BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

PROZĂ

de

Traian ȘTEF

Povestea Martei

 

Oglinda asta e singura mea moștenire. Poate ar trebui să chem un meseriaș s-o recondiționeze. E de cristal, cred. Îmi place mult rama. Lată, din lemn, cu foiță de aur. Oricum, e veche, de pe vremea împărătesei Maria Tereza. Mama a fost fată în casă la un doctor evreu și am primit-o cadou de la fata lui, Anemarie, înainte de a pleca din țară. Parcă semănăm. Mama ne plimba uneori pe amîndouă și Anemarie vorbea cu fiecare copil în limba lui, românește sau ungurește sau nemțește. Tatăl ei o învăța toate limbile. Mama ei era coafeză și se aranja mult înainte de a merge de acasă. Avea o paloare în obraji de mi se făcea rău, mai ales cînd tăcea. Și-i colora cu ruj,  întindea rujul peste pomeții obrajilor și-și mîngîia fața cu palmele amîndouă. Anemarie era subțire, cu dinții mari, și alerga mult prin grădina plină de arbuști și se ascundea cu băiatul familiei de la subsol, care era cocoșat. Doctorului nu-i plăcea și dacă mă gîndesc acum, parcă ar fi vrut ca eu să fiu fata lui. Era doctor de ochi. Bărbat frumos, înalt, cu părul alb de tînăr. Mă uitam la mîinile lui, nefiresc de albe, parcă s-ar fi spălat în fiecare clipă, degete subțiri, mă gîndeam cum umblă el în ochii oamenilor cînd operează, cum se povestea că a salvat pe ascuns un partizan împușcat. Cred, totuși, că rama e din lemn de trandafir, ca pipele. E cam murdară, decolorată, fără lac în unele porțiuni. Nici eu nu sînt prea îngrijită. Și singură. Georg îmi spune că am ochi verzi. Mie mi se pare că numai el îi vede așa. Sunt de toate culorile. Acuma că stau în halatul ăsta maro, ca de spital, sînt căprui. Corpul înfășurat într-un halat maro, cum se trece, partea stîngă peste dreapta, sau dreapta peste stînga, se vede  ceva din baza gîtului, acolo am prins un pic de bronz, nici o formă nu răzbate, cred că sînt frumoasă, dar nu am succes la bărbați, poate sînt mai deșteaptă decît bărbații din jurul meu, puțini, fără personalitate, ceruți în căsătorie de neveste. Și Georg e un tîmp. Se pricepe numai la calculatoare. Stă ca un prost în fotoliu și butonează posturile de televiziune. Și umblă mereu în costum și cravată. Așa își arată el respectul față de ceilalți. Poate are maieul murdar și chi­loții picurați în față. O să-l dezbrac o dată în plină lumină să-l cercetez. Nici nu e în stare să se gîndească la mine ca la o femeie. Parcă aș fi un bibelou ca alea care umplu vitrinele de la mama lui de acasă. Nu se gîndește că nici n-am chiloți și sutien sub halatul roz cu care îl întîmpin numai pe el. Ce ridicoli sîntem. El în costum cu dungi și cravată, eu în halat, fără chiloți și sutien. Mai ales cînd a venit cu un prieten al lui, poet, boem, care-mi trimite și ăla poezii scrise pe foile rămase de la extemporalele copiilor. Profesor. Toți profesorii sîntem la fel. Niște proști, rău îmbrăcați, dar cu pretenții de inteligență. Noi, adică, îi învățăm pe alții și toată lumea ni-e datoare că i-am învățat tot felul de lucruri de care nu vor mai avea nevoie niciodată. Le facem frecție la minte și le umplem buzunarele creierului cu rumeguș. Ce bine a fost atunci în excursie la munte, la cabană, cînd am băut tot și ne-am culcat claie peste grămadă și m-am pomenit că fac sex cu unul simpatic, brunet ca un țigan, dar cu trăsături frumoase, simțeam o mîngîiere plăcută în tot corpul și cum m-am scîrbit cînd mi-a șoptit ești bună, m-am trezit dintr-odată din beția aceea plăcută și l-am împins cu ostilitate. Rama asta o fi fost într-o cramă, în vreun veceu, ăsta e un ciorchine de struguri, ca pe butoaie, și intarsia decolorată cu femeia ducînd un coș, cu pieptul umflat, s-or fi masturbat tot felul de bețivi în fața ei. Cred că și Georg se masturbează. Poate e așa de reținut pentru că am doar o cameră. Cu patul întotdeauna acoperit, masa plină de caiete, cărți, culegeri de matematică, hîrtii, el stă întotdeauna în fotoliu, nu se așează pe pat, poate să nu-și șifoneze costumul unic în dungi, poate să-mi arate respect, poate religia lui nu-i permite să se culce cu o femeie decît după căsătorie, poate e așa de încurcat pentru că ar vrea să mă întrebe dacă sunt virgină și nu știe cum, nu găsește momentul potrivit.

