Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

În jurul lui Bălceascu

A fi gazdă, într-o situaţie dată, însemna pentru Romulus Medar ceva neplăcut, o corvoadă. Deconcertat, Victor ezitase iniţial. Însă era chiar aşa cum sesizase din prima clipă, uluit: corvoada era atît de chinuitoare încît din plăcerea de a primi „la tine” pe cineva, a-i oferi “un vin bun”, să zicem, din subtilele plăceri ale ospeţiei nu rămînea pînă la urmă nimic.

Profitînd de cîte un motiv fără importanţă şi de obicei absurd, care-l surprindea chiar şi pe el însuşi, după cum recunoştea ulteriror, biologul îşi dădea în compensaţie drumul prăpăstios, izbucnea brusc, exploziv, fără nici o reţinere. Erau crizele lui de idioţire delibera­tă despre care, chiar dacă îl găseau neprevenit, Victor ştia că sunt posibile doar între patru ochi şi departe, în cîmp, unde nu e nimeni altcineva prin apropiere. Ştia şi că la sfîrşit acesta se scuza uşurat, înseninat: în lupta cu imbecilizarea progresivă, insidioasă, rămînea singura soluţie eficientă. Un fel de auto-electroşoc, o defulare brutală. Să-ţi poţi elimina obida, să vomezi toată otrava adunată; şi asta energic, fără reţineri şi pînă la ultima picătură...O locomotivă care lasă vaporii, micşorează excesiva, periculoasa presiune din cazan... Faptul că acceptase invitaţia sculptorului îi provocase o reacţie cam de acest tip.

N-avea nici un chef şi totuşi, deşi e ciudat, n-avusese tăria să-l refuze pe Bodog, începu el sumbru. Probabil exista şi un motiv, dar evită să-l divulge. Avea dreptate, în fond: facem ceva şi regretăm ce-am făcut nu totdeauna din laşitate şi nici din prostie.  Se aflau pe deal (“terasa pleistocenică stîngă”) de unde oraşul putea fi cuprins într-o privire, cu perdeaua de fum în depărtare şi conturul fabricilor pe orizontul  văii deschise la est. Cartierul din lungul străzii Cîmpului venea dedesubt, la picioare, cu toate detaliile micşorate la scară ca într-o machetă. Imediat, pe malul drept, era oraşul  ieşind parcă direct din luciul apei. Iluzia era că distanţele se micşorează în adîncimea perspectivei astfel că, printr-un efect de trompe l’oeil insula verde a castanilor din marele parc devenea aproape tangentă la cealaltă insulă, de zidărie înghesuită şi acoperişuri roşii,  a centrului vechi. Biologul făcuse o pauză lungită prea mult. Şi cum, ca la comandă se opriseră amîndoi, Victor scoase din buzunar carnetul. Nu-l lua cu sine decît rar: era obicei mai vechi, studenţesc. În clipa aceea se nimerise însă una dintre aceste excepţii. Cu un creion moale, pe o filă nouă, curată, trasă în cîteva linii  semnele esenţiale ale acestui fragment de peisaj, sesizînd - în timp ce desena - şi asemănarea frapantă cu Saragossa lui Velasquez din fundalul unei mari compoziţii... Tresări însă surprins pentru că, pe neaşteptate, celălalt începuse să strige cu o furie neagră, spumegoasă.

— Accept că totul e o prostie! Dar dacă în lumea asta prezintă interes  o halbă de bere băută de un ins într-o zi, atunci nu mai ştiu... Faptul că a existat cineva care a înregistrat chiar şi un asemenea detaliu derizoriu, ca să-l relateze apoi mai departe altcuiva... (Si­gur că nu la Bozdog se referea, ca persoană. Important e că venise cineva anume ca să-i po­vestească acestuia despre halba de bere delictuoasă.) Extrapolînd – şi nu exagerez deloc –, extrapolînd, aşadar, înseamnă că absolut totul se ştie, tot ce facem, fiecare cuvînt...! Crezi că delirez? se interesase ceva mai tîrziu, potolit şi, neştiind ce diagnostic s-ar potrivi mai bine, Victor izbucnise în rîs.

