Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Povestea Martei

Oglinda asta e singura mea moştenire. Poate ar trebui să chem un meseriaş s-o recondiţioneze. E de cristal, cred. Îmi place mult rama. Lată, din lemn, cu foiţă de aur. Oricum, e veche, de pe vremea împărătesei Maria Tereza. Mama a fost fată în casă la un doctor evreu şi am primit-o cadou de la fata lui, Anemarie, înainte de a pleca din ţară. Parcă semănăm. Mama ne plimba uneori pe amîndouă şi Anemarie vorbea cu fiecare copil în limba lui, româneşte sau ungureşte sau nemţeşte. Tatăl ei o învăţa toate limbile. Mama ei era coafeză şi se aranja mult înainte de a merge de acasă. Avea o paloare în obraji de mi se făcea rău, mai ales cînd tăcea. Şi-i colora cu ruj,  întindea rujul peste pomeţii obrajilor şi-şi mîngîia faţa cu palmele amîndouă. Anemarie era subţire, cu dinţii mari, şi alerga mult prin grădina plină de arbuşti şi se ascundea cu băiatul familiei de la subsol, care era cocoşat. Doctorului nu-i plăcea şi dacă mă gîndesc acum, parcă ar fi vrut ca eu să fiu fata lui. Era doctor de ochi. Bărbat frumos, înalt, cu părul alb de tînăr. Mă uitam la mîinile lui, nefiresc de albe, parcă s-ar fi spălat în fiecare clipă, degete subţiri, mă gîndeam cum umblă el în ochii oamenilor cînd operează, cum se povestea că a salvat pe ascuns un partizan împuşcat. Cred, totuşi, că rama e din lemn de trandafir, ca pipele. E cam murdară, decolorată, fără lac în unele porţiuni. Nici eu nu sînt prea îngrijită. Şi singură. Georg îmi spune că am ochi verzi. Mie mi se pare că numai el îi vede aşa. Sunt de toate culorile. Acuma că stau în halatul ăsta maro, ca de spital, sînt căprui. Corpul înfăşurat într-un halat maro, cum se trece, partea stîngă peste dreapta, sau dreapta peste stînga, se vede  ceva din baza gîtului, acolo am prins un pic de bronz, nici o formă nu răzbate, cred că sînt frumoasă, dar nu am succes la bărbaţi, poate sînt mai deşteaptă decît bărbaţii din jurul meu, puţini, fără personalitate, ceruţi în căsătorie de neveste. Şi Georg e un tîmp. Se pricepe numai la calculatoare. Stă ca un prost în fotoliu şi butonează posturile de televiziune. Şi umblă mereu în costum şi cravată. Aşa îşi arată el respectul faţă de ceilalţi. Poate are maieul murdar şi chi­loţii picuraţi în faţă. O să-l dezbrac o dată în plină lumină să-l cercetez. Nici nu e în stare să se gîndească la mine ca la o femeie. Parcă aş fi un bibelou ca alea care umplu vitrinele de la mama lui de acasă. Nu se gîndeşte că nici n-am chiloţi şi sutien sub halatul roz cu care îl întîmpin numai pe el. Ce ridicoli sîntem. El în costum cu dungi şi cravată, eu în halat, fără chiloţi şi sutien. Mai ales cînd a venit cu un prieten al lui, poet, boem, care-mi trimite şi ăla poezii scrise pe foile rămase de la extemporalele copiilor. Profesor. Toţi profesorii sîntem la fel. Nişte proşti, rău îmbrăcaţi, dar cu pretenţii de inteligenţă. Noi, adică, îi învăţăm pe alţii şi toată lumea ni-e datoare că i-am învăţat tot felul de lucruri de care nu vor mai avea nevoie niciodată. Le facem frecţie la minte şi le umplem buzunarele creierului cu rumeguş. Ce bine a fost atunci în excursie la munte, la cabană, cînd am băut tot şi ne-am culcat claie peste grămadă şi m-am pomenit că fac sex cu unul simpatic, brunet ca un ţigan, dar cu trăsături frumoase, simţeam o mîngîiere plăcută în tot corpul şi cum m-am scîrbit cînd mi-a şoptit eşti bună, m-am trezit dintr-odată din beţia aceea plăcută şi l-am împins cu ostilitate. Rama asta o fi fost într-o cramă, în vreun veceu, ăsta e un ciorchine de struguri, ca pe butoaie, şi intarsia decolorată cu femeia ducînd un coş, cu pieptul umflat, s-or fi masturbat tot felul de beţivi în faţa ei. Cred că şi Georg se masturbează. Poate e aşa de reţinut pentru că am doar o cameră. Cu patul întotdeauna acoperit, masa plină de caiete, cărţi, culegeri de matematică, hîrtii, el stă întotdeauna în fotoliu, nu se aşează pe pat, poate să nu-şi şifoneze costumul unic în dungi, poate să-mi arate respect, poate religia lui nu-i permite să se culce cu o femeie decît după căsătorie, poate e aşa de încurcat pentru că ar vrea să mă întrebe dacă sunt virgină şi nu ştie cum, nu găseşte momentul potrivit.

