Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Curcubeul gravitaţiei

1. Dincolo de zero

„Natura nu cunoaşte extincţia ci doar transformarea.

Tot ceea ce ştiinţa m-a învăţat şi continuă să mă înveţe

îmi întăreşte credinţa în continuitatea existenţei

noastre spirituale de după moarte.”

Wernher von Braun

Un vaier traversează cerul. S-a mai întîmplat, însă acum nu are cu ce să îl compare.

E prea tîrziu. Evacuarea continuă încă, însă e doar o mizanscenă. Vagoanele sînt neluminate. Nici o lumină, nicăieri. Deasupra lui, cuşca liftului, bătrînă ca o regină de fier, şi departe, sus, un plafon de sticlă care ar lăsa lumina zilei să străbată. Dar e noapte. Îl înspăimîntă apropiata cădere a plafonului de sticlă. Va fi un spectacol: prăbuşirea unui palat de cristal. În camuflajul total, fără nici o lucire, o uriaşă implozie invizibilă.

Stă în vagonul cu mai multe nivele, în întunericul catifelat, nu mai are ţigări, simte metalul scrîşnind, ciocnindu-se, mai aproape, mai departe, aburul răbufnind sacadat, o vibraţie în structura vagonului, o pregătire, o stînjeneală, toţi ceilalţi înghesuiţi împrejur, cei slabi, o biată turmă, lipsiţi de noroc şi de timp cu toţii: beţivi, moşnegi veterani încă şocaţi de focul de artilerie de acum douăzeci de ani, infractori în haine de oraş, părăsiţi, femei extenuate, cu mai mulţi copii decît ar putea cineva avea vreodată, depozitaţi pe lîngă restul lucrurilor care urmează a fi salvate. Doar feţele mai apropiate sînt cît de cît vizibile, şi doar ca imagini pe jumătate argintate într-un obiectiv, amintirea feţelor înverzite ale VIP-urilor îndărătul geamurilor blindate ale maşinilor vuind prin oraş...

Au pornit. Şirul de vagoane iese din gara principală, din centru, pătrunzînd în zone mai vechi şi mai delabrate ale oraşului. Asta o fi calea de ieşire? Feţele se întorc spre geamuri, dar nimeni nu îndrăzneşte să întrebe cu voce tare. Plouă. Nu, nu e o descîlcire ci o progresivă încîlcire – trec pe sub arcade, intrări secrete din beton putred care doar par buclele unui tunel ... bîrne de lemn înnnegrit le-au trecut încet pe deasupra, şi au început mirosurile, cel de cărbuni al unui trecut îndepărtat, mirosul iernilor de naftalină, al duminicilor pustii, fără trafic, al unei creşteri precum a coralilor, misterios de vie, de-a lungul curbelor fără vizibilitate şi promontoriilor solitare, un miros acru de garnituri de tren absente, de rugină îmbătrînită, formîndu-se prin zilele golite, strălucitoare şi adînci, mai ales în zori, cînd umbre albastre le pecetluiesc trecerea, încercînd să aducă evenimentele la Zero Absolut ... şi cu cît pătrund mai adînc, cu atît totul se împuţinează... tainice oraşe ruinate ale săracilor, locuri ale căror nume nu le-a auzit niciodată... zidurile se fărîmă, acoperişurile sînt tot mai rare, ca şi şansele de-a ieşi la lumină. Drumul, care ar fi trebuit să se deschidă într-o şosea mai largă, a devenit dimpotrivă tot mai îngust, mai dezarticulat, curbele tot mai strînse şi dintr-o dată, mult prea devreme, se regăsesc sub arcada finală: frînele sînt acţionate şi se încoardă îngrozitor. E o judecată fără drept de apel.