Adevărul e că Medar greşea. Greşeala lui era seriozitatea. Acorda credit chiar bîrfelor derizorii, meschine al căror combustibil e uşurătatea, superficialitatea. Tot o eroare e şi că îi era imposibil să accepte că rigoarea, gravitatea  sunt pretenţii de maniac. Din cauza asta, trecuse de dimineaţă pe la frizerie ca să-şi ajusteze barba şi laţele de la ceafă, nemaiscurtate de aproape jumătate de an. Îmbrăcă apoi, apropiindu-se seara, un costum închis, elegant, cam strîmt, pentru că se îngrăşase de cînd şi-l făcuse la comandă ca să-l aibă pentru ocazii speciale, şi după o oarecare ezitare – recunoscută ulterior – îşi puse şi o cravată  cumpărată la Berlin, cu ocazia participării la un congres şi pe care n-avusese încă ocazia s-o folosească... Dilema pentru care ar fi vrut să-i telefoneze lui Dabija, dar renunţase, privea ora cînd trebuia să se prezinte pe Cîmpului. La drept vorbind, cum e de tradus „mîine seară”? Imprecizia îi revenea lui Bozdog şi felului cum formulase el invitaţia. Medar realiza asta prea tîrziu. Acest Bozdog era însă un nume important al artei româneşti din Transilvania, conta într-o ierarhie a valorilor naţionale, indiferent de rezervele, antipatia şi cîrtelile lui Dabija. Deliberase totuşi îndelung în căutarea celei mai bune soluţii, lucru de asemenea recunoscut mai tîrziu. A sosi cu întîrziere (indiferent de cauze), a bate la uşă  cînd toţi ceilalţi invitaţi s-au şi înfiinţat putea să pară – şi în mintea lui chiar aşa părea - o sclifoseală mondenă la care recurg mitocanii, în general, „viniturile”, sudiştii, moldovenii etc. În cele din urmă, optase pe noroc: un moment al zilei cînd încă nu e noapte de tot; cînd încă mai e o zare de lumină deasupra munţilor, spre vest.

Cine trecea în lunile de vară pe Cîmpului zărea dincolo de şirul de buxuşi netunşi de mult  pajiştea neîngrijită şi ea din jurul atelierelor. Sfărîmăturile unor uriaşe mulaje de ghips se vedeau risipite în iarbă:  un tors decapitat, un braţ cu articulaţia cotului şi cîteva degete mîncate de ploaie şi îngheţ, un picior rezemat de trunchiul unuia din merii fostei grădini. În parcarea de lîngă platforma betonată pentru cuvele de gunoi nu se afla însă nici o maşină la sosirea lui Medar. Mai erau şi alte indicii - liniştea, de pildă - că se grăbise. La apariţia lui, în costumul lui elegant dar strîmt şi cu pantofii văxuiţi proaspăt, cîţiva invitaţi, între care şi nişte fete, cu pahare în mînă şi ţigara aprinsă, şedeau pe trepte pălăvrăgind degajaţi. Trecu pe lîngă ei, călcînd cu prudenţă pe porţiunea îngustă, lăsată liberă, fără să fie luat în seamă de nimeni.

Pentru că totuşi  lumina slăbise, dar şi din cauza geamurilor murdare, în atelier lumina era aprinsă. Chiar lîngă uşă, doi inşi băteau în cuie capacul unei lăzi de forma unui sicriu. În profunzimea acestei hale vaste,  cu un lung şir de becuri economicoase de 60 de waţi care erau spînzurate la înălţime, mult deasupra capetelor, se mai aflau cîteva persoane stinghere, în aşteptare, un grup gălăgios chiar în mijloc şi alţi cîţiva aflaţi în treabă: de la aceştia venea clinchetul paharelor şi cîte o voce mai ridicată, dînd o dispoziţie.  Doar ceva mai tîrziu, cînd privirea i se acomodă cu lumina slabă, Medar îl descoperi pe Bozdog care încă nu-şi terminase ce avea de făcut în acea zi. Se izolase – deşi era doar un simulacru de izolare – după un paravan din fundul atelierului, era tot în salopeta lui de doc cu bre­tele şi dicta ceva unei femei cu capul vîrît într-un maldăr de hîrtii. Totuşi, îşi spuse, venise un pic prea devreme, deşi nu era singurul. Deocamdată – şi asta părea să fie aici legea – ni­meni nu părea să fi luat asta în cont. Începuseră să-l strîngă însă pantofii. Era vara, cald şi peste zi umbla în sandale sau, la facultate, în pantofii vechi, deformaţi de labele enorme ale picioarelor numărul 48, dar şi de cele peste 120 de kilograme cît cîntărea masa lui cor­po­­rală,  pantofii urîţi dar comozi, după care va tînji toată seara, strîngînd din dinţi ca să nu se bage de seamă cît suferă.

