Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Stagiunea de-o seară

Pentru cei mai mulţi dintre locuitorii micului oraş de provincie care trec pe lângă el, avizierul cinematografelor plasat în buricul târgului chiar asta reprezintă: un avizier şi nimic mai mult. Dacă îl bagă în seamă sau măcar au observat că există. Pentru că celor mai mulţi dintre locuitori numai de filme nu le arde în vremurile grele ale anilor ’50. Dar să mai şi observe că pe lângă filme avizierul anunţă uneori şi alte spectacole! Ce spectacole? De revistă? E mult spus. Adolescentul care s-a oprit în faţa avizierului şi citeşte nici măcar nu ştie exact ce-i aia revistă şi n-ar fi de mirare ca, auzind rostit acest cuvânt, gândul să-l ducă la o publicaţie pe care o vede în vitrina unui chioşc. Dar adolescentul care vede anunţul din avizier intuieşte imediat despre ce-i vorba: la casa de cultură se va juca o piesă de teatru; asta nu-l prea interesează; deocamdată. În schimb la teatrul de vară va fi la sfârşit de săptămână un spectacol muzical. Înainte de a şti exact ce se va cânta acolo, el ştie dinainte care va fi atmosfera în ziua spectacolului: dacă astăzi când citeşte anunţul e, să zicem, o zi mohorâtă (şi poate că e şi ăsta un motiv ca avizierul să treacă neobservat pentru cei vârstnici), el ştie că în ziua spectacolului va fi cu totul altfel. Adică vremea propriu-zisă, meteorologic vorbind, nici nu va mai conta. Şi încă intuiţia (flerul) nu-l duce atât de departe cât ar trebui. Pentru că ziua spectacolului vine mai strălucitoare decât orice îşi putea imagina. Mai bine zis seara. Fiindcă nu-i de închipuit un spectacol muzical cu mari vedete din capitală care să umple de strălucire un bulevard întreg, pe o rază de multe zeci de metri în jurul teatrului–grădină, altfel decât scăldat în luminile nocturne — şi generoase — ale bulevardului. Un vârstnic trecător-întâmplător prin zonă poate că se va mira de o atât de mare iluminaţie dar niciodată nu-şi va ridica privirea până la vârful coroanelor arborilor decorativi ca să vadă cât de intens-verde-primăvăratic luminează înseşi, cele care aproape că vin în contact cu luminile electrice din vârful stâlpilor de fier, pe câtă vreme restul frunzişului rămâne ascuns în misterul întunericului. Şi dacă nu face asta, adică dacă nu se străduieşte cât de cât să observe acel verde crud, acum când, totuşi, verdele vegetal nu mai e chiar atât de crud, apoi poate să treacă mai departe liniştit, fără să se fi dumirit ce se-ntâmplă acolo, fiindcă înseamnă că n-are chemare pentru un adevărat spectacol cu vedete sosite anume de la marile teatre muzicale din Capitală.

Nimeni nu ştie ce înseamnă un sfârşit de stagiune la un adevărat teatru muzical (sau, mă rog, să zicem, de revistă), dar aici în provincie stagiunea de-o seară este un adevărat triumf fie şi numai dacă o judeci după aura de lumină şi de rumoare de voci vesele ale publicului care înconjoară teatrul de vară în seara spectacolului, acum la început de vară. Început de iunie. Dar înăuntru prea puţini se înghesuie să intre cu bilet în regulă. Cel puţin, aşa pare. E cazul, poate, să ne întrebăm de ce. Fiindcă biletul ar fi prea scump? Fiindcă cei rămaşi pe dinafară, mulţi la număr, ar fi amatori de chilipiruri? Nu neapărat. Alta trebuie să fie explicaţia. Însuşi spiritul spectacolului de divertisment te îndeamnă să cauţi aventura evaziunii şi a clandestinităţii. Adolescentul amator de spectacole muzicale se va căţăra, împreună cu toată puştimea, pe gardurile împrejmuitoare, trecând fraudulos prin curţi care încă mai sunt proprietate privată, la vremea când caisele deja au început să se coacă. Putem să ne întrebăm dacă o face cu acordul proprietarilor sau de-a dreptul hoţeşte; deşi, la drept vorbind, nu fură nimic fiindcă n-are ochi decât pentru spectacolul ce străluceşte. Deocamdată printre uluci. Iar îmbulzeala e atât de mare (la fel ca şi dorinţa de a vedea spectacolul de altfel) încât adolescentul nici nu va observa că ceea ce îi trosneşte sub picioare sunt crenguţe rupte din pomii vandalizaţi, iar ceea ce stâlceşte ici şi colo călcând pe lângă garduri sunt caise — poate chiar caise deja coapte.