Caravana s-a oprit. E capătul liniei. Evacuaţilor li se ordonă să iasă din vagoane. Se mişcă încet, însă fără să opună rezistenţă. Cei care îi dirijează poartă cocarde plumburii şi nu vorbesc. Sînt într-un hotel vast, foarte vechi şi întunecos, o prelungire de fier a şinelor şi macazurilor care i-au condus pînă aici. Felinare globulare, vopsite într-un verde închis, stinse de secole, atîrnă sub streşinile extravagante de fier... gloata înaintează fără murmur, fără să tuşească, de-a lungul unor coridoare drepte şi funcţionale precum culoarele dintr-un depozit... suprafeţele negre şi catifelate absorb mişcarea: miroase a lemn vechi, a corpuri de clădire pustii vreme îndelungată, redeschise acum pentru a primi fluxul de suflete, miroase a gips rece, încăperi în care toţi şobolanii au murit şi doar nălucile lor, încremenite ca nişte picturi rupestre, au rămas încăpăţînate şi luminoase în pereţi... evacuaţii sînt duşi în loturi, cu liftul – o platformă de lemn deschisă pe toate laturile, ridicată de un angrenaj vechi de frînghii smolite, pîrghii şi roţi de fier forjat, ale căror spiţe au forma unor S-uri. La fiecare etaj cu podele maronii, pasageri urcă şi coboară... mii de încăperi tăcute şi neluminate...

Unii aşteaptă singuri, alţii împart între ei camerele invizibile. Da, invizibile, în stadiul ăsta ce mai contează mobilierul? Sub tălpi scrîşneşte cea mai veche pulbere a oraşului, ultimele cristale din tot ceea ce oraşul le-a refuzat copiilor săi, cu care i-a ameninţat sau i-a minţit. Fiecare a auzit o voce, crezînd că le vorbeşte doar lor, spunîndu-le: „Doar n-ai crezut cu adevărat că vei fi salvat. Haida-de, de-acuma ştim cu toţii cine sîntem. Nimeni nu s-a fi ostenit vreodată să te salveze pe tine, bătrîne...”

Nu există cale de ieşire. Stai şi aşteaptă, nu mişca şi nu vorbi. Vaierul continuă deasupra oraşului. Iar cînd va veni, va veni oare în întuneric, ori îşi va aduce propria lumină? Va veni lumina înainte sau după?

Însă e deja lumină. Cînd s-a luminat? În tot acest timp, lumina s-a infiltrat, o dată cu aerul rece al dimineţii care-i înfioară acum sfîrcurile: a început să dea la iveală o adunătură de trîntori beţi, unii în uniformă, alţii nu, strîngînd în mîini sticle goale sau aproape golite, unul lungit peste un scaun, altul ghemuit într-un şemineu rece, alţii tolăniţi pe divane, pe covoraşe prăfoase sau pe şezlonguri, la diferite nivele ale încăperii uriaşe, sforăind şi ţiuind în ritmuri multiple, într-un cor mereu reîmprospătat, în vreme ce lumina Londrei, lumina elastică de iarnă creşte între feţele cu nervuri ale ferestrelor, creşte printre straturile fumului de noaptea trecută care atîrnă încă, subţiate, de bîrnele ceruite ale tavanului. Toţi ăştia întinşi la orizontală, aceşti camarazi de arme, îmbujoraţi ca o liotă de ţărani olandezi care-şi visează învierea sigură din următoarele cîteva minute.

Numele său e Cpt. Geoffrey („Piratul”) Prentice. E înfofolit într-o pătură groasă, cadrilată în tonuri portocalii, ruginii, purpurii. Craniul parcă i-ar fi de metal.

Chiar deasupra lui, la patru metri înălţime, Teddy Bloat e pe cale să cadă de la galeria menestrelilor, alegînd noaptea trecută să-şi piardă cunoştinţa exact în locul în care, cu cîteva săptămîni în urmă, cineva aflat într-o grandioasă criză de nervi a distrus din şuturi doi stîlpi de abanos din balustradă. În somnul său greu, Bloat a avansat încet prin deschizătură, capul, braţele şi trunchiul, pînă cînd singurul lucru care-l menţine acolo sus e sticluţă goală de şampanie în buzunarul de la pantaloni, care s-a înţepenit cumva…

Piratul a reuşit să se ridice în capul oaselor pe patul îngust de burlac şi clipeşte năucit. Ce groaznic. Al naibii de groaznic... aude deasupra un sunet de pînză sfîşiată. Ofiţerul de la Operaţiuni Speciale l-a antrenat pentru reacţii rapide. Sare din pat şi îi trage un şut, trimiţîndu-l învîrtindu-se în direcţia lui Bloat, care se prăbuşeşte fix în mijloc, provocînd un grozav scrîşnet al arcurilor. Unul din picioarele patului cedează. „Bună dimineaţa”, observă Piratul. Bloat zîmbeşte scurt şi adoarme la loc, înfăşurîndu-se bine în pătura Piratului.