Uriaşa, impunătoarea sculptură era drept înainte, în centru,  pe o platformă solidă din scînduri groase. O zărise de fapt chiar din uşă, unde se oprise nehotărît. Se termina  sus, deasupra şirului de becuri, în penumbra unde se ghiceau căpriorii acoperişului. Sculpto­rul o înfăşurase însă pe toată suprafaţa într-o prelată imensă de pînză udată în pre­a­labil sau stropită ulterior şi din care picura încă apa, făcînd băltoace pe duşumea. Cîţiva in­vitaţi dintr-un grup de necunoscuţi dădeau ocol, păşind agale, cu ochii spre vîrf unde, sub ceea ce părea să fie capul, pînza era legată cu sfoară de jur împrejur.

 Fără să-l ia în seamă pe Medar care se apropiase, doi bărbaţi discutau. — Nu se poate, protesta unul şi ridică anume vocea, arătînd că nu se fereşte. Du-te şi spune-i că vrem să vedem care-i chestia. E aşa de complicat să dea pînza asta jos cinci minute? — Termină, spuse celălalt. Du-te tu, dacă ţii neapărat. 

Unul din inşii care - se văzu mai tîrziu - fuseseră aduşi de Bozdog ca să aibă grijă de musafiri se apropie însă aproape imediat de cei doi cu o canistră de plastic roşu în mînă. Ţuică sau vin? se interesă el amabil şi se putea bănui că îi cunoaşte. Pe o tejghea improvizată din scînduri negeluite şi aşezată la perete erau pregătite pahare desperecheate, căni de toate felurile, ulcele de lut cu toartă etc. Cel cu canistra îi îndrumă într-acolo. Vinul era, de asemenea, alb şi roşu, iar ţuica era şi ea de cîteva feluri. Nu încăpea îndoială, Bozdog conta pe faptul că, după momentul acut, orice interes intră în curbă descrescătoare. Amuzaţi, cei doi începură să studieze băuturile, să pipăie scîndurile grosolane ale mesei şi cănile de lut. Erau lucruri ciudate, cu care se vedea că nu sunt obişnuiţi şi, tocmai de asta, intimidau, făcîndu-i să uite de interesul dinainte  pentru uriaşa statuie acoperită. Agitaţia creştea de altfel de la o clipă la alta, soseau noi invitaţi, se intensifica şi zgomotul vocilor. Medar venise însă aici,  cum va şi recunoaşte, „pentru Bălcescu”. Ceru pseudo-chelnerului care , terminînd cu cei doi, venise la el şi se arăta foarte insistent, un pahar de apă minerală, „dacă se poate”, şi îl primi imediat, spre surpriza lui, pentru că nu îi era sete. În tot acest timp, nu se îndepărtase  nici cu jumătate de pas de podiumul de lemn de unde ceilalţi curioşi plecaseră pe rînd. Studie astfel, cu interes şi în linişte, netulburat, tot ceea ce ar fi putut oferi un indiciu în legătură cu uriaşul obiect ascuns în învelitoare şi invizibil. De aproape, se simţea răcoarea umedă, evaporarea. Mai era şi mirosul ciudat despre care îşi dădu seama că nu putea fi decît de lut ud. Undeva, mai sus de mijloc, ceea ce împingea pînza udă şi crea o protuberanţă trebuie să fi fost braţul; această umflătură pe trunchi – mai sesiză el –, acest „ciot” era totuşi prea mic pentru un braţ, chiar dacă e îndoit. Cu paharul de apă în stînga, se aplecă apoi şi, delicat, cu vîrful degetelor, apucă marginea de jos a pînzei care, deşi udă, era subţire şi uşoară. Dezveli astfel unicul detaliu accesibil: o încălţare, o botină pe jumătate acoperită de pantalon, dar cu talpă, şireturi etc. Intrînd pe uşă exact în acea clipă, Victor îl surprinsese asupra faptului, confuz şi stingher. Însă tot atunci, pe fondul înghesuielii în creştere, în rumoarea vocilor aţîţate, cineva porni muzica la magnetofonul disimulat în culise şi chiar cu melodia ştiută de toţi cei de la ateliere:  Bozdog o asculta seara, după cîte o zi grea de lucru, cu difuzoarele date asurzitor. Era taragotul, intrarea tînguitoare a unei chemări; orchestră apoi, coarde şi suflători şi acelaşi ritm legănat. Titiană, nume mîndru... Solistul era o figură celebră, bun prieten cu Bozdog şi, înregistrînd cîteva discuri în străinătate, se umpluse de bani.

