Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Zece ani fără Radu Enescu

Până în vara lui 1966, când s-a transferat de la Steaua la noi, la Familia, nu-l cunoscusem pe Radu Enescu decât din scris. Îl descoperisem cu aproape zece ani în urmă, în proaspăt apăruta Tribuna clujeană, îmi plăcea causticitatea articolelor sale, dar mai ales îmi plăcea profunzimea gândirii şi limpezimea exprimării. Apoi s-a dus la Steaua. M-am bucurat când a părăsit prestigioasa revistă condusă atunci de Aurel Rău după ce A.E. Baconski făcuse din ea una din publicaţiile culturale de prim plan. La Familia Radu a colaborat încă de la primul număr al noii serii şi ştiam că e legat de noi prin foştii săi colegi de la Cercul literar – Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă – deveniţi între timp colegi de-ai noştri de redacţie, dar şi prin faptul că alţi cerchişti precum Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş. I. D. Sîrbu, Ioanichie Olteanu colaborau frecvent la revista noastră. S-a întîmplat atunci primul din cele două momente decisive din istoria Familiei pe care mult mai târziu avea să le stabilească Ana Blandiana: la începuturi, când şi-a deschis porţile până atunci ostracizaţilor cerchişti şi apoi, în 1990, când s-a lăsat cucerită de echinoxişti.

Când Al. Andriţoiu ne-a anunţat că Radu Enescu vine la noi ca redactor şef adjunct am fost printre cei ce s-au bucurat. Colegii de redacţie mai sus amintiţi m-au pus la curent cu felul de a fi al viitorului şef. Mai ales Ovidiu Cotruş mi-a vorbit mult nu numai despre valoarea lui intelectuală, ci şi despre ciudăţeniile lui, despre temerile care îl bântuie, despre psihicul lui atât de frământat şi imprevizibil. Probabil că aceeaşi sursă l-a informat şi pe el despre mine din moment ce i-am simţit prietenia şi încrederea (atât de parcimonios oferite) încă de la începturile sale la Familia. Am făcut tot ce am putut să-l ajut să-şi păstreze echilibrul, să nu se simtă duşmănit şi ameninţat. Într-o oarecare măsură am reuşit, contribuind şi eu ca multele previziuni de provenienţă clujeană cum că Radu Enescu nu va rămâne mult nici la Familia, pentru că el nicăieri nu-şi poate găsi liniştea, nu s-au adeverit. A rămas în redacţie 20 de ani, până s-a pensionat, dar l-am simţit aproape şi în anii următori, Familia rămânând o casă pe care a considerat-o a sa. Am mai avut o perioadă de colaborare strânsă după răsturnarea din '89, la Noua Gazetă de Vest unde, de asemeni, am motive să cred că Radu s-a simţit bine pentru că se schimbaseră vremurile, pentru că putea să se exprime altfel, pentru că simţea că are dreptul la cuvânt. Din păcate, s-a stins înaintea gazetei noastre, care nici ea n-a trăit prea mult.