Bloat e unul dintre chiriaşii locuinţei, o maisonette construită în secolul trecut nu departe de faleza Chelsea, de către Corydon Throsp, o cunoştinţă a familiei Rossetti care obişnuia să poarte cămăşi împletite din păr de animale şi cultiva plante farmaceutice pe acoperiş (o tradiţie pe care tînărul Osbie Feel a resuscitat-o de curînd). Unele dintre buruieni s-au dovedit destul de rezistente pentru a supravieţui ceţurilor şi brumei, însă majoritatea s-au transformat, ca fragmente ale unor alcaloizi neobişnuiţi, în solul de pe acoperiş, amestecîndu-se cu îngrăşămîntul aşternut acolo de succesorul lui Throsp, care-l recoltase de la  un trio de scroafe de Wessex premiate, cu frunzele moarte ale multor arbuşti decorativi transplantaţi pe acoperiş de alţi chiriaşi, şi cu cîte-o mîncare nedigerabilă aruncată ori vomată acolo de vreun epicurean mai sensibil – în cele din urmă toate au fost macerate împreună de cuţitele anotimpurilor, transformîndu-se într-o pastă cu o grosime de mai multe picioare, un pămînt incredibil de negru în care poţi creşte orice, nu în ultimul rînd banane. Piratul, ajuns la disperare din cauza penuriei de banane pe timp de război, hotărîse să construiască o seră pe acoperiş şi îşi convinsese un prieten care zbura pe ruta Rio–Ascension–Fort-Lamy să-i şutească cîţiva lăstari de bananier, în schimbul unui aparat de filmat nemţesc, în caz că avea să dea peste vreunul în următoarea sa misiune la paraşutişti.

Mic-dejunurile de banane ale Piratului l-au făcut celebru. Bucătari de popotă din întreaga Anglie vin în pelerinaj, chiar şi cei alergici ori de-a dreptul ostili bananelor, doar pentru a observa – întrucît politicile bacteriene, înlănţuirile chimice din sol care strîng năvod şiruri, inele ale căror iţe doar Dumnezeu le ştie, au ca rezultat creşterea fructului la dimensiuni de peste cincizeci de centimetri, da, uluitor dar adevărat.

Piratul urinează în baie fără ca vreun gînd să-i treacă prin minte. Se înfăşoară apoi într-un halat de lînă, pe care-l poartă pe dos ca să-şi ascundă buzunarul secret pentru ţigări, şiretlic care n-a funcţionat întotdeauna strună, şi, ocolind trupurile calde ale prietenilor săi, îşi taie calea spre glasvanduri, se strecoară în frigul de afară, geme cînd junghiuri îi străfulgeră plombele, urcă o scară spiralată care duce la grădina de pe acoperiş şi zăboveşte o clipă privind rîul. Soarele e încă sub linia orizontului. Stă să plouă, însă aerul e încă neobişnuit de limpede. Masiva centrală electrică şi uzina de gaz de dincolo de aceasta au contururi clare: cristale formate în cupa dimineţii, stocuri, guri de aerisire, coşuri, conducte, emisii contorsionate de abur şi fum...

„Haaa”, cască Piratul într-un răget surd, urmărindu-şi respiraţia alunecînd peste parapet, „haaah”! Acoperişurile dansează în lumina dimineţii. Bananele sale gigantice se grămădesc unele în celelalte, ciorchine galben radios, verde umed. Dedesubt, camarazii săi salivează visînd un Mic Dejun de Banane. Ziua asta aseptică n-ar trebui să fie mai rea decît altele...

