Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Trestiile se leagănă în ritmuri Purple Haze (2:51)

Păpurişul şi el se leagănă în ritmuri Purple Haze (2:51)

(Fragmente dintr-un fel de ceva rock’n’roll roman)

1

Au stat aşa ca încremeniţi, acolo în pădure, pe malul pîrîului, pînă ce grăsălonul Man­dragora s-a ridicat şi s-a îndreptat spre malul năpădit de lăstariş al pîrîului, s-a strecurat să facă caca sau să facă pişi undeva mai încolo şi l-au auzit cum ţipă de mama focului, „săriţi, aoleo“, aşa ceva a strigat Mandragora şi după aia nu l-au mai auzit, s-a întins liniştea în natură, doar pîrîul îşi mîna valurile înainte, nici măcar un sunet cît de mărunt nu s-a mai auzit, nimic, ceva croncănit de păsări, ceva plescăit de broaşte, ceva cîrîit asemenea de greieri. „Ce-o fi cu Mandragora“, întreabă  Gim, şi Geni Însîngerata le zice, toropită de plă­cerea amiezii, a decorului, a romului, a contopirii celei depline cu Natura, le zice cum că e vre­mea să meargă.

Haide, mergeţi să vedeţi ce-i cu el, unde e, ce draci s-a întîmplat cu grăsălonul Man­dra­gora.

Pe urmă iarăşi linişte s-a lăsat. Nu mai e grăsălonul, nu se mai aude nimic, s-a dus în­tre tufişurile de pe malul abrupt ca să se uşureze şi iacătă că nu se mai aude nimic, a ţipat scurt „aoleo”. Se ridică în cele din urmă başbuzucul, haram başa Gim, îşi încoardă muşchii lui de haram başă, de bătăuş cu tata întemniţat, îşi îndreaptă spinarea de fecior de căruţaş din acela care bea şi suduie la bufetul Piţko, acolo unde domneşte curva Moriko care suge vla­ga bărbaţilor. Se scoală Gim din iarbă, se îndreaptă, îi priveşte tulbure, apucă şi înghite rom din sticla de Jamaica, se strîmbă: „mă, să fiu a naibii”, zice, „unde draci e Mandragora”, bîiguie, şi comunitatea îl priveşte tulbure risipită prin iarbă. Unde să fie? A apucat-o peste pîrîu, dincolo de drum, peste o băltoacă împodobită cu frumoasele culori ale curcubeului de la o pată de motorină. Doar asta au văzut cu toţii, nu e problemă. Pitiu îşi apucă rucsa­cul. Îl trage prevăzător într-o parte de parcă absenţa lui Mandragora i-ar pune pe toţi într-o situaţie în care cel mai bine e să ai grijă de lucrurile personale. Îşi saltă în spate bagajul în zdrăngăniturile ceaunului. Traversează cu paşi legănaţi drumul forestier, ocoleşte balta ră­masă în urmele lăsate de tractoarele de la IFET – întreprinderea forestieră ale cărei druj­be tocmai perforează liniştea sălbăticiilor de dincolo de culmile cabanei Debelagora, dincolo de Şaua Codobaturii, spre creasta Arăneagului. O apucă direct spre lăstărişul de sălcii, mu­re, trestiiş şi păpuriş, în vălmăşagul de beţe, ruguri, urzici şi lobode de pe marginea şan­ţului. Calcă Pitiu cu mocasinii pietrele mărunţite de concasorul de la cariera Şoimoşului pe muzica Purple Haze (2:51)¹ şi a dracu’ ce bine se potriveşte începutul cîntă­rii cu hotărîrea lui de a sări peste fîşia drumului. Păşeşte Pitiu pe ritmurile lui Jimi Expe­ri­en­ce, întovărăşit de vocalele lui răguşite şi bolborosite la ghitara cea năbădăioasă: zăltata şi behăitoarea lui ghitară. Iacătă, chiar acum a ajuns Pitiu în păpuriş; Purple Haze (2:51) merge înainte, Jimi ţipă scurt „ayaah“ şi bagă ritmuri în zbegurile vegetale, trestiile se lea­gănă în ritmuri Purple Haze (2:51). Păpurişul şi el se leagănă în ritmuri Purple Haze (2:51). Şi nuielele subţiri de sînger asemenea se leagănă. Numai pipirigul stă ţeapăn din cauza mă­ciuliei groase şi catifelate de culoarea jeansilor de velur. A jeansilor raiaţi. „Mi-am luat ra­iaţii“, zice dimineaţa  Geni şi priveşte din profil în oglindă cum anume stau raiaţii pe rotun­ji­mile de semilună ale feselor ei de gaşcă.

