BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

REMEMBER RADU ENESCU

Dumitru CHIRILĂ l Ion DAVIDEANU l Ioan F. POP

Zece ani fără Radu Enescu

 

Până în vara lui 1966, când s-a transferat de la Steaua la noi, la Familia, nu-l cunoscusem pe Radu Enescu decât din scris. Îl descoperisem cu aproape zece ani în urmă, în proaspăt apăruta Tribuna clujeană, îmi plăcea causticitatea articolelor sale, dar mai ales îmi plăcea profunzimea gândirii și limpezimea exprimării. Apoi s-a dus la Steaua. M-am bucurat când a părăsit prestigioasa revistă condusă atunci de Aurel Rău după ce A.E. Baconski făcuse din ea una din publicațiile culturale de prim plan. La Familia Radu a colaborat încă de la primul număr al noii serii și știam că e legat de noi prin foștii săi colegi de la Cercul literar – Ovidiu Cotruș și Nicolae Balot㠖 deveniți între timp colegi de-ai noștri de redacție, dar și prin faptul că alți cerchiști precum Ion Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș. I. D. Sîrbu, Ioanichie Olteanu colaborau frecvent la revista noastră. S-a întîmplat atunci primul din cele două momente decisive din istoria Familiei pe care mult mai târziu avea să le stabilească Ana Blandiana: la începuturi, când și-a deschis porțile până atunci ostracizaților cerchiști și apoi, în 1990, când s-a lăsat cucerită de echinoxiști.

Când Al. Andrițoiu ne-a anunțat că Radu Enescu vine la noi ca redactor șef adjunct am fost printre cei ce s-au bucurat. Colegii de redacție mai sus amintiți m-au pus la curent cu felul de a fi al viitorului șef. Mai ales Ovidiu Cotruș mi-a vorbit mult nu numai despre valoarea lui intelectuală, ci și despre ciudățeniile lui, despre temerile care îl bântuie, despre psihicul lui atât de frământat și imprevizibil. Probabil că aceeași sursă l-a informat și pe el despre mine din moment ce i-am simțit prietenia și încrederea (atât de parcimonios oferite) încă de la începturile sale la Familia. Am făcut tot ce am putut să-l ajut să-și păstreze echilibrul, să nu se simtă dușmănit și amenințat. Într-o oarecare măsură am reușit, contribuind și eu ca multele previziuni de proveniență clujeană cum că Radu Enescu nu va rămâne mult nici la Familia, pentru că el nicăieri nu-și poate găsi liniștea, nu s-au adeverit. A rămas în redacție 20 de ani, până s-a pensionat, dar l-am simțit aproape și în anii următori, Familia rămânând o casă pe care a considerat-o a sa. Am mai avut o perioadă de colaborare strânsă după răsturnarea din '89, la Noua Gazetă de Vest unde, de asemeni, am motive să cred că Radu s-a simțit bine pentru că se schimbaseră vremurile, pentru că putea să se exprime altfel, pentru că simțea că are dreptul la cuvânt. Din păcate, s-a stins înaintea gazetei noastre, care nici ea n-a trăit prea mult.

