Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Troianul

Ne-am gândit ce o fi cu tine de scrii numai de rău, ne este greu să pricepem ce-i fi vrând să fii tu pe lumea asta mare şi plină de nimic de nu-ţi place, chiar nimic nu-ţi place, aşa am înţeles din elucubraţiile pe care le aşterni pe hârtie şi ăia, mai marii , ţi le publică una, două, ba îţi mai alătură şi un desen lângă numele tău, care nici nu seamănă cu tine. Poate că îi fi arătat tu vreodată aşa dar eu de când te ştiu ai fost tot nemulţumit de lumea asta mare şi plină de nimic. Că nici noi nu mai înţelegem  ce-i cu tine că doar nu-i fi vrând să ajungi mai mare decât Mihai Beniuc  că despre el cine mai vorbeşte, numai noi, cei ce l-am ştiut pe frate-său şi pe soră-sa, cu mărul lui roşu de lângă drum că nici poemul nu-i chiar aşa de original că l-a imitat pe Ovidiu cu nucul lui, poate că el pe acolo, pe unde o fi, prin lumea cealaltă, râde de voi cum vă chinuiţi să fiţi ca el, că nici măcar aici, la noi, nu are o stradă care să-i poarte  numele, ce să mai zic de o statuie ? Pe monumentul de marmură din parcul nou sunt patru versuri scrise de el pe o parte şi de Victor Tulbure pe cealaltă. El a fost academician şi nu trichi – flichi ca tine. Ţi-am spus şi atunci când te-au „ţîpat” afară de la „politecnică” că te-ai luat în gură cu ăia de pe acolo, să-ţi vezi de treabă că de ăştia nu scapi. Adă-ţi aminte de vărul Cioaca de la Laz ce-o fost în temniţă cu Coposu, că ce-o ajuns? Nimeni pe lume, nimeni în drum ca Vida Gheza. Aşa că, dragă vere, lasă-te de apucăturile astea şi vezi-ţi de serviciu. Bine că ai început să mergi la sfânta biserică. Ai grijă de prunci, de nevastă şi de sănătate, că-i mai bună decât toate.

Te-am ştiut tot încruntat de parcă tu ai inventat lupta de clasă din perioada de tranziţie, tot cu capu-n carte ai fost, asta-i drept că tu ştii multă carte dar vezi că nu-ţi foloseşte la nimic. Că spune şi sfânta scriptură că nimic nu-i nou supt soare. Ori ce-i fi vrând tu să mergi pe lună ca americanii, ori să te iei de Hussein şi de poporul său ? Cel mai bine este ca omul să stea la căsuca lui să-şi vadă de treburile lui şi, doamne iartă-mă, Antonescu ce mare om a fost şi drept şi l-au împuşcat ca pe un câine ,să nu zic de bîlbîitul de Hîrîilă, că Antonescu măcar a fost la noi prin Zarand şi-o luptat  pentru ţară şi nimeni nu-l bagă în seamă după moarte. Şi nu uita că fericirea-i aici pe pământ şi nu în lumea cealaltă unde nu ajunge numai sufletul omului , că trupul putrezeşte şi-l mănâncă viermii.

Colegul tău Loţâcă iar a ajuns şef de ocol şi şi-a terminat vila la Moneasa , are şi gater la Tuhani, e privatizat şi are şi serviciu că ei între ei se spală unul pe altul şi scapă, dar voi, cu literatura, vă mâncaţi între voi ca cânii pentru o coajă de pită. Că vezi tu, cum am mai zis – viaţa nu-i chiar aşa de amară dacă ştii să te învârteşti cum bate vântul, e drept că trebuie să ai şi o ţâră de noroc, dar toate de la bunul Dumnezeu sunt lăsate pe pământ.