Crâmpeiele unui cântec nou, nedesluşit, îmi tot umblă prin minte. Cuvintele nu merg. Melodia cam şchioapătă. Va trebui s-o refac, s-o mai lucrez, să mă mai gândesc la ea. Într-o zi cântecul îşi va lua zborul, ducând până departe un snop de scântei. Şi poate că va ajunge la urechea unui băiat de şaptesprezece ani, şi dacă va trezi în el nu ştiu ce dorinţă, încă nelămurită, dacă îl va face pe adolescentul acesta necunoscut să urce treptele scenei, cântecul meu va fi încheiat un ciclu straşnic, dând naştere unui soare tânăr.

Nu trebuie să ai neapărat du soleil pleine la tete, cum zice Yves Montand în cărţulia lui, ca să simţi la fel ca el, când, adolescent de şaptesprezece ani în anii ’50, cauţi în seara spectacolului muzical, ce? Drumul ce duce la treptele scenei? Ovaţiile publicului? Nu neapărat. Deşi pare a fi un drum peste care scânteiază doar steaua norocului şi nimic altceva. Dar, oricum, un drum — unul singur. Aşa pare. În realitate însă grădina de vară luminată feeric este locul de unde pornesc drumuri către oriunde în viaţă. Au bal de la chance, cum spune Edith Piaf.

Dar ce vede adolescentul care îşi iţeşte capul peste gardul curţii învecinate (în pofida celor trei rânduri de sârmă ghimpată întinse peste uluci de administraţia teatrului) tocmai când cântăreţul de pe scenă cântă, aproape la fel de bine ca Yves Montand

              La route est un long ruban

              Qui défile, qui défile

              Et se perd a l’infini

              Loin des villes, loin des villes?

şi în plus mimează — n-are importanţă cât de reuşit — condusul unui camion de mare tonaj, să zicem.

Îi zăreşte licărul de succes din ochii în care se reflectă luminile aşa-zisei rampe? Da, sigur, vede şi asta. Dar nu numai. În primul rând îl izbeşte planşeul uşor înclinat al grădinii de vară, din beton deschis la culoare, chiar nou am putea spune, şi poate şi cablurile negre şi groase care şerpuiesc printre scaune dar mai ales pe interval, către difuzoarele instalate unde nici nu te-aştepţi. Dar pe unde, în ce lume şerpuiesc cablurile negre? Fiindcă ceea ce i se dezvăluie ochilor peste gardul cu sârmă ghimpată este o lume de o culoare incredibilă, întrupată din ce? Din cenuşiul cotidian, bineînţeles; care niciodată până în seara asta nu-şi dezvăluise resursele de culoare şi de prosperitate. Îl izbeşte aerul victorios al spectatorilor bine îmbrăcaţi din sala (să-i spunem) care s-a umplut totuşi până la urmă, în ciuda tinerimii care s-a tot codit să intre. E sub demnitatea lor să dea din cap sau să bâţâie din picior în ritmul muzicii. Aer victorios, de ce? Aici e greu de dat un verdict. Poate pentru că şoferul de camion despre care cântă artistul de pe scenă e mai mult decât un şofer de camion. În definitiv nu-i chiar de colo să ţii între mâinile vânjoase ditamai volanul unui camion care goneşte pe şoselele Franţei (şi, de ce nu? şi ale României). Dar nu-i numai asta. Bineînţeles că nu. Căci şoferul de camion, în ziua lui liberă, iese pe marile bulevarde... Şi bulevardul micului oraş de provincie seamănă destul de mult cu marile bulevarde ale Parisului... Unde

              Y’a tant de choses, tant de choses

              Tant de choses ŕ voir.