*^**

Ca la o bătălie, Liz venise la această festivitate pregătită. Coama sîrmoasă, strînsă la ceafă cu un şnur roz de mătase şi dezgolind fruntea şi tîmplele îi punea în evidenţă paloarea, care e şi un înşelător punct vulnerabil. Era în focul examenelor, tocea cu dispera­re, slăbise mult, însă ştia că asta e în avantajul ei, cel puţin în acea seară. Îmbrăcase o fustă tot roz-pal, foarte scurtă, pentru că era iarăşi moda mini şi simţi perfect cum, din urmă, fu­mătorii de pe treptele de afară se întorc după ea ca să-i privească jumătatea dezvelită a coapselor. Frumoasa studentă din ultimul an de la farmacie  ştia ce înseamnă aceste priviri dar avea tăria de a le opune o indiferenţă atît de sincer dispreţuitoare şi de ostilă încît, în cele mai multe cazuri, provoca doar antipatie şi aversiune. – Spuneai că nu sunteţi prie­teni, îi amintise ea, acasă, aflînd de invitaţia lui Bozdog. De fapt, fiind în sesiune, n-avea chef de petreceri. Tocmai asta e, confirmase el; un neprieten e mult mai atent, mai vigilent cu reacţiile tale în ce-l priveşte. Discutaseră despre asta de multe ori: atunci cînd, orice ai face, tot eşti bîrfit, cel mai bine e să nu ieşi în evidenţă. În cazul de faţă, asta însemna să onorezi invitaţia. De altfel, insistase el, vine şi Medar şi îndeosebi acest din urmă argument o făcu pe Liz să cedeze. La rîndul ei, insistase îndărătnică asupra cămăşii pe care Victor trebuia s-o îmbrace, apretată la guler şi piept şi proaspăt călcată. Îşi juca rolul de nevas­tă de pictor orgolioasă dar şi cu o abia reţinută crispare, datorită mai ales acestui număr nesfîr­şit de prieteni sau ne-prieteni, dacă nu chiar rivali, inamici pe care era constrînsă să-i suporte. Între aceştia, înafară de Medar, căruia i se adresa intimidată ca o şcolăriţă cu „domnul profesor”, nu descoperise încă nici unul care să-i placă fără rezerve şi sincer.

Cei peste care Victor şi Liz dădură chiar la intrarea în atelierul care începea să se umple cu lume erau pescarii. Aceştia sosiseră cu puţin înainte, mutîndu-se direct de la te­rasa din vecini pînă unde erau doar cîţiva paşi şi se vedea că băuseră şi înainte, erau cu chef, gălăgioşi. Din acest grup se desprinse doctorul Cotuţiu. Pentru că după-masă fusese la tenis şi abia apoi se întîlnise cu pescarii, nu mai apucase să treacă pe acasă să-şi ia costu­maţia de rigoare, explică el pupînd mîna tinerei doamne Dabija. Dar ce era de rigoare aici unde sărbătoritul umbla în salopetă şi cu un fular subţire de mătase la gît? Mătase? Ceilalţi rî­deau de situaţia insolită, aţîţaţi. Unicul retras cu doi paşi, făcînd parte din grup dar suge­rînd că există între el şi ceilalţi o linie de demarcaţie era Opriţescu. Stătea ţeapăn, cu un pa­har într-o mînă şi cu ţigara aprinsă în cealaltă şi peste capetele celorlalţi Victor îi făcu un semn de salut.

— Tocmai discutam despre pescuit, i se adresă lui Victor, în calitatea lui de nou ve­nit,  unul dintre pescari după ce îi sărutase mîna lui Liz, ceremonios, prezentîndu-se. Era un tînăr filosof care preda la universitate, scund, cu ochelari fumurii şi figură întunecată, pă­roasă de armean – deşi se salutau, Victor nu-i reţinuse numele. Adevărul e că trebuie să răs­pundem mereu la răutăţi şi la ironii: ce-i cu prostia asta cu pescuitul?! continuă el şi privi în jur, cu un zîmbet subţire. Răspund, da: refularea instinctului de agresiune. Pentru că, oricum, în subconştient, impulsul ca atare există, atunci să ne eliberăm de el într-un mod agreabil, chiar folositor... Mai bine să ucizi un peşte, fiinţă cu sînge rece şi fără grai, de­cît să te năpusteşti asupra semenului tău şi să-i înfigi dinţii în beregată. Nu? Cu ce să vă servim, frumoasă doamnă?