Perioada orădeană a fost pentru Radu Enescu cea mai rodnică. În acești ani și-a publicat cele patru cărți, a obținut câteva premii însemnate (dintre care cel al Uniunii Scriitorilor e cel mai important), de aici s-a făcut remarcat de către autoritățile americane, bucurându-se de o bursă de călătorie în State. Parcă a fost o perioadă în care a respirat ceva mai sigur. Liniștit n-a fost însă niciodată. Liniștea și fericirea nu erau pentru el. Teama de autorități, mai bine zis de „organe”), îl bântuia tot timpul, tresărea la cel mai neimportant semnal. Nici succesele proferionale, nici călătoriile în țări străine, să nu uităm că a fost printre protagoniști la un seminar Kafza la Praga) nici ultimele sale două mariaje, nici cercul de prieteni care îl prețuiau și îl iubeau, nimic nu putea să-l scutească de momentele de panică, de întristări adânci. Un exemplu: într-o dimineață m-am pomenit cu el la ușă înainte de ora cinci. „Iartă-m㠖 mi-a zis – dar am umblat toată noaptea pe străzi. Sunt terminat”. Degeaba am insistat să aflu motivul. A încercat niște explicații incoerente din care n-am înțeles decât că este într-o mare criză. Același om era însă în stare și de tot felul de glume, îi plăcea să se veselească, dar întotdeauna intervenea un pretext pentru a cădea iarăși în neliniști. Ironia lui Radu era fantastică și, ca la orice om superior, funcționa la fel și autoironia. Se bucura ca un copil de fiecare succes, de fiecare lucrare finalizată, dar repede făcea mișcarea de recul, amintindu-și de ceva imperfect sau prevăzând o contralovitură. Când i-a apărut prima carte, cea despre Kafka, normal că s-a bucurat, ne-am bucurat cu toții și l-am felicitat din inimă. S-a posomorât peste puțin timp. Am aflat și de ce: și-a adus aminte de prea multele concesii pe care a trebuit să le facă în lupta cu cenzura. Treaba asta l-a urmărit toată viața, amintindu-și-o și într-un interviu pe care mi l-a acordat de pe patul de spital, cu puțin timp înaintea morții. Considera Kafka o carte ratată pentru că nu a putut să spună tot ce ar fi vrut și a trebuit să facă adaosuri care nu-i aparțineau. Totuși, Kafka rămâne contribuția românească cea mai substanțială în exegeza marelui scriitor. Cele două superbe culegeri de eseuri — Critică și valoare și Ab urbe condita — precum și volumul de impresii americane Între două oceane (de fapt tot o suită de eseuri, despre modul de viață și despre cultura Lumii Noi) la care trebuie să adăugăm și recent apărutele (prin lăudabilele eforturi ale lui Marin Chelu) două volume postume, axate mai ales pe estetica arhitecturii (domeniu care l-a preocupat intens la un moment dat, într-un moment special al biografiei sale) ne dau întreaga și adevărata dimensiune a unui intelectual de mare clasă, unul din cei mai importanți pe care i-a avut România. Și care a murit nefericit, așa cum a și trăit, pentru că vremurile i-au fost potrivnice. Puțini știu că drama lui Radu Enescu s-a declanșat în tinerețe, după ce în 1949 și-a pierdut postul de asistent universitar (la catedra lui D. D. Roșca) din motive de „origine socială nesănătoasă”, o etichetă infamantă în acea vreme. Mi-a făcut o dată o mărturisire: „Visul meu a fost să ajung profesor universitar. De când mi s-a blocat acest drum pentru mine nimic nu mai are importanță pe lumea asta”. Dar care era „originea socială nesănătoas㔠a lui Radu? Pe linie paternă se trăgea dintr-o familie de țărani munteni din zona Branului, iar mama sa era nepoată a memorandistului Barbul, protopop de Carei. Motive pentru a deturna de la drumul firesc pe cel despre care D. D. Roșca susținea că i-a fost cel mai bun student din câți a avut în întreaga sa carieră.

În amintirea multora Radu Enescu este omul cu replici scânteietoare, practicant al unui umor truculent. Pentru alții este neuitatul conviv de la cafeneaua „Astoria”. Alții păstrează amintirea unui panicard, în stare să se sperie și din nimic. Adevăratul Radu Enescu este însă cel pe care îl cunoaștem din cărțile sale și poate încă ceva: este omul pe care vremurile vitrege l-au împiedicat să se realizeze pe deplin. Au trecut zece ani de când nu-l mai avem pe Radu Enescu printre noi. Fără el, atmosfera în redacție, întâlnirile de la cafenea, întreaga viață spirituală a Oradiei par mai sărace.