Aşa va fi oare? Departe spre răsărit, jos în cerul rozaliu, ceva scînteiază scurt, foarte strălucitor. O stea nouă, cum să n-o bagi în seamă. Se sprijină de parapet, privind-o. Punctul strălucitor s-a transformat deja într-o scurtă linie albă, verticală. trebuie că e undeva deasupra Mării Nordului...cel puţin pe acolo...cîmpiile de gheaţă dedesubt şi soarele ca o pată rece...

Ce-o fi? Aşa ceva nu s-a mai întîmplat. Totuşi, Piratul ştie. A văzut-o într-un film, nu mai departe de săptămîna trecută... e o trenă de vapori. Groasă deja de un deget şi ceva mai sus pe cer. Nu provine de la un avion. Avioanele nu se lansează vertical. E noua, şi încă Foarte Secreta, rachetă nemţească.

„Vine poşta”. A şoptit oare cuvintele astea sau doar le-a gîndit? Îşi strînge cordonul zdrenţuit al halatului. Păi raza de acţiune a chestiilor ăstora ar trebui să fie de peste 200 de mile. Nu poţi vedea o trenă de vapori la 200 de mile, nu?

O. O, ba da: dincolo de curbura pămîntului, mai departe în est, razele soarelui răsărit deasupra Olandei lovesc eşapamentul rachetei, picături şi cristale, făcîndu-le să ardă limpezi peste mare...

Linia albă şi-a încetat brusc ascensiunea. Asta ar trebui să fie întreruperea alimentării, sfîrşitul arderii, cum îi spun ei ...Brennschluss. Noi n-avem aşa ceva. Sau, dacă avem, e strict secret. Capătul de jos al liniei, steaua de odinioară, a început deja să pălească în zorii roşii. Dar racheta va sosi înainte ca Piratul să vadă răsăritul.

Trena atîrnă în cer, difuză, uşor sfîşiată în două-trei direcţii. Racheta s-a înălţat mai mult, şi a trecut deja într-o mişcare pur balistică. Însă e invizibilă acum.

N-ar trebui să facă oare ceva…să contacteze biroul de operaţii de la Stanmore, ei trebuie s-o fi prins pe radarele care supraveghează Canalul – nu: nu e timp. Mai puţin de cinci minute de la Haga pînă aici (cît timp i-ar lua să meargă pînă la ceainăria din colţ…cît timp îi ia luminii soarelui să ajungă la planeta iubirii…nu e timp deloc). Să fugă în stradă ? Să-i avertizeze pe ceilalţi ?

Să culeagă banane. Îşi tîrşîie paşii prin îngrăşămîntul negru pînă la seră. Are senzaţia că e pe cale să se scape pe el. La şaizeci de mile înălţime, racheta trebuie să fi atins de-acum vîrful traiectoriei… începîndu-şi căderea… acum….

Lumina zilei pătrunde prin scheletul metalic al serei, panourile lăptoase radiază binefăcătoare în jos. Cum poate exista o iarnă – chiar şi cea de acum – atît de cenuşie încît să îmbătrînească fiarele astea care pot să cînte în vînt, şi să întunece ferestele astea care se deschid spre un alt anotimp, oricît de fals ar fi el întreţinut ?

Piratul îşi priveşte ceasul. Nu reţine ora. Porii feţei îl înţeapă. Golindu-şi mintea – un truc Commando – intră în căldura umedă a bananeriei, se apucă să culeagă fructele cele mai coapte, cele mai bune, adunîndu-le în poala halatului. Îşi permite doar să numere banane, mişcîndu-se în picioarele goale printre crengile legănătoare, printre aceste candelabre galbene, în acest amurg tropical….

Iese din nou în iarnă. Pe cer, trena a dispărut în întregime. Sudoarea i se întinde pe piele, rece ca gheaţa.

Îşi aprinde alene o ţigară. Nu o va auzi sosind. E mai rapidă decît sunetul. Explozia e primul semn. Abia apoi, dacă ai supravieţuit, o auzi venind.

Şi dacă s-ar întîmpla să lovească – aah, nu – pentru o fracţiune de secundă i-ai simţi exact vîrful, cu teribila masă deasupră-i, lovindu-ţi creştetul capului….

Piratul îşi încovoaie umerii, cărînd bananele în jos pe scara spiralată.

Traducere de

Rareş MOLDOVAN