Perioada orădeană a fost pentru Radu Enescu cea mai rodnică. În aceşti ani şi-a publicat cele patru cărţi, a obţinut câteva premii însemnate (dintre care cel al Uniunii Scriitorilor e cel mai important), de aici s-a făcut remarcat de către autorităţile americane, bucurându-se de o bursă de călătorie în State. Parcă a fost o perioadă în care a respirat ceva mai sigur. Liniştit n-a fost însă niciodată. Liniştea şi fericirea nu erau pentru el. Teama de autorităţi, mai bine zis de „organe”), îl bântuia tot timpul, tresărea la cel mai neimportant semnal. Nici succesele proferionale, nici călătoriile în ţări străine, să nu uităm că a fost printre protagonişti la un seminar Kafza la Praga) nici ultimele sale două mariaje, nici cercul de prieteni care îl preţuiau şi îl iubeau, nimic nu putea să-l scutească de momentele de panică, de întristări adânci. Un exemplu: într-o dimineaţă m-am pomenit cu el la uşă înainte de ora cinci. „Iartă-mă – mi-a zis – dar am umblat toată noaptea pe străzi. Sunt terminat”. Degeaba am insistat să aflu motivul. A încercat nişte explicaţii incoerente din care n-am înţeles decât că este într-o mare criză. Acelaşi om era însă în stare şi de tot felul de glume, îi plăcea să se veselească, dar întotdeauna intervenea un pretext pentru a cădea iarăşi în nelinişti. Ironia lui Radu era fantastică şi, ca la orice om superior, funcţiona la fel şi autoironia. Se bucura ca un copil de fiecare succes, de fiecare lucrare finalizată, dar repede făcea mişcarea de recul, amintindu-şi de ceva imperfect sau prevăzând o contralovitură. Când i-a apărut prima carte, cea despre Kafka, normal că s-a bucurat, ne-am bucurat cu toţii şi l-am felicitat din inimă. S-a posomorât peste puţin timp. Am aflat şi de ce: şi-a adus aminte de prea multele concesii pe care a trebuit să le facă în lupta cu cenzura. Treaba asta l-a urmărit toată viaţa, amintindu-şi-o şi într-un interviu pe care mi l-a acordat de pe patul de spital, cu puţin timp înaintea morţii. Considera Kafka o carte ratată pentru că nu a putut să spună tot ce ar fi vrut şi a trebuit să facă adaosuri care nu-i aparţineau. Totuşi, Kafka rămâne contribuţia românească cea mai substanţială în exegeza marelui scriitor. Cele două superbe culegeri de eseuri — Critică şi valoare şi Ab urbe condita — precum şi volumul de impresii americane Între două oceane (de fapt tot o suită de eseuri, despre modul de viaţă şi despre cultura Lumii Noi) la care trebuie să adăugăm şi recent apărutele (prin lăudabilele eforturi ale lui Marin Chelu) două volume postume, axate mai ales pe estetica arhitecturii (domeniu care l-a preocupat intens la un moment dat, într-un moment special al biografiei sale) ne dau întreaga şi adevărata dimensiune a unui intelectual de mare clasă, unul din cei mai importanţi pe care i-a avut România. Şi care a murit nefericit, aşa cum a şi trăit, pentru că vremurile i-au fost potrivnice. Puţini ştiu că drama lui Radu Enescu s-a declanşat în tinereţe, după ce în 1949 şi-a pierdut postul de asistent universitar (la catedra lui D. D. Roşca) din motive de „origine socială nesănătoasă”, o etichetă infamantă în acea vreme. Mi-a făcut o dată o mărturisire: „Visul meu a fost să ajung profesor universitar. De când mi s-a blocat acest drum pentru mine nimic nu mai are importanţă pe lumea asta”. Dar care era „originea socială nesănătoasă” a lui Radu? Pe linie paternă se trăgea dintr-o familie de ţărani munteni din zona Branului, iar mama sa era nepoată a memorandistului Barbul, protopop de Carei. Motive pentru a deturna de la drumul firesc pe cel despre care D. D. Roşca susţinea că i-a fost cel mai bun student din câţi a avut în întreaga sa carieră.

În amintirea multora Radu Enescu este omul cu replici scânteietoare, practicant al unui umor truculent. Pentru alţii este neuitatul conviv de la cafeneaua „Astoria”. Alţii păstrează amintirea unui panicard, în stare să se sperie şi din nimic. Adevăratul Radu Enescu este însă cel pe care îl cunoaştem din cărţile sale şi poate încă ceva: este omul pe care vremurile vitrege l-au împiedicat să se realizeze pe deplin. Au trecut zece ani de când nu-l mai avem pe Radu Enescu printre noi. Fără el, atmosfera în redacţie, întâlnirile de la cafenea, întreaga viaţă spirituală a Oradiei par mai sărace.