Doctorul Cotuţiu zîmbea, privindu-l pe furiş şi pe Victor. Liz nu mai apucă să răs­pundă pentru că,  prompt, unul din băieţii lui Bozdog se înfiinţă cu canistra de plastic şi cîteva căni de lut împărţindu-le doritorilor. Rudi Schuller gustă din vin şi anunţă că e dulce şi, cu rîsete şi observaţii tăioase, de oameni mofturoşi, care nu-s dispuşi să bea chiar orice, pes­carii reclamară vin sec: trebuia să există undeva, în altă canistră... La rîndul lui, Opriţescu anunţă laconic: – Votcă. În paharul din mînă  primise votcă şi mai avea un deget. Trebuia să existe undeva sticla din care fusese servit iniţal. În acest mic vacarm întreţinut de altfel de toţi cu perfidie pentru Liz clipa cea grea trecuse cu bine.

Pe drumul spre casă din acea seară sau mai tîrziu, cu altă ocazie, Liz îi pusese cîteva întrebări ciudate în legătură cu Opriţescu. E scriitor, romancier, explicase Victor; se pa­re că, din ce spun unii care l-au citit şi se pricep, nu-i rău... Sigur că observase şi ea că era beat. Pînă la urmă nu-i adresase nici un cuvînt, mulţumindu-se, atunci cînd doctorul Co­tu­ţiu împreună cu ea, se apropiaseră de el, să fluture vag mîna cu ţigara. – N-ai observat că s-a uitat tot timpul la mine? Ciudat e că, mai spuse ea, era o privire în care nu citeai răutate, ostilitate – cu asta era antrenată. Nu era nici o privire amabilă. N-avea în ea nici li­că­ri­rea de interes a oricărui bărbat, atunci cînd studiază o femeie. Atunci ce? Nu ştiu, ridicase ea din umeri. Era o privire neîntîlnită încă niciodată.

Pentru Victor însă – şi nu doar pentru el – ciudăţeniile unui ins ca Opriţescu pe care pe atunci îl întîlnea de două, trei ori într-un an, cînd abia schimbau cîteva cuvinte banale, cîn­tăreau prea puţin. Cu toate astea luase act de ambigua confraternitate dintre Opriţescu şi mai tînărul cu vreo zece ani Iulian Oncică. Acesta din urmă îl şi ademenise la pescuit pe O­priţescu, pentru scurtă vreme însă. Îl iniţiase în plăcerile vicioase ale datului cu undiţa şi îi împrumutase sau îi făcuse rost de unelte, fapt comentat pe larg la terasă. Tot el, Oncică, cu o solicitudine care era marea sa calitate, procura rîme sau mămăligă, cîrlige, plută etc., el le şi descărca din maşina lui Rudi, comanda berea cînd reveneau, în cele din urmă, pe te­rasă, o şi plătea de multe ori. Zoli Darvaş stabilise din capul locului „masa domnului Oncică” şi o păstra rezervată special pentru asemenea ocazii. Aceste demersuri Oncică le fă­cea cu plăcere, nicidecum din interes sau servilism,  cu o energie debordantă care se cere cheltuită cumva - şi el o cheltuia pentru alţii. Pentru ceilalţi, care observau toate astea şi le şi comentau era limpede că Opriţescu îl accepta, căci e bine cînd există lîngă tine cineva care preia fără să te mai întrebe toate corvezile, dar cu o grimasă de neplăcere. Fusese  de asemenea comentat faptul că, uneori, între două sorbituri de bere, parcă pus din greşeală într-o priză de prea mare voltaj, Oncică îl atacă, îl înţeapă, îl muşcă pe mereu mohorîtul Opriţescu. O făcea în joacă, bineînţeles, dar pieziş, ca o pisică încercîndu-şi ghiarele  pe pielea alunecoasă a unui şarpe găsit sub pat, în somnolenţă. Răspundea şarpele zgîndărit? Era el în stare să se încolăcească brusc, dintr-o zvîcnire, dar una leneşă, deloc furioasă, în jurul acestei mici fiare impertinente? Avea dintele cu venin mortal, ca să-i fie suficientă o muşcătură, infima perforare a epidermei vrăjmaşului ghiduş?  Să ia adică în serios provocarea?! Cam în acest fel se discuta despre cei doi şi joaca lor doar pe jumătate agresivă. Atacul era însă un semiatac, o intenţie abia schiţată. Ca şi lui Liz, tăcutul băutor de votcă Opriţescu îi inspira lui Oncică ceva care semăna şi cu frica dar şi cu un anume tip de respect, deşi nu era niciuna din ele.