 Dumitru CHIRILĂ

* * *

Amintiri

 

Azi și timpul este un fel de „nechezol”

 

Într-o dimineață de duminică, maestrul Radu Enescu mă primește abătut, învăluit de-o tristețe scămoasă, dar, în fine, cu nelipsitul chef de vorbă... Trăgea din țigară destul de precipitat, bătînd-o, nervos, pentru lepădarea scrumului... Toți ne vom face scrum, zice, molîu, urmeaz㠄Apocalipsa”, nu aceea din Biblie, ci aceea de la Răsărit și Apus, dacă și zborul unor berze sperie sistemele electronice, că berzele știam că bagă în sperieți doar fetele foste mari, care se aruncă sub roata morii și toate femeile din „iepoca de aur” a Ioropei”: să faci, la comandă, patru copii sînt ca două cuie la două mîini, iar ceilalți doi, la picioare, ce să le dai, mă, de mîncare?! Astfel răstignit de către Stat, femeia îți poate da palme și pumni, dacă te scuipă doar, să fii mulțumit, cu mulțumiri!...

Of și iar of, din clipă în clipă, o rachetă intercontinentală, poate să vină și ne face scrum și funingine, piere toată lumea, numai unul nu piere, că acela este veșnic, sur ca scrumul și funingăios ca funingala, noa, știm noi care adică Albulescu! (Rîde pe jumătate, cu un încetinitor suspect!)

Nu prea sînteți bine dispus, zic, vă doare ceva, ce este?!...Nu-i nimic, zice, uite a murit nană Floare, auzi, Davidene, cancer la stomac și arăta, vorba țăranului, ca mărul cel roșu, o credeam sănătoasă tun (Și maestrul a murit de cancer!) și cînd colo...! Îmi făcea prin casă o curățenie de oglindă, îmi spăla rufele, schimba patul, ștergea praful peste tot, chiar și de pe cărți... Dar nu fura nimic (Maestrul era sperios foarte în legătură cu faptul că ar putea fi șterpelit chiar și de un ac, pentru el era o înciudată greutate pînă și să-l caute, unde l-a „așezat aruncîndu-l”, dar să meargă și să-l cumpere, să piardă timpul, așa ceva îl dădea gata-răpus!)... Tu ai mai „forțat nemurirea”, cum zici, sau citești incriminații”?! Forțez și nemurirea, încerc un răspuns la care maestrul dă să zîmbească, dar avortez multe versuri, sînt cam nemulțumit de cele ce ies vii, mi-e frică, poate că pot fi efemeride...

Maestrul se repede și tună: fă-le să trăiască mai mult, ca fluturii de varză, înțelegi, patru zile, patru ceasuri și trii secunde!!!... (Rîdem fără importanță, lepădîndu-ne de cravate, gata-gata să le oferim hotentoților, cu oglinzi, cu mărgele, cu panglici jnuruite!)... Tace preț de cîteva minute, se uită la ceas, părăsește fotoliul de piele, potrivește cravata, totdeauna cu nod englezesc, ridică mîna dreaptă în aer, într-o sentință: hai, Davidene, la „Astoria”, la cafea cu caimac, de caimacami sîntem sătui... Aha, uite barometrul, arată timp frumos, dar mai poți fi azi sigur pe ceva?! Și timpul este un fel de „nechezol”, falseturi, mă, mistificături!... Mistificări de-a valma! Mater alma!!!...

 

 Votcus și votca

 

Aș putea să afirm că maestrul Radu Enescu elibera mereu o energie incredibilă, mai ales după ce ți se plîngea, copios, se încovoia și scotea sunete discrete, acuzînd dureri în diverse porțiuni ale toracelui și abdomenului, în special ducea mîna dreaptă în dreptul ficatului, apoi o retrăgea repede, ca și rușinat de un gest nedemn, adică un gest ce nu se potrivea cu firea dumnealui...