 Dumitru CHIRILĂ

↑

* * *

Amintiri

Azi şi timpul este un fel de „nechezol”

Într-o dimineaţă de duminică, maestrul Radu Enescu mă primeşte abătut, învăluit de-o tristeţe scămoasă, dar, în fine, cu nelipsitul chef de vorbă... Trăgea din ţigară destul de precipitat, bătînd-o, nervos, pentru lepădarea scrumului... Toţi ne vom face scrum, zice, molîu, urmează „Apocalipsa”, nu aceea din Biblie, ci aceea de la Răsărit şi Apus, dacă şi zborul unor berze sperie sistemele electronice, că berzele ştiam că bagă în sperieţi doar fetele foste mari, care se aruncă sub roata morii şi toate femeile din „iepoca de aur” a Ioropei”: să faci, la comandă, patru copii sînt ca două cuie la două mîini, iar ceilalţi doi, la picioare, ce să le dai, mă, de mîncare?! Astfel răstignit de către Stat, femeia îţi poate da palme şi pumni, dacă te scuipă doar, să fii mulţumit, cu mulţumiri!...

Of şi iar of, din clipă în clipă, o rachetă intercontinentală, poate să vină şi ne face scrum şi funingine, piere toată lumea, numai unul nu piere, că acela este veşnic, sur ca scrumul şi funingăios ca funingala, noa, ştim noi care adică Albulescu! (Rîde pe jumătate, cu un încetinitor suspect!)

Nu prea sînteţi bine dispus, zic, vă doare ceva, ce este?!...Nu-i nimic, zice, uite a murit nană Floare, auzi, Davidene, cancer la stomac şi arăta, vorba ţăranului, ca mărul cel roşu, o credeam sănătoasă tun (Şi maestrul a murit de cancer!) şi cînd colo...! Îmi făcea prin casă o curăţenie de oglindă, îmi spăla rufele, schimba patul, ştergea praful peste tot, chiar şi de pe cărţi... Dar nu fura nimic (Maestrul era sperios foarte în legătură cu faptul că ar putea fi şterpelit chiar şi de un ac, pentru el era o înciudată greutate pînă şi să-l caute, unde l-a „aşezat aruncîndu-l”, dar să meargă şi să-l cumpere, să piardă timpul, aşa ceva îl dădea gata-răpus!)... Tu ai mai „forţat nemurirea”, cum zici, sau citeşti incriminaţii”?! Forţez şi nemurirea, încerc un răspuns la care maestrul dă să zîmbească, dar avortez multe versuri, sînt cam nemulţumit de cele ce ies vii, mi-e frică, poate că pot fi efemeride...

Maestrul se repede şi tună: fă-le să trăiască mai mult, ca fluturii de varză, înţelegi, patru zile, patru ceasuri şi trii secunde!!!... (Rîdem fără importanţă, lepădîndu-ne de cravate, gata-gata să le oferim hotentoţilor, cu oglinzi, cu mărgele, cu panglici jnuruite!)... Tace preţ de cîteva minute, se uită la ceas, părăseşte fotoliul de piele, potriveşte cravata, totdeauna cu nod englezesc, ridică mîna dreaptă în aer, într-o sentinţă: hai, Davidene, la „Astoria”, la cafea cu caimac, de caimacami sîntem sătui... Aha, uite barometrul, arată timp frumos, dar mai poţi fi azi sigur pe ceva?! Şi timpul este un fel de „nechezol”, falseturi, mă, mistificături!... Mistificări de-a valma! Mater alma!!!...

 Votcus şi votca

Aş putea să afirm că maestrul Radu Enescu elibera mereu o energie incredibilă, mai ales după ce ţi se plîngea, copios, se încovoia şi scotea sunete discrete, acuzînd dureri în diverse porţiuni ale toracelui şi abdomenului, în special ducea mîna dreaptă în dreptul ficatului, apoi o retrăgea repede, ca şi ruşinat de un gest nedemn, adică un gest ce nu se potrivea cu firea dumnealui...