În zefirul amiezii lintiţa stă nemişcată pe suprafaţa bălţii din canalul drumului plin cu mătasea broaştei. Plescăie un broscoi cu spatele verde şi cu burta albă, sare de pe o cren­guţă direct în apă şi acolo iute, iute zvîcneşte din picioarele verzi şi albe, şi dispare re­pejor dincolo de mătasea verde, pe sub lintiţa ca bănuţii. Se uită Pitiu la toate aceste elemente ale decorului.

Hei, grasu ! Luate-ar zmeii, te topişi cu totul, bre grasu’!

Se răsuceşte în dreapta şi în stînga, ia în piept vălmăşagul de păpuriş, de trestiiş, de pi­pirig şi nu vede intrarea în grotă, la început nu o vede, pe urmă i se arată:

Ce-i aici ? Ce-o fi aici?

Printre zbeguri – o dungă verticală, o crăpătură în marginea malului ca intrarea într-o pivniţă, o hrubă în pădure, nu departe de şoseaua forestieră de pe valea Şoimoşului, spre Fîntîna a Doua, în direcţia locurilor denumite de localnici „Părăul lui Iov“, dincolo de cres­tele împădurite care se împreună în culmile de la Crucea Ţiganului şi, mai departe încă, spre Cabana Debelagora unde e o tabără de elevi de liceu despre care au aflat ei încă de acasă, la barul de pe Ecaterina Teodoroiu din Prinţul Turcesc, în cartierul Fabric.

— Băieţi, ia veniţi aici! Ce-i asta? E un fel de peşteră! Hei, grasu’, where are you, focă de munte? Pe unde ţi-ai strecurat kilele obeze? Chiuie. Heei! Nimic. Doar trestiişul. Doar pă­pu­rişul. Doar lăstărişul. Şi gaura aceea ca o puţă. Ca puţulica lui  Geni. Intrarea se vede tot mai bine. O peşteră să fie aici?! O grotă? O gaură? O hrubă? O pizdă în măruntaiele lui Magna Mater să fie? Purple Haze nu se mai aude. Intră ? Să intre oare? O fi intrat şi Mandra­gora? I se pare că aude o clipă The Wind Cries Mary². Să intre? În tot cazul, nici că-ţi vine să crezi că aici, chiar aici, e o grotă: „eu am mai trecut, am mai fost prin locurile astea pe cînd veneam la bunicuţa, am trecut spre Fîntîna a Doua, de acolo înainte spre Părăul lui Iov, am trecut fără să bag de seamă că aici e o grotă ascunsă în rîpa malului, acoperită de lăstăriş”.

Hei, măi, ia veniţi aici. Luaţi catrafusele şi veniţi! I se pare că nu se aude foarte, foarte bine. Parcă ar striga înecat în pîslă, înecat în vată, în puf, în pene de găină. Printre zbeguri apare Gim primul.