 

Să găsesc un diminutiv pentru Marta. Ce nume și ăsta!? De servitoare venită de la țară cu fuste lungi și colorate, cu părul împletit în codițe lungi, cu bluza albă, descheiată la doi nasturi. O excepție printre românce. De obicei unguroaicele tinere erau servitoare. O fi din vreun sat unguresc, de aceea are și numele ăsta imposibil. Dacă i-aș găsi un diminutiv simpatic, să-i placă, s-o enerveze un pic, s-o șicanez. Mărtuța. Cam ăsta ar fi diminutivul românesc. Nu sună nicicum, nu înseamnă nimic, n-are conotație jucăușă, de alint. Nici nu cred că i-ar place. E cam țărănesc, parcă vine de la mătură, măturuța, ei, mai bine Măturuța, s-ar enerva rău. Îmi place când se enervează, înjură țărănește, în grai, numele lui Dumnezeu îl pronunță muiat, Dumniezău, atunci se vede că mai are ceva de muntean educat la case evreiești, în școli de la oraș. Mărtuța refuză satul. E și altfel decît colegele ei de pe la țară. Alea cu picioare tari și strîmbe, bronzate pînă la genunchi, cu părul prins în coc, ori ondulat în cîrlionți mari, vopsit castaniu. Marta e parcă de familie înaltă, are ținută, e distantă cu toți, are picioarele ca fetele crescute la oraș, lungi, subțiri, are, în schimb, de la munte, sănătatea de țărancă în obraji și nu fumează. Toate le face cîte se fac la oraș, numai  nu fumează. Dar nu știu nimic despre ea. Nu știu dacă a mai avut pe cineva. Nimeni nu știe. Cu cine se culcă. Femeie discretă. Dată dracului dacă nici o colegă nu suflă nimic și n-o iubesc colegele ei dăscălițe. Rea, model, meditații, bani. Își face singură cadouri de ziua ei, cînd are chef își face un cadou, își zugrăvește camera, pune tot felul de vopsele pe pereți. Să fac o mică breșă în numele ăsta imposibil ca o armură. S-o văd râzând șmecherește. Martoțica. Ăsta ar fi un diminutiv unguresc. De păpușă stînd pe oliță. Are ea un fel de privire oțeloasă cînd întoarce capul, cînd nu-i convine ceva. Atunci gata cu comunicarea, mă tot gîndesc cînd să plec, care e cel mai potrivit moment să salut, să mai zic ceva, senzația de ridicol pe care o am atunci e ca de greață.  Ar trebui un diminutiv lunguieț, să participe la mîngîiere, ăsta se taie ca maioneza. Mar-to-ți-ca. Să fie diminutivul în intonație: cu a-uri lungite: Maartaa. Să-i pronunț numele visător, moale, cum i-aș mîngîia brațul sau coapsa. Parcă-i văd privirea, parcă o aud, nu-ți dai un pic și ochii peste cap? S-o mîngîi așa, dintr-o dată, pe obraz, cu degetul arătător îndoit și să-i zic drăgăstos: Martoțica, n-ai vrea tu să mă tunzi, să joci un rol din mitologia antică? Ce figură ar face? Georg stă cu foarfeca în buzunar și nu știe cum să-i spună că ar vrea să-l tundă ea.

 

Mama Martei trăiește. Pe tatăl ei nu-l ține bine minte. Și-l amintește mai bine pe bunicul. Tatăl ei era un om slab și taciturn. Venea rar acasă. Lucra în construcții, la zidărie, prin țară. A lucrat și la București. Căra cărămizi, cu spatele, pînă n-a mai venit. Era căsătorit cu mama ei doar la biserică pînă a auzit că s-ar fi însurat cu alta, undeva prin Sud. Cea mai bravă faptă a lui a fost la București, cu asta se lăuda, cînd l-a bătut pe unul pentru că i-a zis bozgor. Se temea că l-a omorît și a fugit să-i piardă urma. A mai făcut o vreme comerț cu varză și nu se știe de ce l-au arestat și a stat un an în pușcărie. De acolo a venit schimbat și nu și-a găsit locul. Bunicul făcuse războiul la austro-ungari și zicea că mai bine a fost atunci, îi era mai bine, îi plăcea să îndulcească tare orice mîncare și fuma pipă, își planta singur tutunul, îl usca, îl mărunțea, îi plăcea și ei mirosul de tutun uscat, îi mai plăceau ardeii iuți, roșii, ca focul, dar nu lucra pentru bani, deși se pricepea și el la zidărie. Nici pe bunică n-o ține bine minte, uscățivă, se ocupa cu descîntecele, necomunicativă, apăsată mereu de o suferință nemărturisită. N-a avut frați, mama ei nu s-a mai căsătorit. Crede că atunci cînd a luat-o tatăl ei era gravidă. Îi chiar place să creadă asta, că ea ar fi, adică, din flori, că mama ei ar fi fost iubită de un om cu stare, cu slugi pe lîngă casă și cu o nevastă slabă, galbenă, fără viață. Poate și din cauza asta între ea și mama ei exista o intimitate studiată. Nici ea nu i-a spus ceva despre iubiții ei dintîi, de la facultate, sau de atunci încoace. Apoi, a fost mai mult de capul ei, de la cincisprezece ani, pe la cămine, cu burse, fără să ceară de acasă mai mulți bani decît putea primi. O impresiona mama ei care avea întotdeauna bani și nu-și dădea seama de unde. Marta nu era deloc curioasă. Îi plăcea mai mult să inventeze istorii decît să afle adevărul. Era un fel de a-și cîștiga singurătatea.

