de-a se juca. Un motiv în plus pentru a recunoaşte mediocritatea morală a mîniei.

*

Nu agita cuvintele mari, ca pe nişte mîneci prea lungi, ca pe nişte pantaloni prea largi!

*

Există raporturi convenţionale bazate pe bun-simţ şi raporturi sincere cu un iz ne-ruşinat. Ipocrizia nu exclude grija faţă de aproapele, francheţea nu exclude cinismul.

*

O morală grăbită, superficială, poate fi încă mai nocivă decît o abolire a moralei.

*

Prestigiul de tip sacral al oricărui necunoscut. Orice explicaţie e într-un fel o de-sacralizare.

*

„Sunt toţi deopotrivă de şireţi, dar nu mai mult, astfel că, la încheierea socotelilor, şiretenia aceasta nu le serveşte la nimic.” (N. Iorga)

*

Prea multă moralizare divulgă, adesea, mediocritatea. A crea înseamnă a dispune de datele naturale ca şi cum n-ai urmări nici un scop.

*

Poziţia delicată, „pe muchie”, a oricărei originalităţi, atrase de  artificiu, dar ratificate prin organicitate. Viaţa care nu e, într-o măsură oarecare, o „imitaţie” nu e autentică.

*

Precum pe înspăimîntătoare întinderi de planetă necunoscută înaintează marele Creator, redîndu-le pas cu pas adevărul nostru relativ, familiarităţii noastre mediocre, liniştii noastre exasperante.

*

Legăturile subterane dintre calităţile şi defectele noastre. Dacă indiscreţia poate fi tangentă la vitalitatea sinceră, generoasă, excesul de discreţie sugerează ipocrizia.

*

Dintre pocăinţe, cea mai greu de acceptat e, probabil, pocăinţa omului politic.