Luna trecută s-a sfinţit biserica după ce au renovat-o. O venit preasfinţitul şi prefectul de la Arad, a stat în strană lângă vecinul Căciuţ, avea o gentuţă la el, a pus-o pe strană iar vecinul s-a tot uitat la geanta lui strălucitoare în lumina candelabrului, că de când n-ai fost tu acasă avem candelabru în biserică şi preot nou. Atunci prefectul şi-a luat gentuţa şi a mutat-o mai către altar, nu care cumva vecinul să i-o fure. Doamne feri, chiar în sfânta biserică, ce-o fi crezut că suntem neam de hoţi ? Că noi ne tragem din daci mai mult decât din romani şi suntem aici de sute de ani. E drept că suntem cam puţini că toţi aproape au plecat din sat şi ne-au năpădit veniturile la care nu le place lucrul. Aşa că acum avem o bisericuţă ca o bijuterie, am spălat ţigla, s-au înlocuit ferestrele, în podul corului, în scoruş, s-a înlocuit podeaua. Iată că are deja 90 de ani, că a fost construită în anul 1912 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Primul preot s-a numit  Petru, ca la Roma, apoi a urmat Petruţ, deşi nu ţinem de Roma pentru că azi am fi fost catolici cu frontiera catolică aici aproape. De fapt satul are o istorie a lui şi nimeni n-a scris-o vreodată. Tot încearcă un basarabean, pripăşit pe la noi, dar nimeni nu-l crede că el nu-i cu rădăcina înfiptă adânc în ţărâna noastră. Ar cam trebuie tu să încerci să faci ceva pentru sătucul acesta că n-are decât o sută şi ceva de numere de casă şi marea majoritate sunt ocupate prin mila sătenilor, cum am zis, de venituri care nu au o credinţă clară şi nu sunt după canoanele noastre.