Ce facem aici, îl întreabă cam nervos. Pumnii lui sunt ciolănoşi că nu degeaba are el un sac cu firizar la care se antrenează şi mănuşi de box pe care le-a primit de la Feri-bacsi, antrenorul de la uzină care-l tot îndeamnă să vină la club: „hai, mă băiete, la club, să fac om din tine“, îi zice Feri-bacsi Şi au căzut la învoială în cele din urmă. În vara asta se va an­trena de unul singur apoi, din toamnă, o să se prezinte la clubul uzinei. Pînă nu au pornit în excursie s-a tot antrenat în hol, izbea cu pumnii în sac, pe urmă sărea coarda în curte în fiecare dimineaţă pe cînd dădeau la radio La microfon melodia preferată. Şi pe cînd sta Gim să se odihnească între două reprize de izbit cu pumnii în sacul de firizar, gîndea la te miri ce, bunăoară cum lui Arhimede i-a trecut prin cap că de ce, la adică, dă apa peste marginea căzii cînd intră el acolo în ea, pe urmă lui Newton i s-a năzărit că de ce îi cade mărul pe dinaintea nasului; alţii au explicat şi ei lucruri cu care te întîlneşti zi de zi. Aşa gîndeşte Gim, cîteodată, în pauza dintre două reprize de antrenament, pe cînd ascultă La microfon, melodia preferată. De ce gîndeşte la asemenea aiureli n-ar putea spune, în fapt ce poţi zice despre toate cîte-ţi trec prin cap. Treci pe stradă şi  nu ai de unde să ştii ce gîndesc semenii ce-ţi trec pe dinainte, te uiţi la ei, ei se uită la tine şi nu ştii nici tu, nici ei, de unde se naşte deodată păţania cea mare prin care toată viaţa ţi se schimbă. Aşa e şi acum, în chiar momentul ăsta în care îşi croiesc drum la strigătele lui Pitiu spre o grotă,  crăpătură verticală în rîpa malului la care se uită înfioraţi: „ia, te uită: seamănă cu o fofi îm­po­do­bită cu flocuşori“.

Hai să intrăm în peştera asta, să vedem ce-o fi? 

Geni nu prea vrea, face pe niznaiul, zice c-o fi, c-o păţi, că nu-i bine, că nu pentru asta au venit ei aici, că nu se ştie ce-i acolo, că, în sfîrşit, pare cam îngustă, cam sufocantă.

Chiar aşa cum zice: nefolosită, bolboroseşte cu glasul răguşit de excitare Pitiu, el e cel mai aproape şi de aceea nici că se poate abţine. Penetrează! Ce-o fi acolo înăuntru, bîi­guie deşi cam ştie el: întuneric desigur, of corse, mai apoi umezeală călduţă şi plăcere, goli­ciu­ne maximă în ritmuri Purple Haze (2:51) răspîndite în tunelul asaltat, străbătut de oftaturi, de valuri de moliciuni tactile, de pătrunderi în adîncimi fierbinţi. Radiocasetofonul lui Mandragora a rămas, cu Purple Haze cu tot, amintire de la rătăcitul ăla: grăsălonul, foca de munte chiar a existat cîndva cu adevărat, înainte chiar ca ei să fi înţeles că a dispărut în­ghiţit de grota atrăgătoare la marginea căreia Pitiu freamătă să se vîre.

Hai, mă, zice şi Gim. Vrea şi el, numai  Geni se codeşte, se teme, scînceşte c-o fi, c-o păţi, că-i cu primejdie, mai bine să aştepte să se întoarcă Mandragora numai că ei nu mai pot, le e peste putinţă să nu intre, chiar să vrea şi nu se mai poate, se năruie naibii toată ra­ţiunea, mintea, se face ţăndări în faţa trupului, Atena în faţa Ierusalimului, logica şi suspendarea ei, ştiinţa şi mistica, sexul şi castrarea. Aşa că intră. Intră!

Primul se vîră Pitiu, se apleacă în patru picioare, împinge înaintea lui rucsacul şi-i dis­pare treptat, treptat capul cu pletele cele lungi asemenea băieţilor de la Deep Purple, a­poi umerii şi cămaşa roz cu flori verzi, centura militară, blugii. Rămîn afară doar mo-ca­sinii. Se apropie ca vrăjit Pol, îl împinge încet într-o parte pe Gim şi se apleacă spre crăpătura din rîpa malului, am şi uitat de el din cauză că toată vremea cît ei au vorbit şi  Geni s-a scîncit, el a stat nemişcat, mut, înţepenit cu ochii în marginile răsfrînte ale buzelor de pă­mînt şi piatră ale grotei. Nu-şi poate deslipi ochii din marginile priveliştii aceleia des­pu­ia­te, oferindu-i-se primitoare.