Ce este, maestre, îl întrebam şi îmi răspundea zîmbind, că nu-i nimic, „toate trec, toate se şterg,/ dări-nainte Goldâmberg,/ e tîrziu, e prea tîrziu/ şi-a iubi eu nu mai ştiu”, adăugînd că strofa aceasta este din import, adusă de Ion Davideanu de la Galaţi, de la domnul Catz, care fusese droghist în Oradea, ce, nu mi-ai spus-o tu?... Şi rîdea, încît nu ştiam ce să cred, adică nu credeam într-o boală incurabilă, ci în ceva foarte trecător, cu totul fără semnificaţie, îmi ziceam, o păcăleală de-a maestrului, ca să-mi verifice sensibilitatea faţă de dînsul, îngrijorarea, credinţa, sau cam aşa ceva... Însă, maestrul suferea în taină şi sunt aproape sigur că se aştepta la un greu deznodămînt, în mare tăcere faţă de cei depărtaţi, străini, prieteni mai de suprafaţă, sau era cu speranţa omului precum că, poate, totul va fi mai tîrziu, că pînă atunci există mai mult de-o brumă de timp...

Am auzit, zice, că Sandu Andriţoiu ar fi bolnav, dar nu-mi vine să cred, aşa ceva este exclus, el are un ficat de oţel inoxidabil!... Şi am mai auzit ceva dar să nu audă Blaga Mihoc, ne divulgă la toată urbea, se spune că poetul Votcus nu bea de cîteva luni de zile... Nu se poa­te, maestre, zic, alaltăieri am băut cu el două beri străine, el a tras şi două votci, vă jur...zice maestrul, eu mă refeream la H20, el nu mai bea apă, dar votcă, bere, spirt sanitar?!... i-am citit poezia din „Crişana”, să ştii că merge, este bună, însă Votcus nu prea robeşte, nu se omoară el cu slovele, aşteaptă inspiraţia la gura sobei, pardon, la gura sticlei...Dacă aude, se supără, o să creadă că l-am lăudat: ...Haida-ha, „Astoria”, cafeaua este comoară, ea te ridică şi te doboară, nu ca pe bietul votcus, votca!...

 „De ce mă vicleneşti şi rîzi ca toţi apucaţii?”

Într-o zi de decembrie 1993, în biblioteca dumnealui, maestrul Radu Enescu îmi spune: „Cînd lucram la revista „Familia”, am primit un plic mare, plin cu versuri şi iar versuri, de la Ion Arion, profesor în oraşul Aleşd, licenţiat în turcă şi română!!! Avea nişte „versuri” şi cu chestiuni locale, cu oameni ai muncii de la întreprinderea „Refractara”, cărămizi!... Iată ce scria, să te cruceşti: „Noi, comuniştii, noi, refractarii”, etc. etc.!?? Asta mai lipsea (noi, refractarii!), să-l public!... Al.Andriţoiu, poate că-l scapă în pagină, că era, uneori, cu „albitura”, cum zicea el, cu votca!...? 

Dar îl scoteam eu; eu citeam de mai multe ori toate culegăturile... Dar, mai ştii?!...

Vine odată prof. Ion Arion la redacţie, să discutăm... Făcea traduceri din mai multe limbi, tot felul, nu era prost, însă nu avea un pic de fior liric în acele traduceri. El traducea cuvînt cu cuvînt!... Zic, n-ai putea să traduci (ca să scap de el!) ceva din greceşte? Zice, urgent, cum să nu?! Şi din vechea greacă, imediat! Atunci m-am gîndit, drace, de ce n-am tăcut?! Zic, uite, dacă ai traduce ceva din albaneză...Zice, cum să nu, am urmat şi un curs, facultativ, de albaneză!... Dar, zic, ar merge bine ceva traduceri din macedonă, că au, în curînd, o sărbătoare revoluţionară, luna viitoare!... Şi nu apuc să zic ultimul cuvînt, că el zice, cum să nu, şi din macedonă, am făcut... Dar, zic, n-ar strica ceva şi mai aproape de noi, de fiinţa noastră românească, că sunt oropsiţi, sărmanii, aromânii noştri, dar au nişte poeţi buni, temperamentali, melodioşi, încărcaţi de imagini şi de idei sudice, mai altfel...! Şi iar nu apuc să rostesc ultimele cuvinte zice, gata, vă trimit şi din turci, şi din greci, şi din albanezi, şi din macedoneni, şi, m-ai ales, din aromâni... Săptămîna viitoare...