Ce este, maestre, îl întrebam și îmi răspundea zîmbind, că nu-i nimic, „toate trec, toate se șterg,/ dări-nainte Goldâmberg,/ e tîrziu, e prea tîrziu/ și-a iubi eu nu mai știu”, adăugînd că strofa aceasta este din import, adusă de Ion Davideanu de la Galați, de la domnul Catz, care fusese droghist în Oradea, ce, nu mi-ai spus-o tu?... Și rîdea, încît nu știam ce să cred, adică nu credeam într-o boală incurabilă, ci în ceva foarte trecător, cu totul fără semnificație, îmi ziceam, o păcăleală de-a maestrului, ca să-mi verifice sensibilitatea față de dînsul, îngrijorarea, credința, sau cam așa ceva... Însă, maestrul suferea în taină și sunt aproape sigur că se aștepta la un greu deznodămînt, în mare tăcere față de cei depărtați, străini, prieteni mai de suprafață, sau era cu speranța omului precum că, poate, totul va fi mai tîrziu, că pînă atunci există mai mult de-o brumă de timp...

Am auzit, zice, că Sandu Andrițoiu ar fi bolnav, dar nu-mi vine să cred, așa ceva este exclus, el are un ficat de oțel inoxidabil!... Și am mai auzit ceva dar să nu audă Blaga Mihoc, ne divulgă la toată urbea, se spune că poetul Votcus nu bea de cîteva luni de zile... Nu se poa­te, maestre, zic, alaltăieri am băut cu el două beri străine, el a tras și două votci, vă jur...zice maestrul, eu mă refeream la H20, el nu mai bea apă, dar votcă, bere, spirt sanitar?!... i-am citit poezia din „Crișana”, să știi că merge, este bună, însă Votcus nu prea robește, nu se omoară el cu slovele, așteaptă inspirația la gura sobei, pardon, la gura sticlei...Dacă aude, se supără, o să creadă că l-am lăudat: ...Haida-ha, „Astoria”, cafeaua este comoară, ea te ridică și te doboară, nu ca pe bietul votcus, votca!...

 

 „De ce mă viclenești și rîzi ca toți apucații?”

 

Într-o zi de decembrie 1993, în biblioteca dumnealui, maestrul Radu Enescu îmi spune: „Cînd lucram la revista „Familia”, am primit un plic mare, plin cu versuri și iar versuri, de la Ion Arion, profesor în orașul Aleșd, licențiat în turcă și română!!! Avea niște „versuri” și cu chestiuni locale, cu oameni ai muncii de la întreprinderea „Refractara”, cărămizi!... Iată ce scria, să te crucești: „Noi, comuniștii, noi, refractarii”, etc. etc.!?? Asta mai lipsea (noi, refractarii!), să-l public!... Al.Andrițoiu, poate că-l scapă în pagină, că era, uneori, cu „albitura”, cum zicea el, cu votca!...? 

Dar îl scoteam eu; eu citeam de mai multe ori toate culegăturile... Dar, mai știi?!...

Vine odată prof. Ion Arion la redacție, să discutăm... Făcea traduceri din mai multe limbi, tot felul, nu era prost, însă nu avea un pic de fior liric în acele traduceri. El traducea cuvînt cu cuvînt!... Zic, n-ai putea să traduci (ca să scap de el!) ceva din grecește? Zice, urgent, cum să nu?! Și din vechea greacă, imediat! Atunci m-am gîndit, drace, de ce n-am tăcut?! Zic, uite, dacă ai traduce ceva din albaneză...Zice, cum să nu, am urmat și un curs, facultativ, de albaneză!... Dar, zic, ar merge bine ceva traduceri din macedonă, că au, în curînd, o sărbătoare revoluționară, luna viitoare!... Și nu apuc să zic ultimul cuvînt, că el zice, cum să nu, și din macedonă, am făcut... Dar, zic, n-ar strica ceva și mai aproape de noi, de ființa noastră românească, că sunt oropsiți, sărmanii, aromânii noștri, dar au niște poeți buni, temperamentali, melodioși, încărcați de imagini și de idei sudice, mai altfel...! Și iar nu apuc să rostesc ultimele cuvinte zice, gata, vă trimit și din turci, și din greci, și din albanezi, și din macedoneni, și, m-ai ales, din aromâni... Săptămîna viitoare...