Iar astăzi uite că-i tocmai ziua liberă, sau seara liberă a atâtor oameni maturi care câştigă bani din muncă, probabil mai mulţi decât s-ar fi putut crede, şi au atâtea de văzut şi bani de cheltuit pe un bilet de spectacol la teatrul de vară, şi şi-au pus pe ei hainele noi şi pantofii noi, maro deschis, cu talpă de crep atât de curată încât, călcând peste cablurile negre şerpuitoare printre scaune, le-au lăsat la fel de negre cum erau la început, adică fără nici o urmă de noroi sau de praf. Toată sala (să-i zicem aşa) emană curăţenie şi prosperitate şi, dacă a plătit — dacă a avut bani de plătit — spectatorul aşezat confortabil, dacă nu chiar degajat, pe scaun merită un spectacol pe cinste. Muzical, evident. Încât toată evaziunea şi clandestinitatea tinerimii visătoare în legătură cu acest spectacol aproape că pălesc faţă de splendoarea dinăuntru. Până la urmă. Splendoare la care n-au acces.

Spectatorul încă tânăr de pe rândul întâi, răsturnat peste speteaza scaunului rabatabil, cu aerul lui victorios-prosper, probabil că se şi vede cu volanul camionului între mâinile sale, conducând pe panglica şoselei, care se pierde în infinit. Dar numai volanul camionului? De ce nu şi volanul maşinii lui personale, pe care — se citeşte pe faţa lui — dacă n-o are încă, o va avea foarte curând cu siguranţă. Şi atunci va veni cu ea, negreşit, la un spectacol asemenea celui de astăzi. Iar capota strălucitoare lăsată în apropierea luminilor de la intrarea în grădina de vară va spori şi mai mult splendoarea locului din jurul intrării. La o asemenea privelişte (imaginată), adolescentul de şaptesprezece ani de care vorbea Yves Montand şi care, iată-l aici, au bal de la chance, priveşte peste gard, parcă nu mai e foarte sigur că teatrul de vară e locul care poate duce oriunde (în viaţă).

Dar, să nu ne facem griji, ezitarea e de scurtă durată: de vină a fost aerul neaşteptat de victorios degajat de sală şi pantofii nou-nouţi, cu talpă de crep imaculată, ai spectatorului de pe rândul întâi, şi cu siguranţă şi ai altora. Dar dincoace de gard nu-i numai el. Pe garduri s-au căţărat nenumăraţi tineri care au tot viitorul în faţă, chiar dacă astăzi nu s-au înghesuit la casa de bilete. Vorba aia: cum ai să răzbaţi tu (în viaţă) am să răzbat şi eu. Dar dacă drumul ce porneşte de aici duce, totuşi, vorba lui Yves Montand, spre treptele scenei? În definitiv, de la melodiile de muzică uşoară cântate în seara asta la ariile de operă sau de operetă distanţa nu-i chiar aşa de mare. Să fii ducele de Mantua şi să faci o pasienţă şezând pe o margine de masă dintr-o colibă romantică înconjurată de vegetaţie în timp ce îţi aştepţi iubita şi cânţi cu dezinvoltură La donna č mobile. Cu dezinvoltură? Da, fireşte, şi cu dezinvoltură. Dar şi cu câtă strălucire! Fiindcă vocea unui Mario del Monaco sau a unui Beniamino Gigli are o anumită strălucire ascunsă în acutele care îţi umezesc ochii. Ei nu s-au adresat niciodată tânărului de şaptesprezece ani în speranţa că-l vor determina să urce cândva treptele scenei. Dar nici nu era nevoie, fiindcă tânărul de şaptesprezece ani ştie şi singur ce are de făcut. Iar dacă pe moment se lasă atras de alţii şi îl pune dracu’ să dea admiterea la o facultate de ştiinţe exacte, el ştie că oricând poate s-o cotească spre marea artă vocală. E de-ajuns să descopere că poate să ia o acută care să-i umple ochii de lacrimi. Ai lui şi ai unui, oricând posibil, profesor de canto dispus să descopere tinere talente. Fiindcă trebuie să fie şi asemenea profesori de canto, care scotocesc peste tot, nu?

Iar dacă nu asta se va fi dovedit a-i fi fost chemarea, tânărul de şaptesprezece ani poate să viseze cu ochii deschişi la clopotele înserării despre care tocmai cântă Rodion Hodovanschi, imitându-le cu braţul lăsat să atârne moale, aproape de rampă, legănatul calm.

Wenn die Glocken hell erklingen...

Fiindcă ele, clopotele, au darul să mângâie, cu vocea lor de alamă, şi să consoleze destinele ce ani de zile rămân incerte. Şi mai ales ultimul sunet, cel de încheiere, pe care cântăreţul, cu vocea lui de bas profund, îl redă atât de bine. Şi de vibrant:

Boommmmmmm...