M-a invadat cu plicuri; mă omora!... Evident, nu l-am publicat decît cu ceva-ceva!...”

În tot timpul acestei relatări, maestrul Radu Enescu afişa o seriozitate de nipon, iar eu rîdeam-rîdeam ca spectatorul cu poftă sporită...

La capăt, maestrul mă pune la punct... „Măi, Ioane Davidene, cu privirile viclene, cum îţi zice „hoaverul” tău Gicu Grigurcu, de ce mă vicleneşti şi rîzi ca toţi apucaţii?!... Şi mi-a deschis, tacticos, uşa, şoptindu-mi cu mîna la gură: „Măi, spiţerilă, să nu uiţi, mîine îmi aduci ce-am vorbit, medicamentul!”

 Ion DAVIDEANU

 ↑

* * *

Singurătăţile unui filosof

Venit la Oradea de pe meleaguri sălăjene, prima dificultate pe care am simţit-o a fost aceea de a personaliza oraşul. Nu ştiam “cum să procedez” cu el. Trecut prin diferite medii sociale, într-un tîrziu am ajuns şi la Oradea culturală, profundă. Pe vremea aceea (era cam prin 1985) figura centrală a culturii bihorene era indiscutabil Radu Enescu. Amestec de aristocrat şi copil răsfăţat, pus mereu pe şotii, eseistul se impunea nu doar prin ţinuta sa mereu impecabilă, ci mai ales prin anvergura sa cultural-filosofică. Fost student strălucit al lui Lucina Blaga şi asistent al lui D.D. Roşca, membru al „Cercului literar de la Sibiu”, Radu Enescu eşuase, datorită sincopelor istorice, în oraşul de pe Crişul Repede. După ce l-am cunoscut cît de cît şi, mai ales, citit, Oradea s-a personalizat brusc. Oradea avea un nume cultural: Radu Enescu.

Pînă în 1989 ne-am cunoscut destul de vag, pe la cenacluri, la diferite sindrofii culturale. Părea mai greu abordabil, iar recunoscuta sa cultură mă intimida, mă ţinea la oarecare distanţă. Nu prea ştiam ce să vorbesc cu un om care a terminat filosofia cu summa cum laude, care l-a citit pe Kant la paisprezece ani şi care era unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai lui Heidegger, a filosofiei greceşti şi germane. Şi care, alături de limbile clasice, cunoştea şi cîteva limbi moderne. În memoria sa fabuloasă  încăpeau şi componenţa nominală a unor echipe de fotbal din alte vremi, imnurile unor state, cîntece legionare, cancanuri de tot felul. Fiind destul de retractil în relaţiile cu oamenii, ba chiar un fricos congenital, ne-a uimit pe toţi curajul său din toamna lui  ‘89, cînd i-a scris o scrisoare dură preşedintelui USR, scrisoare citită la Europa liberă. Căderea regimului comunist l-a transformat într-un entuziast aproape naiv (visa, printre altele, baze americane la Constanţa, ceea ce pe atunci era o naivitate...). A devenit – prin actul său de curaj, pentru care putea plăti scump –, figura proeminentă a opoziţiei intelectuale orădene, un militant şi un apărător al noii libertăţi cîştigate. Ni s-a alăturat bucuros foştilor membri ai cenaclului „Iosif Vulcan”, care am scos săptămînalul Gazeta de Vest. Alături de noi, cei mai tineri, s-a irosit cu voioşie şi umor în scrisul publicistic, în re-inventarea României din cuvinte. Din această perioadă, a Gazetei de Vest, datează mai strînsele mele relaţii cu Radu Enescu. Deşi nu cred că am fost prieteni (de fapt socotesc că, în mod sincer, nici nu putea avea mari prietenii), consider că ne-am apropiat poate şi datorită felului meu timid-ţărănesc de a fi. Dar cred că cel mai mult ne-au apropiat singurătăţile noastre. Apoi, ceea ce ne-a făcut să ne cunoaştem mai bine a fost cafeneaua „Astoria”, unde am devorat sute de cafele. Era foarte rar serios, preferînd mai tot timpul să fenomenologizeze, să ia totul în răspăr. Acum, tardiv, îl văd foarte asemănător în spirit şi ironie cu Alexandru Dragomir, pe care nu ştiu dacă l-a cunoscut. În ciuda marii sale erudiţii, a spectaculozităţii elaborării argumentelor, era funciar un antipedagog. Nu ştia, ca Noica (de care, de altfel nu se simţea prea atras) să discute filosofie cu oricine. Prefera mai tot timpul ironia fină, zeflemeaua amicală, portretul acid. A fost unul dintre cei mai împătimiţi filoamericani (după un sejur în America şi-a vopsit steagul acestei ţări pe tavanul unei camere) şi unul dintre cei mai destoinici băutori de cafea pe care l-am cunoscut. Şi cel mai nepractic. Pînă şi rotirea unui banal buton putea deveni pentru Radu Enescu o problemă. Era eminamente un om al ideii, era croit să gîndească. Din păcate opera sa reflectă doar parţial marea sa disponibilitate intelectuală. Scrisul lui este caracterizat de patosul ideii, de debordanţa augmentării, ca şi de hedonistica lui intrinsecă. Mobiliza pentru orice subiect un registru cultural-filosofic inhibant, eseistica lui fiind de o mare vervă intelectuală, concomitent cu o exersată calofilie. Marile teme şi interogaţii cognitive se domesticeau instantaneu sub forţa slovei sale, scrisul nefiind decît umbra rămasă pe hîrtie a spectacolului gîndirii. Se mişca dezinvolt în orice cîmp al culturii, de la fenomenalitatea imediată la metafizică. A fost omul care, în cei mai riguroşi termeni, putea vorbi seducător şi aplicat despre orice. Unul dintre cei mai profunzi eseişti postbelici pe care i-a avut cultura română, un filosof al culturii de o originalitate şi farmec aparte. Opera sa, după o mai veche meteahnă românească, a fost dată prea repede uitării.