M-a invadat cu plicuri; mă omora!... Evident, nu l-am publicat decît cu ceva-ceva!...”

În tot timpul acestei relatări, maestrul Radu Enescu afișa o seriozitate de nipon, iar eu rîdeam-rîdeam ca spectatorul cu poftă sporită...

La capăt, maestrul mă pune la punct... „Măi, Ioane Davidene, cu privirile viclene, cum îți zice „hoaverul” tău Gicu Grigurcu, de ce mă viclenești și rîzi ca toți apucații?!... Și mi-a deschis, tacticos, ușa, șoptindu-mi cu mîna la gură: „Măi, spițerilă, să nu uiți, mîine îmi aduci ce-am vorbit, medicamentul!”

 Ion DAVIDEANU

 

* * *

Singurătățile unui filosof

 

Venit la Oradea de pe meleaguri sălăjene, prima dificultate pe care am simțit-o a fost aceea de a personaliza orașul. Nu știam “cum să procedez” cu el. Trecut prin diferite medii sociale, într-un tîrziu am ajuns și la Oradea culturală, profundă. Pe vremea aceea (era cam prin 1985) figura centrală a culturii bihorene era indiscutabil Radu Enescu. Amestec de aristocrat și copil răsfățat, pus mereu pe șotii, eseistul se impunea nu doar prin ținuta sa mereu impecabilă, ci mai ales prin anvergura sa cultural-filosofică. Fost student strălucit al lui Lucina Blaga și asistent al lui D.D. Roșca, membru al „Cercului literar de la Sibiu”, Radu Enescu eșuase, datorită sincopelor istorice, în orașul de pe Crișul Repede. După ce l-am cunoscut cît de cît și, mai ales, citit, Oradea s-a personalizat brusc. Oradea avea un nume cultural: Radu Enescu.

Pînă în 1989 ne-am cunoscut destul de vag, pe la cenacluri, la diferite sindrofii culturale. Părea mai greu abordabil, iar recunoscuta sa cultură mă intimida, mă ținea la oarecare distanță. Nu prea știam ce să vorbesc cu un om care a terminat filosofia cu summa cum laude, care l-a citit pe Kant la paisprezece ani și care era unul dintre cei mai rafinați cunoscători ai lui Heidegger, a filosofiei grecești și germane. Și care, alături de limbile clasice, cunoștea și cîteva limbi moderne. În memoria sa fabuloasă  încăpeau și componența nominală a unor echipe de fotbal din alte vremi, imnurile unor state, cîntece legionare, cancanuri de tot felul. Fiind destul de retractil în relațiile cu oamenii, ba chiar un fricos congenital, ne-a uimit pe toți curajul său din toamna lui  ‘89, cînd i-a scris o scrisoare dură președintelui USR, scrisoare citită la Europa liberă. Căderea regimului comunist l-a transformat într-un entuziast aproape naiv (visa, printre altele, baze americane la Constanța, ceea ce pe atunci era o naivitate...). A devenit – prin actul său de curaj, pentru care putea plăti scump –, figura proeminentă a opoziției intelectuale orădene, un militant și un apărător al noii libertăți cîștigate. Ni s-a alăturat bucuros foștilor membri ai cenaclului „Iosif Vulcan”, care am scos săptămînalul Gazeta de Vest. Alături de noi, cei mai tineri, s-a irosit cu voioșie și umor în scrisul publicistic, în re-inventarea României din cuvinte. Din această perioadă, a Gazetei de Vest, datează mai strînsele mele relații cu Radu Enescu. Deși nu cred că am fost prieteni (de fapt socotesc că, în mod sincer, nici nu putea avea mari prietenii), consider că ne-am apropiat poate și datorită felului meu timid-țărănesc de a fi. Dar cred că cel mai mult ne-au apropiat singurătățile noastre. Apoi, ceea ce ne-a făcut să ne cunoaștem mai bine a fost cafeneaua „Astoria”, unde am devorat sute de cafele. Era foarte rar serios, preferînd mai tot timpul să fenomenologizeze, să ia totul în răspăr. Acum, tardiv, îl văd foarte asemănător în spirit și ironie cu Alexandru Dragomir, pe care nu știu dacă l-a cunoscut. În ciuda marii sale erudiții, a spectaculozității elaborării argumentelor, era funciar un antipedagog. Nu știa, ca Noica (de care, de altfel nu se simțea prea atras) să discute filosofie cu oricine. Prefera mai tot timpul ironia fină, zeflemeaua amicală, portretul acid. A fost unul dintre cei mai împătimiți filoamericani (după un sejur în America și-a vopsit steagul acestei țări pe tavanul unei camere) și unul dintre cei mai destoinici băutori de cafea pe care l-am cunoscut. Și cel mai nepractic. Pînă și rotirea unui banal buton putea deveni pentru Radu Enescu o problemă. Era eminamente un om al ideii, era croit să gîndească. Din păcate opera sa reflectă doar parțial marea sa disponibilitate intelectuală. Scrisul lui este caracterizat de patosul ideii, de debordanța augmentării, ca și de hedonistica lui intrinsecă. Mobiliza pentru orice subiect un registru cultural-filosofic inhibant, eseistica lui fiind de o mare vervă intelectuală, concomitent cu o exersată calofilie. Marile teme și interogații cognitive se domesticeau instantaneu sub forța slovei sale, scrisul nefiind decît umbra rămasă pe hîrtie a spectacolului gîndirii. Se mișca dezinvolt în orice cîmp al culturii, de la fenomenalitatea imediată la metafizică. A fost omul care, în cei mai riguroși termeni, putea vorbi seducător și aplicat despre orice. Unul dintre cei mai profunzi eseiști postbelici pe care i-a avut cultura română, un filosof al culturii de o originalitate și farmec aparte. Opera sa, după o mai veche meteahnă românească, a fost dată prea repede uitării.