Deocamdată, Opriţescu nu se manifestase nicicum, toată lumea era bine dispusă, Victor – de braţul căruia Liz se încleştase – rîdea, ascultînd ce-i povestea la ureche doctorul Co­tuţiu, soseau mereu invitaţi, în număr tot mai mare. La presiunea acestora, grupul pescarilor migrase treptat spre un colţ mai ferit. Se discuta acolo despre sărbătoritul Bozdog şi subiectul era de natură să-ncingă spiritele. Iată că, observă tînărul filosof cu micul lui zîmbet maliţios, se dovedeşte că, oricît îl bîrfiţi voi, Bozdog adună în jurul lui foarte multă lume. De la Lucăcel, şi-l arătase pe acesta cu mîna, de la tovarăşa Sas, care e şefa culturii, de la – în fine – noi, pentru că şi noi suntem reprezentativi într-un anume sens, pînă la... cine-i dînsul? şi se întoarse spre un proaspăt intrat, o figură total necunoscută... Care era, aşadar, magnetul? Opera de artă spre care dau năvală mulţimile? Sau personalitatea artistului? Acesta însă nu apăruse încă, ţinîndu-se în rezervă sau ascuns pe undeva în a­nexe­le atelierului. Nici impunătoarei statui nu-i mai acorda nimeni atenţie, observă cineva, pentru că chiar aşa stăteau lucrurile: după primul şoc vizual, cînd toţi, fără excepţie, se o­preau nedumeriţi ca să contemple ciudatul obiect înfăşurat în pînză murdară...

— Ce vorbeşti, domle? strigă pe neaşteptate Oncică, după ce îşi înfrînase cu greu plăcerea de a vorbi. Pe cîţi interesează arta şi cîţi au competenţa să emită judecăţi despre artă? Cîţi, cum zici tu, îi simt magnetismul? Artiştii înşişi, ei între ei, şi poate încă doi,  trei inşi. Dă-mi voie să-ţi spun că totul e un exerciţiu de mondenitate, o modă franţuzească.

— Agreabilă, de altfel, o modă pe care nici tu n-o repudiezi, observă tînărul filosof.

— Absolut. E ca în atelierul lui Rodin, de pildă, unde venea artistocraţia Parisului,  ve­neau femeile frumoase, poeţii şi tinerii snobi. Ca şi voi, veneau să fie văzuţi şi nu din in­teres pentru artă.

Cuvîntul „voi”, sunînd ca o acuzaţie, stîrni proteste.

— Până apare, într-o zi, cu traista în băţ, necunoscutul român Brâncuşi, profită atunci tînărul filosof. Stai puţin! Acesta închiriază o magazie nenorocită unde îşi adună pie­troaiele şi bîrnele lui. Şi-l rade pe Rodin al tău. Scurt! Îl bărbiereşte!

Roşu la faţă de enervare, surescitat,Oncică vru să spună ceva însă nimeni n-avea chef să-l asculte. Rudi trecu din nou pe la fiecare cu canistra ca să toarne în pahare. Pentru Liz, care de data asta refuză hotărîtă, era o discuţie la care nu participi - asculţi doar sau te pre­faci că asculţi şi zîmbeşti atunci cînd cineva ţi se adresează.

*^**

Datorită înghesuielii, sosirea Mariei Sas trecu aproape neobservată. Scundă, într-un taior sobru, cu o părul împletit într-o coadă groasă şi adunată într-un coc masiv care aproape îi dubla volumul capului ea nici nu avea ţinuta şi figura care să atragă atenţia. Îl zărise în schimb ea şi de la distanţă pe Medar lîngă soclul statuii cu paharul de apă minerală în mînă.