Prima dată cînd a venit la mine acasă (locuiam pe atunci într-o modestă garsonieră), s-a dus glonţ la bibliotecă, a privit îndelung. La un moment dat a început să surîdă. L-am întrebat ce a văzut. Mi-a spus doar: „îmi place”. Ceea ce îi plăcea era faptul că unele dintre cărţile sale stăteau aşezate în raft lîngă cele ale lui Cioran. Şi lucrul acesta i-a plăcut, deoarece îl preţuia mult pe „scepticul de serviciu”. L-am invitat de mai multe ori la masă, el şovăia, motiva întotdeauna că este bătrîn şi singur, că nu ştie să vină, nu mai ştie să ia tramvaiul... Apoi venea întotdeauna la fix, elegant, bine dispus, ce mai, un aristocrat în garsonieră... După masă îi preparam o cafea, apoi încă una. Pe urmă îl întrebam dacă mai doreşte. „Iartă-mă – îmi spunea – dar eu beau cafea cît Goethe, doi litri pe zi”. Şi iar mă puneam pe făcut cafea. Cred că în acea perioadă eram printre puţinii care îl vizitau acasă. La Radu Enescu acasă (deşi locuia în plin centru) se ajungea mai greu ca la Pentagon. Mergeam uneori cu el, iar în holul de la intrare se întorcea şi-mi făcea un lung pîssst. Apoi ne strecuram tiptil pe scări, intram în propria lui casă precum nişte hoţi. Lăsa impresia că îi era frică de vecini, de securişti, de tot ce mişca, scenariu în care intra şi o doză bună de histrionism. Cînd sunam la uşă, alteori, deşi ştia cine vine, întreba de trei, patru ori cine-i, înainte de a deschide. Fiind un profesionist al cantinelor, şi văzînd că nu se descurcă prea bine în acest domeniu, l-am lămurit să vină la fosta cantină a partidului, în vecinătatea căreia se mutase noua securitate. Cînd a auzit aceasta, mi-a replicat revoltat: „vrei să mă duc la securiştii ăia să mă otrăvească?” Da, i-am răspuns, puteţi veni, că nu securiştii fac ciorba. Ei se ocupă de alte delicatese. După unele disensiuni á la roumaine, cîţiva am părăsit Gazeta de Vest şi am înfiinţat Noua Gazetă de Vest unde, pentru a-l ajuta la rotunjirea pensiei sale modice, l-am luat în redacţie. Aici s-a dovedit a fi un coleg desăvîrşit, cel mai harnic, mai punctual şi mai tînăr dintre toţi. Pentru orice nedumerire sau informaţie apelam la Radu Enescu ca la o enciclopedie. Cu el relaţiile, pînă la urmă, căpătau o uşoară tentă feminină, aşa că şarja ironiei sale nu cruţa pe nimeni. Îmi amintesc că după o dispută în redacţie (eu mă număram printre acţionarii revistei), montat şi de unii amici, mai tot timpul îmi spunea că sînt patron. Cea mai savuroasă situaţie era aceea în care el mă ironiza ori de cîte ori veneam mai tîrziu la redacţie. Se uita sugestiv la ceas, apoi spunea şăgalnic: „Pooop e patron. El vine în redacţie la unsprezece şi pleacă la unsprezece fără cinci”. La fel cum după ce am făcut o vizită gazetărească la Chişinău, luni de zile m-a abordat exclusiv cu apelativul Ivan Feodorovici Popov. După o altă ieşire în Ungaria m-am ales, pentru o vreme, cu denominativul Ianos Ferencz Papp. Publicistica lui din această perioadă, plină de aluzii culturale şi ironie politică, ar merita adunată într-o carte.