Prima dată cînd a venit la mine acasă (locuiam pe atunci într-o modestă garsonieră), s-a dus glonț la bibliotecă, a privit îndelung. La un moment dat a început să surîdă. L-am întrebat ce a văzut. Mi-a spus doar: „îmi place”. Ceea ce îi plăcea era faptul că unele dintre cărțile sale stăteau așezate în raft lîngă cele ale lui Cioran. Și lucrul acesta i-a plăcut, deoarece îl prețuia mult pe „scepticul de serviciu”. L-am invitat de mai multe ori la masă, el șovăia, motiva întotdeauna că este bătrîn și singur, că nu știe să vină, nu mai știe să ia tramvaiul... Apoi venea întotdeauna la fix, elegant, bine dispus, ce mai, un aristocrat în garsonieră... După masă îi preparam o cafea, apoi încă una. Pe urmă îl întrebam dacă mai dorește. „Iartă-m㠖 îmi spunea – dar eu beau cafea cît Goethe, doi litri pe zi”. Și iar mă puneam pe făcut cafea. Cred că în acea perioadă eram printre puținii care îl vizitau acasă. La Radu Enescu acasă (deși locuia în plin centru) se ajungea mai greu ca la Pentagon. Mergeam uneori cu el, iar în holul de la intrare se întorcea și-mi făcea un lung pîssst. Apoi ne strecuram tiptil pe scări, intram în propria lui casă precum niște hoți. Lăsa impresia că îi era frică de vecini, de securiști, de tot ce mișca, scenariu în care intra și o doză bună de histrionism. Cînd sunam la ușă, alteori, deși știa cine vine, întreba de trei, patru ori cine-i, înainte de a deschide. Fiind un profesionist al cantinelor, și văzînd că nu se descurcă prea bine în acest domeniu, l-am lămurit să vină la fosta cantină a partidului, în vecinătatea căreia se mutase noua securitate. Cînd a auzit aceasta, mi-a replicat revoltat: „vrei să mă duc la securiștii ăia să mă otrăvească?” Da, i-am răspuns, puteți veni, că nu securiștii fac ciorba. Ei se ocupă de alte delicatese. După unele disensiuni á la roumaine, cîțiva am părăsit Gazeta de Vest și am înființat Noua Gazetă de Vest unde, pentru a-l ajuta la rotunjirea pensiei sale modice, l-am luat în redacție. Aici s-a dovedit a fi un coleg desăvîrșit, cel mai harnic, mai punctual și mai tînăr dintre toți. Pentru orice nedumerire sau informație apelam la Radu Enescu ca la o enciclopedie. Cu el relațiile, pînă la urmă, căpătau o ușoară tentă feminină, așa că șarja ironiei sale nu cruța pe nimeni. Îmi amintesc că după o dispută în redacție (eu mă număram printre acționarii revistei), montat și de unii amici, mai tot timpul îmi spunea că sînt patron. Cea mai savuroasă situație era aceea în care el mă ironiza ori de cîte ori veneam mai tîrziu la redacție. Se uita sugestiv la ceas, apoi spunea șăgalnic: „Pooop e patron. El vine în redacție la unsprezece și pleacă la unsprezece fără cinci”. La fel cum după ce am făcut o vizită gazetărească la Chișinău, luni de zile m-a abordat exclusiv cu apelativul Ivan Feodorovici Popov. După o altă ieșire în Ungaria m-am ales, pentru o vreme, cu denominativul Ianos Ferencz Papp. Publicistica lui din această perioadă, plină de aluzii culturale și ironie politică, ar merita adunată într-o carte.