Romi, cum i se adresa ea, cînd erau între patru ochi, şi Moriko, cum îi spunea el, deşi ştia că nu-i place, Maria Sas fiind unguroaică doar după mamă, fuseseră colegi de liceu şi, ulterior, după ce ea se căsătorise cu un ofiţer de securitate, vecini, casele lor fiind la distanţă de jumătate de stradă.

— Ia uite pe cine văd. Ce cauţi aici? îl admonestă ea tare, făcîndu-l să tresară, căci n-o observase apropiindu-se. Ia-mă, te rog, de braţ.

Fără a-i lăsa nici o şansă de împotrivire, privindu-l mereu de jos în sus, pentru că era mai scundă decît el cu un cap, Moriko Sas îl luă din acea clipă în stăpînire pe biolog, tîrîndu-l după ea, dintr-o parte în alta a atelierului. Era şefa culturii din judeţ, ceea ce pentru Medar nu însemna mare lucru. Venise aici însoţită de directoarea muzeului şi de o tînără actriţă culeasă pare-se de pe drum cărora, vorbindu-le peste umăr, le explică cine era uriaşul bărbos. – Să trăieşti, salută ea apoi, tot din mers, pe cineva care intenţiona să vină spre ea, dar fără să se oprească. – Servus, dragă, îi strînse mîna sumar, grăbită, altcuiva, şi adăugă sibilinic: – Crezi că n-am aflat încă? Sună-mă nu mîine, poimîine. Dar să fie la prima oră. Folosea replici scurte. Tonul rămînea însă milităros şi expeditiv. Ia, uite la fetele astea, îi arătă ea biologului un mic grup feminin spre care se răsuci şi biologul cu aerul lui confuz. – Aveţi grijă! le ameninţă ea cu degetul pe cele trei sau patru femei. Erau salariate de la Filarmonică, îi explică apoi amuzată. Mai mult ca sigur, Bozdog le invitase şi uitase de ele. – Unde-i maestrul? se interesă ea în cele din urmă adresîndu-se unui ins apărut ca s-o salute. Ce-aţi făcut cu el, l-aţi sechestrat undeva? Atunci, ridicîndu-se un pic pe vîrfuri într-o poziţie care-i permitea să vorbească fără a ridica vocea şi mai aproape de urechea biologului îi spusese, pe un ton de confidenţă, arătînd în direcţia statuii: erau probleme, da; cu artiştii sunt totdeauna probleme, nu-i ca la voi, în laboratoarele alea...!

Lucrul de care îi fusese teamă lui Liz, să nu fie, adică, separată de Victor, cum se mai întîmplase la cîteva chefuri anterioare, se produse cam la mijlocul acestei complicate treceri în revistă întreprinsă de Moriko Sas. Cu tovarăşa Moraru Elisabeta ea lucrase imediat după facultate în activul judeţean U.T.C.; eram  foarte tînără „şi-ţi spun doar ţie, fără nici o experienţă şi cam năucă”, îi mărturisi ea, neaşteptat, biologului. Aruncase aici o privire rapidă în jur. Deşi se aflau în mijlocul atelierului, nu se găsea nimeni pe aproape să tragă cu urechea. Pe cele două femei care se ţineau scai de ea le concedie cu un gest. Această tovarăşă Elisabeta, care-i fusese şefă, era – şi e încă – o persoană cu totul deosebită. Pe Liz o ştia de mică. „Pe tovarăşul Moraru sper că-l ştii, nu? Secretarul de la economic, n-o să-mi zici că nici n-ai auzit.” Biologul confirmă:  auzise. Ei bine, Liz, fiica lor, studentă strălucită, cu zece pe linie, ceea ce, cînd ai părinţi care lucrează la partid nu-i chiar un lucru obişnuit – şi ea rîse: spune-mi că nu-i aşa! – frumoasă, deci, deşteaptă, cuminte, s-a îndrăgostit ca proasta şi s-a măritat cu pictorul ăsta, Dabija. Am auzit că sunteţi  prieteni. Aici, ea intenţionase probabil să-l întrebe ceva. Un impuls contrar o făcu să se răzgîndească în ultima clipă. – Hai, te rog, cu mine la ei, spuse ea. Şi arătă cu mîna în direcţia colţului unde erau pescarii, ochiţi probabil de mult.