Să găsesc un diminutiv pentru Marta. Ce nume şi ăsta!? De servitoare venită de la ţară cu fuste lungi şi colorate, cu părul împletit în codiţe lungi, cu bluza albă, descheiată la doi nasturi. O excepţie printre românce. De obicei unguroaicele tinere erau servitoare. O fi din vreun sat unguresc, de aceea are şi numele ăsta imposibil. Dacă i-aş găsi un diminutiv simpatic, să-i placă, s-o enerveze un pic, s-o şicanez. Mărtuţa. Cam ăsta ar fi diminutivul românesc. Nu sună nicicum, nu înseamnă nimic, n-are conotaţie jucăuşă, de alint. Nici nu cred că i-ar place. E cam ţărănesc, parcă vine de la mătură, măturuţa, ei, mai bine Măturuţa, s-ar enerva rău. Îmi place când se enervează, înjură ţărăneşte, în grai, numele lui Dumnezeu îl pronunţă muiat, Dumniezău, atunci se vede că mai are ceva de muntean educat la case evreieşti, în şcoli de la oraş. Mărtuţa refuză satul. E şi altfel decît colegele ei de pe la ţară. Alea cu picioare tari şi strîmbe, bronzate pînă la genunchi, cu părul prins în coc, ori ondulat în cîrlionţi mari, vopsit castaniu. Marta e parcă de familie înaltă, are ţinută, e distantă cu toţi, are picioarele ca fetele crescute la oraş, lungi, subţiri, are, în schimb, de la munte, sănătatea de ţărancă în obraji şi nu fumează. Toate le face cîte se fac la oraş, numai  nu fumează. Dar nu ştiu nimic despre ea. Nu ştiu dacă a mai avut pe cineva. Nimeni nu ştie. Cu cine se culcă. Femeie discretă. Dată dracului dacă nici o colegă nu suflă nimic şi n-o iubesc colegele ei dăscăliţe. Rea, model, meditaţii, bani. Îşi face singură cadouri de ziua ei, cînd are chef îşi face un cadou, îşi zugrăveşte camera, pune tot felul de vopsele pe pereţi. Să fac o mică breşă în numele ăsta imposibil ca o armură. S-o văd râzând şmechereşte. Martoţica. Ăsta ar fi un diminutiv unguresc. De păpuşă stînd pe oliţă. Are ea un fel de privire oţeloasă cînd întoarce capul, cînd nu-i convine ceva. Atunci gata cu comunicarea, mă tot gîndesc cînd să plec, care e cel mai potrivit moment să salut, să mai zic ceva, senzaţia de ridicol pe care o am atunci e ca de greaţă.  Ar trebui un diminutiv lunguieţ, să participe la mîngîiere, ăsta se taie ca maioneza. Mar-to-ţi-ca. Să fie diminutivul în intonaţie: cu a-uri lungite: Maartaa. Să-i pronunţ numele visător, moale, cum i-aş mîngîia braţul sau coapsa. Parcă-i văd privirea, parcă o aud, nu-ţi dai un pic şi ochii peste cap? S-o mîngîi aşa, dintr-o dată, pe obraz, cu degetul arătător îndoit şi să-i zic drăgăstos: Martoţica, n-ai vrea tu să mă tunzi, să joci un rol din mitologia antică? Ce figură ar face? Georg stă cu foarfeca în buzunar şi nu ştie cum să-i spună că ar vrea să-l tundă ea.

Mama Martei trăieşte. Pe tatăl ei nu-l ţine bine minte. Şi-l aminteşte mai bine pe bunicul. Tatăl ei era un om slab şi taciturn. Venea rar acasă. Lucra în construcţii, la zidărie, prin ţară. A lucrat şi la Bucureşti. Căra cărămizi, cu spatele, pînă n-a mai venit. Era căsătorit cu mama ei doar la biserică pînă a auzit că s-ar fi însurat cu alta, undeva prin Sud. Cea mai bravă faptă a lui a fost la Bucureşti, cu asta se lăuda, cînd l-a bătut pe unul pentru că i-a zis bozgor. Se temea că l-a omorît şi a fugit să-i piardă urma. A mai făcut o vreme comerţ cu varză şi nu se ştie de ce l-au arestat şi a stat un an în puşcărie. De acolo a venit schimbat şi nu şi-a găsit locul. Bunicul făcuse războiul la austro-ungari şi zicea că mai bine a fost atunci, îi era mai bine, îi plăcea să îndulcească tare orice mîncare şi fuma pipă, îşi planta singur tutunul, îl usca, îl mărunţea, îi plăcea şi ei mirosul de tutun uscat, îi mai plăceau ardeii iuţi, roşii, ca focul, dar nu lucra pentru bani, deşi se pricepea şi el la zidărie. Nici pe bunică n-o ţine bine minte, uscăţivă, se ocupa cu descîntecele, necomunicativă, apăsată mereu de o suferinţă nemărturisită. N-a avut fraţi, mama ei nu s-a mai căsătorit. Crede că atunci cînd a luat-o tatăl ei era gravidă. Îi chiar place să creadă asta, că ea ar fi, adică, din flori, că mama ei ar fi fost iubită de un om cu stare, cu slugi pe lîngă casă şi cu o nevastă slabă, galbenă, fără viaţă. Poate şi din cauza asta între ea şi mama ei exista o intimitate studiată. Nici ea nu i-a spus ceva despre iubiţii ei dintîi, de la facultate, sau de atunci încoace. Apoi, a fost mai mult de capul ei, de la cincisprezece ani, pe la cămine, cu burse, fără să ceară de acasă mai mulţi bani decît putea primi. O impresiona mama ei care avea întotdeauna bani şi nu-şi dădea seama de unde. Marta nu era deloc curioasă. Îi plăcea mai mult să inventeze istorii decît să afle adevărul. Era un fel de a-şi cîştiga singurătatea.