În vara anului 1994 s-a îmbolnăvit grav. A ajuns la spital. Treceam pe la el și vedeam, cu durere, cum ironia și sarcasmul dispar în spatele unei nedisimulate suferințe și singurătăți. Îmi vine în minte o scenă care m-a cutremurat atunci și care mă cutremură și acum. El era la spitalul județean într-o rezervă. M-am dus să-l văd, să-i duc ceva. Cînd am rămas singuri, m-a chemat mai aproape, s-a asigurat că sîntem numai noi, apoi mi-a spus: „sînt atît de singur, sînt singur cuc”. Vorbele și sinceritate vocii lui mi-au ridicat brusc un nod în gît, ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar nu puteam da pe față acea stare. Nu știu exact ce i-am spus, probabil palide și inutile cuvinte de îmbărbătare. Sinceritatea lui totală, atît de umană, m-a bulversat pentru mult timp. Tot în acea perioadă am scos prima carte, pe care, neștiind cum se află (făcuse un periplu medical la Cluj), m-am grăbit să mă duc cu ea la spital, să-l văd și să-i împărtășesc bucuria apariției ei. Dar cînd am intrat, cu cartea în mînă, în salon ne aștepta un om mai mult trecut dincolo. Jenat de gestul meu, am ascuns repede cartea. Era prea tîrziu, nu mai cunoștea pe nimeni. Peste cîteva zile s-a mutat definitiv din această lume. Pentru mine Radu Enescu a fost exemplul cel mai viu al faptului că filosofia, cultura, oricît de înalte, nu te pot apăra de singurătate, de neputințele vieții. Știa, atît de bine, spusa aristotelică după care pentru a putea trăi singur trebuie să fii animal ori zeu. Cu omul e mai greu, iar cu omul de cultură, de două ori mai greu. De la Radu Enescu nu am învățat în mod direct, vreme de cîțiva ani și sute de cafele, decît sarcasmul și ironia rafinată. Restul trebuia furat printre rînduri...

Oradea nu a avut și nu va avea prea curînd un spirit de talia lui Radu Enescu. Va mai trece multă apă pe Criș pînă ce va mai apărea un gînditor și erudit de calibrul lui. Și astăzi Oradea mi-a rămas în bună măsură străină. Dar fără Radu Enescu este mult mai străină. Fapt ce mă face să-mi fie tot mai dor de singurătățile noastre.

 Ioan F. POP