Aşa că înghite în sec Pol, uită de domn colonel, uită de mătuşa Casandra de la Cultură. Sora lui dom colonel de la judeţeana de miliţie caută să-l facă să priceapă cîte ceva, îl îm­bie cu sentenţa despre pîinea grea şi cu ţara, cum că oricum tot mai bună e în ţara ta: „nu te lăsa, Paul dragă, furat de propaganda din sistemul capitalist, de şmecheriile lor, de mu­zică, de fleacurile colorate cu care vă iau ochii şi vă fură sufletul, fii tu însuţi, fii pentru neam şi ţară, pentru voievozi şi tradiţie“. Aşa vorbe mesteşugite îi spunea mătuşa, numai că acu toate astea sunt fum, ceaţă, mai nimic sînt, acu este el aici, în faţa priveliştii atrăgătoare, a labiilor frumos răsfrînte, muntele lui Venus, les petites Nymphes, stă cu poncho-ul, cu poneava, vorba colonelului, răsucită pe umeri şi pulsul lui este binişor crescut. A uitat, cum zic, de dom colonel şi de tanti mătuşa. A uitat chiar şi de sora Janis şi de concertele de la Filmore East³, de nebunia Electric Ladyland⁴ şi de Band of Gypsys⁵. I-a zburat din minte şi din simţire magia Hendrix al cărui chip îl poartă peste tot cu el pe tricou – „umbli cu ţî­gă­nocu ăsta pe maieu şi mă compromiţi“, plescăie din buze nemulţumit dom colonel şi el uită de absolut toate, priveşte spre crăpătura fremătătoare a pămîntului de dincolo de fî­şîitul păpurişului pe care adierea vîntului îl apleacă uşor, aşa cum flocuşorii de abanos ai pri­mei lui iubiri  i-au unduit sub degete.

Dispare Pitiu. Se strecoară în patru labe, i-au rămas afară picioarele, gambele, mo­casinii. Dispare cu totul.

Hai şi noi să vedem ce-o fi, zice. Îşi petrece peste umăr poncho-ul. Geni nu vrea. Scîn­ceşte aşa că Gim, fratele ei, o priveşte mînios: „de ce te-ai luat după noi“, pare să-i spună şi îi şi spune, chiar aşa îi zice, numai că Pol nu-i bagă în seamă, oricum n-o să stea sin­gură aici în pădurea de pe Valea Soimoşului.

Hai, tu,  Geni! Se apleacă spre crăpătura verticală din malul cu lăstăriş. Îi zbîrnîie o cli­pă în urechi songul Freedom⁶, apoi Angel⁷, apoi Night Bird Flying⁸, cele mai frumoase pie­se ale lui Jimi Experience Hendrix. The best of Jimi! Intră!

2

„ Iacă-s trei zile

 de cînd ia-l de unde nu-i,

şi pe el, şi calul,

şi scutul, şi lancea, şi armura“

Cervantes, Don Quijote

Trece înainte prin tunelul îngust de piatră şi nu-l bîntuie spaime, îi pare că este în tre­nul personal – import redege – merge la bunica lui sau, altfel, cu autobuzul din oraşul cu istoria lui zbuciumată, cu poveştile lui neştiute pe care le află pe ici, colo. Merge spre ca­sa bunicilor din micul orăşel de pe defileu şi se bucură, îl bîntuie o uşoară oboseală plăcu­tă în picioare, este stăpîn pe el, pe vîrsta lui, pe viaţă, şi lucrurile astea i le confirmă ai lui bu­nici care îl iau în serios, nu se miră de poneava lui, îl întreabă numai ce rost are ea şi nu rîd, nu se strîmbă, nu strigă asemenea colonelului.

În spate îi simte pe ceilalţi, îl urmează, se tîrăsc de-a buşilea, aude respiraţia lui  Geni sau a lui Gim, chiar el ar putea fi îndărăt.

Hei, tu eşti Gim, bolboroseşte şi-i pare că nu se aude mai nimic. Nu-i răspunde ni­meni, aşa că se opreşte din mersul acela de-a buşilea, în patru picioare asemenea cîrtiţelor care cad victime barbariei vecinului bunicilor săi. Acela, badea Ion sau badea Gheorghe, dracu să-l scuture, stătea dimineaţa la ivitul soarelui cu sapa în mînă printre straturile de cea­pă şi zarzavaturi, şi cînd se vedea cîrtiţoiul ridicînd muşuroiul proaspăt, degrabă se re­pe­zea cu sapa asupra lui şi-l scotea la lumina zilei, orb şi neajutorat, şi-l hăcuia fără milă cu sa­pa. Cică-i distruge minunăţia de răsaduri, aşa zicea barbarul, noroc că în grădina lor nu au apărut muşuroaiele, a fost scutit de asemenea spectacole. Se opreşte din mers. Gim se iz­beşte de el:

Ce faci?! Mergi înainte!