*^**

Din culisele de unde apăruse în fine sărbătoritul, fiind imediat luat cu asalt de multă lume, între care erau un compozitor cu soţia, cineva de la Filarmonică, tovarăşul Velicu, de la propagandă;  apoi, împreună cu acesta, mai erau Constantinescu, de la Consiliul Culturii, din Bucureşti şi, bineînţeles, actriţa şi directoarea muzeului, după mo­men­te­le mai agitate, cu felicitări prelungite şi strîngeri de mînă, intensitatea muzicii scăzuse, ca şi cum s-ar fi dat un semnal. Sas Moriko – şi ea prezentă – ascultă cîteva minute ce vorbesc aceştia – toţi i se adresau deodată amfitrionului şi se înţelelegea foarte greu ce vrea fiecare - după care se răsuci pe călcîie şi porni hotărîtă spre ieşire unde încă se înghe­su­iau invitaţii sosiţi cu întîrziere. Se desprinsese ca un boxer din clinci, rapid, simplu şi fără nici o explicaţie, gest care la altcineva ar fi părut, în cel mai bun caz, o impoliteţe. La ea însă bruscheţea şi lipsa de fasoane, duritatea  aveau un anume farmec, al autorităţii ca­re, din cochetărie, vrea să pară orice altceva decît o autoritate adevărată. Ţinut încă strîns de braţ, Medar îi spuse toate astea admirativ în timp ce avansau pas cu pas prin înghesuială. Deşi pus în dificultate de această complicată trambalare, el o urmărea cu privirea în­ceţoşată de afecţiune. Mult după întîlnirea de la Bozdog, încercînd să justifice sentimentul care-l lega de această femeie, va ezita asupra cuvîntului „recunoştinţă”, deşi despre aşa ce­va era vorba, pentru că în cîteva situaţii dificile, fără ea, fără nişte pile salvatoare, nu s-ar fi descurcat... Recunoştinţă, aşadar, din care se distilează şi acea cîtime inefabilă de a­fecţiune . Despre colonelul Sas, soţul,  pe care nu-l cunoşteau niciunul din ei, nu se putea spune nimic...

— Crezi? se opri ea o clipă ca să-l privească, surprinsă de neaşteptatul compliment, şi avu un zîmbet cochet. Era de fapt un anume exerciţiu specific, o exersare – cuvîntul boxer se potrivea, într-adevăr, îl aprobă ea. Un fel de luptă cu umbra, după ce ţi-ai întărit pumnii în sacul de box. Chiar aşa! Ce e în sacul ăla, nisip? Rumeguş? Comparaţia o amuza prin insolitul ei. Fostul ei coleg nu putea fi imaginat dînd cu pumnul, cu atît mai mult antrenîndu-se ca s-o facă eficient. Izbucnise în rîs: – M-aş fi mirat ca tocmai tu să ştii asta!

Discutînd despre toate astea, despre adică rutina muncii cu oamenii, pe care - observase ea maliţios, cu o maliţie afectuoasă, dacă se poate spune astfel —„voi, oamenii de ştiinţă n-o prea aveţi”, cei doi ajunseseră în cele din urmă în colţul unde erau pescarii şi unde, zmulgînd-o de lîngă Victor, Sas Moriko o îmbrăţişase pe Liz, pupînd-o zgomotos pe amîndoi obrajii.

— Foarte frumos, exclamă ea apoi privindu-i pe rînd şi fără să o lase pe Liz, pe care o ţinea strîns cu stînga, nerenunţânînd nici la biolog, ţinut în dreapta. Constatarea era  ambiguă însă nu oferea nici un temei pentru a fi respinsă. Numărul necunoscuţilor din grup era mare dar îi cercetă şi pe ei foarte rapid.  Faptul că chiar şi aceştia ştiau cine e ea era însă absolut cert. Asta îi şi dădea siguranţa de sine. Asupra lui Iulian Oncică, pe care îl cu­noştea prea bine, privirea ei stărui  o clipă în plus. Cînd el schiţă însă intenţia de a-i săruta mîna, îl opri. Îl sesizase din prima clipă şi pe Opriţescu, cu toată poziţia lui retrasă. Re­mar­case paharul plin dar şi sticla de votcă, disimulată la perete, lîngă piciorul acestuia: u­nica sticlă de votcă, cumva stridentă, pentru că toţi ceilalţi aveau pahare de vin. După corpul ţeapăn se vedea imediat şi că e beat. – Aveţi grijă! îi sfătui ea sibilinic, apoi, inspecţia, da­că de aşa ceva era vorba, fiind încheiată, anunţase: – Pe fata asta frumoasă am s-o ră­pesc...!

(Fagment din romanul Ecluza)