Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Trei scurte proză din Roman sumar

Acum patru ani

Un copil muribund pe care l-am luat din lăcriţă

după ce medicul l-a dezgropat şi eu am văzut imediat că nu putrezise

că are obrajii plânşi, că trăieşte

l-am luat în braţe şi am fugit spre casă

îngrozit că acu-acu o să moară

am trecut pe la magazinul „Sora” din Cluj şi nu aveau lapte

am luat un covrig ce să fac

o bucăţică i-am împins-o în gură ca s-o morfolească

ajung la bloc, uşa de la apartamentul nostru e închisă, sunt disperat, plâng

bat în uşă ca un descreierat, vine soră-mea de afară şi-mi deschide

înăuntru e mama

pun ce-a mai rămas din copil pe canapea

a rămas o mică larvă cu doi ochi căprui imenşi

şi plâng de mă prăpădesc şi zic iată mamă ce am pus noi sub pământ

hohotesc vine împăratul ce să-ţi dau să taci zice hohotesc şi e azi

Un conflict fără urmări

De la o vreme numai prin restaurantele subterane ne mai primeau: pustii şi acelea, cu chelneri şi chelneriţe aşteptând muşterii pricepuţi în finalizări, aşteptându-ne deja când am ajuns în ultima săliţă – mică, de lemn, cochetă, martoră mută a atâtor chefuri mai strălucite

un conflict fără urmări cum avea să se dovedească mai apoi

cu unul dintre urmăritorii mei

mă temeam că mă va lovi sau că îl voi lovi şi că vom declanşa un scandal

or nu era cazul

pentru că sus pe tăpşane printre tarabele cu haine purtate

                                                                    şi pantofi foarte ieftini

am întâlnit-o de fapt am reîntâlnit-o după atâta amar de vreme

pe fata mea iubită din liceu

fireşte acum era trecută dar în sufletul ei oh în sufletul ei

fremăta o veche tandreţe şi zădărnicia ei

eram sătul, ghiftuit şi bolnav

ascultam în bucătărie muzica dement-melancolică a unor invenţii inexplicabile

şi amestecându-mă în treaba asta pierdeam încă o dată pentru totdeauna

şansa de a reînvia împreună în poveştile celor turmentaţi de legendă

Sf. Ianuariu şi însoţitorul său

Până la urmă a fost un coşmar interesant din moment ce m-am trezit. Numai să nu fi murit mama sau dacă trăia mama aveam şi eu dinţi. Până la un punct eram totuşi între cei de odinioară prieteni ai mei cu care împreună însămânţam cimitirul. Oricum, nu-i mai cunoşteam: bărbaţi în toată firea, cu copii, case etc.

Şi satul, satul… case – altele, păduri – altele , drumuri întortocheate. M-am dus la bădia Gheorghe care – culmea! – mai trăia. Era întuneric în odaia lui, n-am reuşit să-l văd la faţă, mai ales că eram o bandă de handralăi. Am ieşit repede şi acolo în prag m-am lovit de o femeie în negru care voia să intre şi ea, dar mi-am dat seama că nu e lelea Ana, care pe vremea aceea încă mai trăia şi ea. Mai sus, în casa bunicii, unde n-avea rost să intri, căci nu mai trăia, n-am intrat. Oricum, ştiam pe de rost în cap tot ce era înăuntru şi în grădină: vişinata pitită după uşă-n tindă, colecţia de „Bucuria copiilor”, cu glumele de la rubrica „P’asta o ştii?” (nu pricepeam, copil copilărind vara la ţară, ce e „pasta”), mica măsuţă cu lădiţă unde mureau dinadins parcă puii de vrabie, de coţofană, de iepure pe care îi îngrijeam să crească, părul ce făcea pere cu miez roşu, trestia afumată de pe acoperiş şi altele şi altele.

Ne-am dus mai departe. O vreme ne-a însoţit un băieţandru nebun, că era nebun mi-am dat seama mai târziu, când mi-a întins o mână să-l iau de ea şi când m-a sărutat cu un bot rece şi când taică-său îl tot certa, alungându-l să-mi dea  pace. Am văzut şcoala, căminul cultural cu lume multă, era un spectacol de seară acolo, cu negricioasa verişoară cântând cântece de jale despre fete şi mame care se despart prin măritişul primelor, spre lăcrimarea elocventă a ultimelor, cu un cor de copii priviţi de noi prin fereastră, cântând ceva în Obscuritate. Nucilor, în noapte, nu le păsa nicidecum de sentimentele lor, de ale noastre.

Pe un acoperiş de faianţă verde-neagră, a doua zi, poate, am văzut scrise numele fiilor satului. Era şi al meu, am dedus, după precizarea locului de unde vin acum la această sărbătoare la care erau de faţă numai fii şi fiice, nu mame şi taţi. Totuşi, parcă nu eram eu cel scris, căci precizarea „Şcoala de matematică” nu putea să mă implice în vreun fel. Eh, mi-am zis, pentru ăştia din sat prestigiul se confundă cu „Şcoala de matematică”. Mă şi vedeam întors în redacţie şi fălindu-mă că sunt „fiu de onoare” şi încă „de matematică”, bun, şi deodată, cum stam pe laviţă, încep să gust şi eu dintr-un aluat. Mi se înfig dinţii în coca moale, simt cum îmi cade dantura, amicul de alături mă întreba ceva, eu eram cu dinţii-n pumni, încleiaţi de aluatul dulce al petrecerii. Costumul începe să se păteze, cad boabe alburii, se sparg fără zgomot de pânza nouă şi încep să caut apă de spălat, să mă curăţ, să nu vadă careva cum vin la sărbătoare. Colo, că e prea murdară, colo că e un şuvoi pe uliţa dinspre pădure, colo se leagă nişte copii de mine şi-ntre timp proteza crescuse, începea să se desfacă, o ţineam în braţe disperat să nu-i pice vreo piesă. Părea o falcă de măgar, cu dinţi în care fluturau uşor bucăţi de carne violacee.

Într-o curte în pantă, în terase pline cu apă călâie, gospodari şi gospodine acopereau cu fereală oase, pregăteau imense cantităţi pentru nuntă. Am început să sar dintr-o terasă în alta, încercând să stropesc cât mai puţin şi să nu fac zgomot, totuşi nemulţumirea gospodinelor, reproşul gospodarilor erau evidente. Am ajuns aproape-n poartă. Prin ochiurile de apă şerpişori veseli şi vioi, ridicaţi de la mijloc deasupra apei, privindu-mă, amorţiţi de la o vreme de lipsa mea de hotărâre. Întâi un căţel, apoi alţi doi, în fine un câine aproape bătrân se repeziră la mine, în timp ce o înjuram de mamă pe una dintre femeile acelea care mă boscorodea cum că de ce naiba calc în apele cu oase pentru nuntă, de ce? De ce, mă?!

Obscuritate, teroare crescândă, copile batjocoritoare, femei răutăcioase, bărbaţi neînţelegători, eram şi eu, străinul călcând în străchini..