Nu mai văd nimic, e beznă, îţi bagi degetele-n ochi.

Trebuie să fie pe undeva lanterna. Nu ştiu dacă n-o fi rămas în buzunarul rucsacului lui grasu.

Unde-i rucsacu ăla?

Nu ştiu. Păşeşte înainte că nu mai putem sta aşa, nici înăuntru, nici afară. Dă-i dru­mu! Vîră-te mai adînc să vedem ce-o fi...

Se vîră, se tîrăşte înainte. Îndărăt se aud scîncetele rare ale lui  Geni, e speriată de nu mai poate, noroc că ajung într-un loc mai larg, se înalţă pereţii şi luminiţe roşii le trec pe dinaintea ochilor. Steluţe. Steluţe sus, steluţe jos. Ceea ce e în cosmosul cela mare este şi în hurubăraia asta: nu diferă! Pereţii s-au lărgit, se vede, se face lumină.

Se luminează, Gim!

Văd! Mergi înainte!

Lumina pare să vină de peste tot, coboară dintr-o plafonieră şi se prelinge încet, se scur­ge peste ţoalele lor, peste hărăbăraia pe care o poartă cu ei: cort, rucsace, toporişti şi pi­oleţi, tîrnăcoapele mici pentru alpinism, frînghiile şi siguranţele din nichel, tavanul se înalţă, se pot ridica în genunchi, pe urmă, ia te uită, acu se pot ridica.

Sus, Geni! Hei, Pitiu, Gim, putem merge în picioare, se vede tot mai bine, e ca ziua.

Dar ce miroase aşa, scînceşte fata.

A tutun din acela fin. A ţigări lights.

Se răsuceşte Pol ameţit de miros, pipăie cu degetele pereţii ca din carton celofanat cu muchiile tavanului drepte. Se văd în lumina ca dimineaţa de vară devreme, pe cînd se cra­pă de ziuă, dungile subţiri, subţirele de pe zid, sunt paralele, fine şi deasupra, chiar dea­su­pra lor, se văd nişte litere marí, patru par să fie: patru sunt!

Patru litere, vedeţi nişte litere pe peretele ăsta din dreapta, mari şi de culoare albastră, ia te uită, asta pare a fi Kappa. Îşi plimbă arătătorul sub fiecare:

K-E-N-T... asta e scris: Kent!

Ce dracului, mă, asta pare a fi un pachet de ţigări, să mor io, ăsta-i un pachet de Kent, ca din acelea pe care le au ei pe dulap: Kent, Lucky Strike, Marlboro. Ce frumos e Marlboro – cu dungi roşii, numai că şi ăsta – Kentul e ca lumea, elegant pachet – cu alb vîrstat fin, cu dunguliţe albastre. Unde o fi grasu’?

Hei, grasule! Mandragora, nărodule, unde eşti? În sfîrşit îl dibuiesc, e în colţul din par­tea cealaltă a camerei ăsteia care seamănă a dracului de bine cu pachetul de ţigări din ca­re fuma dom colonel, şi cumnatul lui, şi nenea Dragomir, ofiţerul de la Securitate. Stă la ma­să nenea Dragomir, îl ştie Pol prea bine, e la masa lungă acoperită cu pînză roşie, cu vaza de flori. Le spune ceva despre problemele grave cu care se confruntă tinerii.

Vă aflaţi la o vîrstă periculoasă şi de aceea sînteţi atraşi de muzică, de tricouri, de flea­curile astea din Vest, strîngeţi cutii de ţigări, sticle goale de wiskey Johnny Walker, discuri, pantaloni pe nume... staţi că mi-am notat aici în carnet: blugi la care le zice Levis Strauss, mi-am notat, ştim, să nu credeţi că nu ştim, cu ţinte. Nu e în regulă!

Bine, bine, am înţeles nea Dragomir, dom’ căpitan sau ce-oţi fi dumneavoastră; ce e de făcut acuma? Cum scăpăm de aici?