Pe mama ei o chema Victoria. Nu-și dă seama nici acum de ce erau atîtea nume de Victor și Victoria în sat. Poate bărbații abia veniți de pe front l-au adus, pentru odraslele lor ce se nășteau una după alta. Unii spun că după război se nasc mai mulți băieți, dar nu e o regulă. În satele cu români și unguri nu se dau nume ostentativ românești sau ungurești, ci așa, între ele, Alexandru, Șandor, Maria, Elisabeta, Catița, Etelca, Marta, Ion, Ianoș, Gheorghe, pe care le pronunță în toate felurile, Șoani, Ghiusi, Erji, Kati, Telca, Ioani, Ghiuri. În sat era o cîrciumă a unui evreu venit de la Timișoara, căruia i se spunea Țais. El angaja, vara, lucrători pe care să-i ducă în Banat, la lucru, mai ales la secerat și la cules porumbul. Îi ducea în camioane acoperite cu prelată, bărbați și femei, tineri și bătrîni, copii mai răsăriți. Mulți s-au stabilit apoi în Banat, au făcut școli de tractoriști băieții de școală, iar fetele de măritat și-au găsit bărbați dintre aceia cu care se întîlneau pe cîmp. În fața cîrciumii era hora din sat, duminica, sau într-o cămăruță alăturată, pe vreme rea, și Țais angaja lăutari țigani cu vioară și tobă. Țiganii, care lucrau la cărămizi și cei care făceau cazane de țuică sau jgheaburi, se amestecau printre români și unguri, chiar cu casele, iar culdușii, cum li se spunea cerșetorilor, erau izolați pe o vale și trăiau în mizerie, mîncau găini moarte și ce primeau în sacul mare bun și de sperietoare pentru copiii neastîmpărați sau fără poftă de mîncare. Fiecare familie adopta, parcă, un neam de țigani care primeau peste poartă de obicei slănină. Pe Victoria, care avea vreo doisprezece ani, Țais o vedea adesea intrînd în cîrciumă după tatăl ei. Nimeni, nici ungurii nu-și răsuceau mustața ca el, nimeni nu-și cănea părul, ca el, cu o vopsea misterioasă, doar el purta baston cumpărat de la Timișoara, din tîrgul cu obiecte vechi și un frac negru un pic decolorat, doar el citea ziarul la cîrciumă și rupea foițe din el pentru țigare (nu pronunța „țigară”), măi, zicea, trebuie să ne cunoaștem neamul din străbuni și să-l păstrăm, că altfel om fi ținuți de proști și venetici. Imaginea pe care și-o studia el atîta era a lui Andrei Mureșanu, ținîndu-se din neamul Mureșenilor revoluționari  la pașopt. Nimeni nu făcea măscări în jurul lui, îl respectau bețivii, dar și comesenii cu mai multă minte pentru că apărea ca un om învățat și cultiva dragostea de neam.

O urmărea Țais pe Victoria, mîndră, fără să privească în stînga sau dreapta, fără să se intimideze, ca și cum ar fi jucat un rol pentru ea compus, cum se duce țintă la tatăl ei care-și adăugase la nume și Mureșanu și se recomanda Nicolae Pop-Mureșanu, îi șoptea ceva la ureche și ieșea urmată de bărbat care trăgea cu ochiul mehenghi spre adunare. Nu-i așa, voia să spună, că nici voi n-ați rezista chemării îngerului ăstuia de fată.

 

Voi știți cum e să nu vorbești cu bărbatul niciodată? Numai prin semne. Îmi făcea curte. Mergeam la un film, la cofetăria Felix din cartier, mîncam fiecare prăjitura, beam limonada, tăceam. Dar nici un cuvînt. Mă conducea pînă la scara blocului, spunea, vag, la revedere sau pur și simplu făcea cu mîna și pleca. Pînă într-o zi cînd îl văd în fața ușii cu o șuncă de porc întreagă, afumată.