Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Înhăitare cu o natură ştearsă

Rătăcesc de unul singur pe ţărmurile celor trei Crişuri: repede, alb şi negru. Nu dau bună ziua, nu aud nimic, văd doar nourii cenuşii care îmi sunt aură şi cer. Prin aerul îmbâcsit de microorganisme flutur un uriaş steag negru pe care este brodat un chip aflat în perioada maximei sale nebunii. Este chipul meu. Vântul de vest îl modelează în uşoare adieri, care îndeamnă spre ceva interzis, spre ceva păcătos. În depărtarea tristă se zăreşte pusta maghiară. Probabil sunt pe malurile Crişului Negru din moment ce observ că apa poartă, în subtile legănări de vis, cadavre umflate de apă, lebede cu gâturile răsucite ca nişte frânghii groase, pescăruşi cu aripile sfârtecate parcă de menghină, dejecţii de tot felul. Pe malul celălalt o fetişcană cu părul despletit (o rusalcă?), cântă dintr-un acordeon aproape putrezit un monoton cântec despre plaiurile moscovite şi frumoşii mesteceni sovietici. Tulburat, trec apa cu o mică plută roasă la capete de mătasea-broaştei, ajung într-un târziu la ea şi o rog să-mi cânte un şlagăr al anilor şaizeci, „Prieten drag“, al cunoscutului compozitor Radu Şerban, dar ea dispare în vespera zilei. Prin aerul greu respirabil încep să disting fluturaşi, cărăbuşi şi musculiţe de toate speciile, zburând în căutarea unui loc mai bun în spaţiu. După un an trece pe lângă mine un convoi mortuar în tânguiri zadarnice şi gemete înnăbuşite. Patru oameni poartă pe umerii lor slăbănogi un om mort, urmaţi de o ceată prăfuită, urâtă şi zdrenţăroasă, precedaţi de o fanfară care cântă, a la Bregovici, un marş mortuar de cea mai bună calitate. Îi întreb unde merg şi nu după puţin timp îmi răspunde unul dintre ei, rânjind: „unde mama dracului să mergem, dacă nu la cimitir, maimuţoiule!”. Îmi fac semnul crucii de mai multe ori şi îi întreb, curios din fire cum sunt, de ce merg tocmai pe malurile Crişului, dar nimeni nu vrea să-mi răspundă, „vă rog, plătesc, numai să-mi spuneţi“ insist eu, şi abia peste câteva zile unul îmi şopteşte, după ce i-am strecurat un galben în buzunar: „deoarece dispărutul iubea foarte mult Crişul Negru, am hotărât să-i satisfacem ultima dorinţă şi să-l înmormântăm la izvoarele lui.“

Sar într-un picior de bucurie, cânt, mă joc de unul singur, nimeni nu mă ascultă, toţi urmăresc cu emoţie concursul de cros organizat de municipiul nostru pe malul apei. „N-am fost înţeles niciodată!“, îmi spun mohorât şi mă alătur convoiului mortuar care tocmai se oprise să împartă hrana rece prin mărăcinii şi măceşii din apropiere. Întotdeauna mi-au plăcut măceşii, toamna să-i privesc cu uimire, să admir bobiţele acelea roşii ca focul unui rug ceh, bobiţe care sfidează ordinea şi armonia divină, să mă las zgâriat de tufele lor viclene, iar dacă se întâmpla să şi sângerez eram de-a dreptul fericit. Frumoase erau toamnele în satul Marginea-Bihor, când în practica de toamnă, ca tânăr şi îndrăgostit profesor optzecist, mergeam cu elevii la cules de măceşe, eram frumos, măceşele mari şi pântecoase (gravide!), războiul rece se terminase iar Rodica mai era încă studentă la automatizări şi calculatoare, în oraşul de pe malurile canalului Bega.

Nostalgia mă copleşeşte şi mă cuprinde în ghearele ei tentaculare, dar pentru puţin timp deoarece fanfara anunţă adunarea convoiului care, în scurt timp, porneşte agale în cântece şi rugăciuni  sfâşietoare. Mă alătur acestei cete care pare mai degrabă un grup de cruciaţi jegoşi, sau poate de pelerini prăfuiţi în drum spre cine ştie ce locuri sfinte. Trecem prin oraşe, sate, târguri, cătune, în timp ce apa Crişului e tot mai subţire, abia cât să mai plutească pe ea o lebădă, de data aceasta vie. Trec luni, zile, nopţi, iar eu mă simt tot mai epuizat de acest drum care, acum, mi se pare de-a dreptul idiot, cu atât mai mult cu cât mortul purtat a început să emane un miros îngrozitor, de hoit neîngropat la timp. Protestez în gura mare, nimeni nu mă bagă în seamă, ba sunt privit cu o undă de duioşie, dacă nu milă. Rugăciunile continuă, la fel cântările bisericeşti ortodoxe care preamăresc patimile Mântuitorului nostru şi mila bunului şi măritului Dumnezeu, într-o altă lume decât aceasta.

În sfârşit, după multă trudă şi chin în care am suferit de foame, sete, arşiţă, vânt, viscol, hoţi la drumul mare, ajungem la izvorul Crişului, undeva prin Apusenii închipuirii, unde este preconizată înmormântarea scheletului, căci atâta mai rămăsese din omul acela mort.