Pe mama ei o chema Victoria. Nu-şi dă seama nici acum de ce erau atîtea nume de Victor şi Victoria în sat. Poate bărbaţii abia veniţi de pe front l-au adus, pentru odraslele lor ce se năşteau una după alta. Unii spun că după război se nasc mai mulţi băieţi, dar nu e o regulă. În satele cu români şi unguri nu se dau nume ostentativ româneşti sau ungureşti, ci aşa, între ele, Alexandru, Şandor, Maria, Elisabeta, Catiţa, Etelca, Marta, Ion, Ianoş, Gheorghe, pe care le pronunţă în toate felurile, Şoani, Ghiusi, Erji, Kati, Telca, Ioani, Ghiuri. În sat era o cîrciumă a unui evreu venit de la Timişoara, căruia i se spunea Ţais. El angaja, vara, lucrători pe care să-i ducă în Banat, la lucru, mai ales la secerat şi la cules porumbul. Îi ducea în camioane acoperite cu prelată, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, copii mai răsăriţi. Mulţi s-au stabilit apoi în Banat, au făcut şcoli de tractorişti băieţii de şcoală, iar fetele de măritat şi-au găsit bărbaţi dintre aceia cu care se întîlneau pe cîmp. În faţa cîrciumii era hora din sat, duminica, sau într-o cămăruţă alăturată, pe vreme rea, şi Ţais angaja lăutari ţigani cu vioară şi tobă. Ţiganii, care lucrau la cărămizi şi cei care făceau cazane de ţuică sau jgheaburi, se amestecau printre români şi unguri, chiar cu casele, iar culduşii, cum li se spunea cerşetorilor, erau izolaţi pe o vale şi trăiau în mizerie, mîncau găini moarte şi ce primeau în sacul mare bun şi de sperietoare pentru copiii neastîmpăraţi sau fără poftă de mîncare. Fiecare familie adopta, parcă, un neam de ţigani care primeau peste poartă de obicei slănină. Pe Victoria, care avea vreo doisprezece ani, Ţais o vedea adesea intrînd în cîrciumă după tatăl ei. Nimeni, nici ungurii nu-şi răsuceau mustaţa ca el, nimeni nu-şi cănea părul, ca el, cu o vopsea misterioasă, doar el purta baston cumpărat de la Timişoara, din tîrgul cu obiecte vechi şi un frac negru un pic decolorat, doar el citea ziarul la cîrciumă şi rupea foiţe din el pentru ţigare (nu pronunţa „ţigară”), măi, zicea, trebuie să ne cunoaştem neamul din străbuni şi să-l păstrăm, că altfel om fi ţinuţi de proşti şi venetici. Imaginea pe care şi-o studia el atîta era a lui Andrei Mureşanu, ţinîndu-se din neamul Mureşenilor revoluţionari  la paşopt. Nimeni nu făcea măscări în jurul lui, îl respectau beţivii, dar şi comesenii cu mai multă minte pentru că apărea ca un om învăţat şi cultiva dragostea de neam.

O urmărea Ţais pe Victoria, mîndră, fără să privească în stînga sau dreapta, fără să se intimideze, ca şi cum ar fi jucat un rol pentru ea compus, cum se duce ţintă la tatăl ei care-şi adăugase la nume şi Mureşanu şi se recomanda Nicolae Pop-Mureşanu, îi şoptea ceva la ureche şi ieşea urmată de bărbat care trăgea cu ochiul mehenghi spre adunare. Nu-i aşa, voia să spună, că nici voi n-aţi rezista chemării îngerului ăstuia de fată.

Voi ştiţi cum e să nu vorbeşti cu bărbatul niciodată? Numai prin semne. Îmi făcea curte. Mergeam la un film, la cofetăria Felix din cartier, mîncam fiecare prăjitura, beam limonada, tăceam. Dar nici un cuvînt. Mă conducea pînă la scara blocului, spunea, vag, la revedere sau pur şi simplu făcea cu mîna şi pleca. Pînă într-o zi cînd îl văd în faţa uşii cu o şuncă de porc întreagă, afumată.