În vara anului 1994 s-a îmbolnăvit grav. A ajuns la spital. Treceam pe la el şi vedeam, cu durere, cum ironia şi sarcasmul dispar în spatele unei nedisimulate suferinţe şi singurătăţi. Îmi vine în minte o scenă care m-a cutremurat atunci şi care mă cutremură şi acum. El era la spitalul judeţean într-o rezervă. M-am dus să-l văd, să-i duc ceva. Cînd am rămas singuri, m-a chemat mai aproape, s-a asigurat că sîntem numai noi, apoi mi-a spus: „sînt atît de singur, sînt singur cuc”. Vorbele şi sinceritate vocii lui mi-au ridicat brusc un nod în gît, ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar nu puteam da pe faţă acea stare. Nu ştiu exact ce i-am spus, probabil palide şi inutile cuvinte de îmbărbătare. Sinceritatea lui totală, atît de umană, m-a bulversat pentru mult timp. Tot în acea perioadă am scos prima carte, pe care, neştiind cum se află (făcuse un periplu medical la Cluj), m-am grăbit să mă duc cu ea la spital, să-l văd şi să-i împărtăşesc bucuria apariţiei ei. Dar cînd am intrat, cu cartea în mînă, în salon ne aştepta un om mai mult trecut dincolo. Jenat de gestul meu, am ascuns repede cartea. Era prea tîrziu, nu mai cunoştea pe nimeni. Peste cîteva zile s-a mutat definitiv din această lume. Pentru mine Radu Enescu a fost exemplul cel mai viu al faptului că filosofia, cultura, oricît de înalte, nu te pot apăra de singurătate, de neputinţele vieţii. Ştia, atît de bine, spusa aristotelică după care pentru a putea trăi singur trebuie să fii animal ori zeu. Cu omul e mai greu, iar cu omul de cultură, de două ori mai greu. De la Radu Enescu nu am învăţat în mod direct, vreme de cîţiva ani şi sute de cafele, decît sarcasmul şi ironia rafinată. Restul trebuia furat printre rînduri...

Oradea nu a avut şi nu va avea prea curînd un spirit de talia lui Radu Enescu. Va mai trece multă apă pe Criş pînă ce va mai apărea un gînditor şi erudit de calibrul lui. Şi astăzi Oradea mi-a rămas în bună măsură străină. Dar fără Radu Enescu este mult mai străină. Fapt ce mă face să-mi fie tot mai dor de singurătăţile noastre.

 Ioan F. POP

↑