Mie-mi place treaba, strigă Mandragora şi se întinde mulţumit pe podeaua albă, vîrstată cu linii paralele. Zic să nu ne pierdem cu firea ; vedem ce se poate.

V-am spus să nu intrăm, apucă să murmure  Geni. Gim nu o bagă în seamă. Verifică a­tent pereţii, caută ceva, o ieşire. Nenea Dragomir stă la masa acoperită cu pînză roşie, îşi a­prinde tihnit un Kent, sloboade rotocoale de fum. Gim renunţă să mai cotrobăiască prin col­ţurile încăperii, nu e nimic nicăieri, sînt închişi aici, i se pare că nu mai e nici tunelul de în­toarcere, şi chiar aşa e, chiar aşa stă treaba, nu mai e nimic, doar pereţii albi cu muchiile per­fecte şi liniile subţirele, vîrstate, albăstrii şi elegante, doar mirosul uşor de tutun fin, ni­mic altceva. Se adună cu toţii în mijlocul încăperii, îşi aşază cu bufnituri înăbuşite rucsa­cele, cortul, ghitara cu abţibilduri, ceaunul şi radiocasetofonul. Nea Dragomir se uită la ei amuzat:

V-aţi rătăcit la marginea societăţii din cauza ispitirilor.

Stau îngrămădiţi buluc în faţa mesei, printre catrafuse, printre calabalîcul cel trist. Caută soluţii de ieşire din încurcătură; o să trebuiască oricum să scape de aici.  Geni scîn­ceşte speriată, spune ceva şi nimeni nu o bagă în seamă, au uitat cu totul de ea. Plăcerea care i-a împins încoace face loc încet, încet unor stări noi, uşoară spaimă la început care se fa­ce mai apoi uşoară panică, înclină să-i dea dreptate lui nenea Dragomir: „unde-i curajul nostru de hippies, unde-i Jerry Rubin⁹ zăltatul, leaderul necontestat al mişcărilor de stra­dă, unde-s nebuniile care le strecoară în sînge ghitările cele cu mărgele, unde-i concertul de la Woodstock¹⁰, unde Hey Joe¹¹ şi cearta ghitării lui Jimi, a vocii lui, unde-i Black Sabbath¹²? Unde Creedence¹³? Unde Moonflower¹⁴? Unde-s? Unde-i sora Janis Joaplin¹⁵ cu o­sul ei de pasăre legat la gît? Unde-s mocasinii cu care fraţii diggeri¹⁶ păşeau în fruntea miş­cărilor de protest pe ritmuri Voodoo Child¹⁷ prin L. A.¹⁸ conduşi de iscusitul hidalgo Jerry Ru­bin, Minunăţia Sa, el Lider Maximo. Bossul cel dintîi. Unde-i? Mai ieri au stat cu toţii, mari şi mici închinători la Buddha, adepţi ai lui Dalai Lama, adoratori ai Marelui Urs, fumători de opiu din pipele cele lungi ale vracilor din prerie, cu toţi au stat mai ieri în faţa clă­dirilor Pentagonului şi s-au scremut laolaltă ca să le ridice prin levitaţie, prin concentrarea voinţei, a lui Atman cel Suprafiresc. Şi-au adunat toţi laolaltă energiile din ciakre sau chakre, cum le zice că nu mai ştiu. Unde-s toţi? De ce nu se arată să ridice în levitaţie temniţa asta în care i-a adus influenţa capitalismului decadent împotriva căruia luptă şi Rubin. Unde-i el? Unde-i Jerry?

Liniştiţi-vă, strigă grasul Mandragora. Staţi calmi să recapitulăm situaţia şi să găsim so­luţia.

Nea Dragomir se mulţumeşte să-i privească amuzat de la masa lui cu pînză roşie, cu va­za de flori, cu steagul cu secera şi ciocanul în dreapta, cu tricolorul în stînga, cu murmu­rul melodios al Internaţionalei învăluindu-l.

NOTE:

1. Purple Haze; recorded DeLane Lea Studios, January 11, 1967; Olympic Studios, February 3, 1967; Producer: Chas Chandler; Engineer: Dave Siddle (DeLane Lea); Eddie Kramer (Olympic); Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass, Backing vocals: Noel Redding. From Are You Experienced.