În timp ce doi gropari beţi săpau o groapă cât toate zilele („groparul îşi priveşte nimicnicia în luciul lopeţii“, cum am scris odată într-un poem, apărut mai apoi în volumul Lucyan Mărturisitorul), m-am aşezat pe spate, frânt de oboseală, în iarba verde şi moale a unui mormânt apropiat, cam părăginit şi uitat. Am privit cerul cu nesaţ, într-o amăgitoare bucurie şi pace interioară. Eram fericit, dar nu puteam să-mi explic de ce? O frumoasă ciocârlie zbura la înălţimi ameţitoare, îmi făcea semne ciudate de adio, la început cu aripa dreaptă, mai apoi cu cea stângă. „De ce de adio?”, m-am întrebat surprins şi am sărit speriat în picioare, încercând să-mi revin din starea maladivă în care căzusem fără băgare de seamă, stare de altfel destul de frecventă persoanei mele. Privirea mi-a căzut pe fotografia de pe crucea unui mormânt din apropiere, şi trebuie să recunosc iubite cititor, că am îngheţat de spaimă. Era să mă prăbuşesc la pământ, noroc că m-am sprijinit, mai mult instinctual, de gărduleţul care proteja moviliţa relativ proaspătă. Pe cruce era fotografia mea în alb-negru. O fotografie făcută, îmi amintesc bine, cu foarte mulţi ani în urmă, în scopul de a fi pusă pe buletinul de identitate care tocmai expirase, şi nicidecum pe crucea unui mormânt străin persoanei mele. Mi-am revenit greu din această stare apropiată leşinului, am privit din nou incredibila fotografie de unde mă privea, aproape visător, o mutră nesuferită de armean aparent, prin venele căruia curge şi puţin sânge sârbesc. Cu lăcomie şi frică am citit numele de pe respectiva cruce, dar stupoare, era un nume străin, nu auzisem niciodată de el. Cum de se ajunsese la această confuzie, la această încercare de discreditare a persoanei mele nimeni nu ştia, căci mulţimea se şi adunase buluc în jurul meu şi al mormântului cu pricina, făcând comentarii dintre cele mai aberante, macabre şi tâmpite. Parcă începusem să mă ruşinez şi sunt sigur că în acele clipe am roşit. Cine dracu mă pusese să mă alătur acelei mulţimi pestriţe, fără a avea un motiv bine întemeiat? O, păcătosul de mine, o, bicisnicul de mine, bacterie stupidă a regnului nostru ascuns! Oamenii din jur au început să mă arate cu degetul, să arunce în mine cu mici pietricele, cu bobiţe roşii de măceşe, şi să danseze un fel de horă a unirii în jurul ineditei moviliţe, în timp ce eu am început să plâng. Am plâns mult, foarte mult. Aveam impresia că mă aflu în faţa propriului meu mormânt, care va arăta aşa după moartea mea, poate cu mai multe floricele colorate pe el. După ce oamenii aceia s-au plictisit de cântat şi jucat, s-au împrăştiat să se odihnească, care pe unde. Am rămas singur. Ce puteam face? Am început să culeg buruienile şi mărăcinii de pe mica moviliţă, să ud cu stropitoarea puţinele panseluţe, aproape veştejite, să sap împrejur, să dreg gărduleţul dărăpănat. La o adică, mă gândeam, omul poate să-şi sape propriul mormânt, să-l îngrijească chiar, cu puţin curaj, puţină nesimţire, multă imaginaţie şi oarece bun simţ. Noaptea s-a lăsat repede şi grea, ca o glugă peste capul unui condamnat care urmează să fie spânzurat. Ştiu, prin ştreang luna se vede mai clară, mai strălucitoare, mai galbenă. Necunoscând pe nimeni în regiunea aceea am hotărât să înnoptez acolo, la izvorul dulce al Crişului. Cum am obiceiul, în momentele cruciale ale vieţii mele, doream să mă îmbăt crâncen, să nu mai ştiu de nimic, dar nu am făcut-o nefiind vreo cârciumă prin apropiere. Pentru a mă răzbuna pe micimea semenilor mei,, am avut o idee pe care am pus-o imediat în practică. Cunoscând frica lor patologică faţă de moarte, am dat jos, nu fără greutate, toate fotografiile de pe crucile acelui cimitir. În locul lor am pus câte o oglinjoară nou-nouţă, încât atunci când priveai fotografia de pe o cruce oarecare îţi vedeai chipul schimonosit de spaima faptului că te aflai  în faţa propriei tale cruci, propriului tău mormânt. A doua zi oamenii aceia au revenit să se adape din apele limpezi ale Crişului Negru şi să vadă dacă nu m-am sinucis. O, cât s-ar fi bucurat nemernicii! Când şi-au văzut chipurile idioate pe crucile acelea de toate felurile şi dimensiunile, au început să plângă, să se jelească, să-şi smulgă părul. să-şi zgârie pielea, să-şi scoată ochii pentru a nu-şi mai vedea propriile lăcaşe de veci. I-am privit satisfăcut, recunosc, cu răutate, cu ură, după care am  urlat animalic.

O linişte profundă s-a lăsat apoi în Universul apropiat. Doar un mic şoricel negru a zbughit-o înfricoşat de sub frunza unei lobode uscate.