2. The Wind Cries Mary; recorded DeLane Lea Studios, February, 1967; Olympic Studios, February , 1967; Producer: Chas Chandler; Engineer: Dave Siddle (DeLane Lea); Eddie Kramer (Olympic); Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Noel Redding. From Are You Experienced.

3. Celebra scenă, loc de concerte unde au cîntat toţi cei mari în ale rock-ului, blues-ului şi country music. Halelujah!

4. al treilea album al lui Jimi Hendrix, realizat cu Al Kooper, Steve Winwood, Buddy Miles şi Jack Casady.

5. cu Jimi Hendrix, ghitara şi voce, Buddy Miles la tobe şi Billy Cox la ghitara bas (1970)

6. Freedom, recorded Electric Lady Studios, June 25, 1970, July 14, 19; August 14, 20 1970, Producer: Jimi Hendrix, Eddie Kramer & Mitch Mitchell; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Piano, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Billy Cox, Backing vocals: Arthur & Albert Allen (Ghetto Fighters), Percussion: Juma Sultan. From First Rays Of The New Rising Sun.

7. Angel, recorded Electric Lady Studios,  July 23, 1970; August  20, October 19, 1970, Producer: Jimi Hendrix, Eddie Kramer & Mitch Mitchell; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Billy Cox,. From First Rays Of The New Rising Sun.

8. Night Bird Flying, recorded Electric Lady Studios, June 16, 1970, July 19; August , 22 1970, Producer: Jimi Hendrix, Eddie Kramer & Mitch Mitchell; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Billy Cox. From First Rays Of The New Rising Sun.

9. Feciorul unui camionagiu din Cincinnati, membru fondator, alături de Allen Ginsberg şi Abbie Hoffman, al Youth International Party – o mişcare politică fondată în octombrie 1967, o dată cu demonstraţiile de pomină din faţa Pentagonului. Cel mai radical dintre hyppies, Rubin îl salută pe un judecător cu vederi conservatoare cu straşnicul salut nazist însoţit de nu mai puţin sonorul „Heil Hitler!“. În 1980 îşi taie pletele şi se apucă de afaceri.

10. Celebrul concert din 1969 la care au cîntat toţi cei mari, neuitat să fie el in saeculum saeculorum!

11. Hey Joe; recorded DeLane Lea Studios, October 23, 1966; Pye, Regent Sound]Studios, November, 1966; Producer: Chas Chandler; Engineer: Dave Siddle; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Noel Redding; Backing vocals: The Breakaways (Margaret Stredder, Gloria George, Barbara Moore);  From Are You Experienced.

12. Black Sabbath – grup rock din Marea Britanie, format în 1967.0zzy Osbourne ([John Osborne], 3 dec. 1948, Birmingham), voce.; Tony Iommi (19 febr. 1948, Birmingham), chitară.; Terry „Geezer” Butler (17 iul. 1949, Birmingham), bas; BilI Ward (5 mai 1948, Birmingham), tobe.

13. Creedence Clearwater Revival – grup rock din Statele Unite, format în 1959 în California.John Fogerty (28 mai 1945, California), chitară, voce, muzicuţă, saxofon, pian; Tom Fogerty (9 nov. 1941, California- 6 sept. 1990, Arizona), chitară; Stu Cook (28 apr. 1945, California), bas; Doug Clifford (24 apr. 1945, California), tobe.

14. Supermortalul hit al celor de la Santana care te taie ce mişto poate să fie.

15. Legenda  psychedelic-rock-hippie Janis Joaplin s-a născut în ianuarie 1943 în Texas şi moare la Hollywood în anul 1970.

16. Grup hippies de orientare anarhistã. După unii numele lor provine de la o comunitate din vremea Angliei lui Cromwell care, în vremea foametei de atunci, cultivau pămînturile pîrjolite ca să împartă gratuit recolta săracilor. Pentru hippioţii din San Francisco fraţii digger simbolizau desfiinţarea diferenţelor sociale şi a proprietăţii.

17. Voodoo Child, recorded Robert Plant, May, 3, 1968; Producer: Jimi Hendrix; Additional Production: Chas Chandler; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Noel Redding. From Electric Ladyland.

18. citeşte Los Angeles.