A venit odată o poruncă de la Bucureşti de a adunat din biserică toate documentele şi le-a trimis nu ştiu unde. Unele erau scrise pe limba ungurească iar altele, cărţile din strana bisericii, erau scrise în chirilice pe care puţini le pricepem. Au aruncat în curtea bisericii o seamă de acte şi lucruri de-acolo, că ştii cum este, după un anumit număr de ani, treburile se schimbă şi nu este plăcut să tot dai cu nasul de ele, apoi au venit „tovărăşirile”, „colectivizarea”, plecarea copiilor la şcoli. E o întreagă istorie în capul meu dar n-am cui s-o spun că vezi tu, nu vrei să scrii numai elucubraţii de-ale tale, de asta nu te citeşte nimeni. Că şi poetul, de care am zis, nu prea era băgat în seamă dar s-a dat cu puterea că nu poţi să te pişi contra vântului. A mai fost un poet la Bezna dar nu se prea vorbeşte despre el că nu ştiu ce politică a făcut ori l-au băgat  ei în politică. Satul nostru a fost sat de frunte în comună, dealurile noastre au dat şi patru vagoane de grâu de azi te miri cum puteam noi scoate atâta bogăţie. Dragontin a avut batoză şi Ioani Plicii a avut batoză şi maşină de treierat dar au fost în ceva afacere cu cicisbeii şi au falimentat de-au ajuns săraci şi a trebuit să plece din sat că a venit peste noi noua politică. Poate că îţi mai aminteşti de popa Rusu, el a păstorit cel mai mult satul nostru. Nişte familii au plecat în America şi când s-au întors au adus cu ele credinţa lor de acolo, baptistă şi satul s-a împărţit în două: ortodocşi şi pocăiţi. Noi în sat am avut şi fierari, la noi le zice covaci, unul a fost Tinul Covaciu apoi Heberu că el a răposat, nu de mult. Nevasta lui a fost pilăriţă prin Arad şi Cimişoara, îi zicea Turcelăriţa. Aş putea să scriu eu istoria contemporană a satului dacă aş şti că tu ai face bine să mi-o aranjezi un pic şi s-o publici pe undeva pe la vreo editură, că acolo trebuie bani mulţi pentru a tipări o carte. Acum sunt bătrân, tatăl meu a fost pe front, de la el ştiu multe lucruri. Oare cum am putea face să scriem istoria noastră, că noi suntem daci, nu prea ne-am amestecat cu romanii că este un loc până unde au pătruns. Valul lui Traian se vede şi acum, au scris despre el istoricii de la Cimişoara dar aceia sunt internaţionalişti şi cosmopoliţi că nu prea ţin ei la românaşii noştri, pe noi ne fac un fel de iobagi pe pământurile acestea, un fel de lotri, adică hoţi pe pădurile nemeşeşti. Că la noi au fost şi lotri înarmaţi, se ascundeau prin păduri şi-i căutau de la „Castelul de iagă” din Sebiş, pe mulţi nu i-au prins. După anul 1780 Sebişul primeşte drept de tîrg, apoi prinde să se dezvolte industria, topitoria de fier la Moneasa, şi laminor, se dezvoltă comerţul cu lemnele din pădurile zonei. După mulţi ani Sebişul ajunge centru de raion, se dezvoltă industriile locale, cooperaţiile de consum şi meşteşugăreşti, apar noi meserii: tîmplari, tapiţeri, pietrari, căciulari. În anul 1968 Sebişul este declarat oraş. Se amenajează cele două parcuri, se construieşte şcoala generală şi clădirea liceului. Acum s-a făcut un dig protector pe lângă Valea Deznei, de la uzina de apă din Prăjeşti până la deversarea ei în Crişul Alb. El va rămâne în timp ca valul lui Traian. Se spune că valul acesta s-a creat cu două sute de ani mai târziu de venirea împăratului Traian. În memoria oamenilor de aici a rămas sub denumirea de „ Troianul”. El traversează de la nord la sud Teuzul pe la Răpsig, în valea Crişului Alb până la Mânerău trecând până aproape de Lipova. Să nu uit să-ţi amintesc că la Mânerău s-a născut Ion Vidu, cel cu Ana Lugojana, compozitor şi dirijor de coruri. Poetul de care-ţi scriam îi spune „vallumului” „Calea lui Traian”. Să nu uiţi deci că zona noastră cuprinsă între Munţii Zarandului şi ai Bihorului este încărcată de istorie. Azi, plină de neajunsuri. Noi de aici, din marginea ţării, am dat mulţi oameni de valoare. Am aflat că şi Titus Popovici venea să scrie la Mîsca-Măderat şi de-acolo s-a inspirat în cărţile sale. Pe aici a trecut şi Călinescu, cel cu istoria literaturii române pe vremea căderii Ardealului. A vrut să cunoască meleagurile lui Ioan Slavici. N-am înţeles de ce scriitorii sunt confundaţi cu oamenii politici, în loc să ne ajutăm unii pe alţii, măcar în ideea trecutului nostru istoric. Am fost să fierb ţuica şi cum era noapte şi învârteam în căldare m-am gândit la lucrurile astea. Poate că eu sunt om bătrân şi nu  judec drept lucrurile însă tu ai putea să le analizezi altfel, e păcat să se piardă atâtea frământări ale oamenilor de pe meleagurile noastre şi să nu fie şi ele consemnate undeva.

Aşa că m-am gândit să-ţi scriu chiar dacă n-o să-ţi placă, poetul Beniuc a fost cunoscut cu Dej dar n-a făcut mare lucru pentru noi, pentru zona noastră. Regăţenii sunt mai iuţi la vorbă, şi caută imediatul. Noi nu ne-am lăsat sub vremuri, ne-am păstrat avutul şi iosagul şi vatra noastră. Înaintea de căderea lui Hîrîilă preţurile o luaseră razna, un porc era mai scump decât o vacă aşa ca şi acum, nu se merită să duci porcul la târg, aşa de slab se vinde. E mai scump un kilogram de ţuică decât un kilogram de carne de porc, ceea ce nu-i bine. Adică simţim noi după munca ce am depus-o pentru creşterea lui. Nu se reflectă rezultatul muncii în preţ. Aşa vin vremurile peste oameni când nu mai poţi să pricepi ce se întâmplă cu mersul lumii. Toate ies din matca lor ca apele când se revarsă la inundaţii. O iau razna. Nici copiii nu mai ascultă de părinţi, se cred mai deştepţi şi mai şcolaţi, dar nu le foloseşte la nimic.

Încă nu ştii nimic de Canalul Morilor construit lângă Crişul Alb începând de la Buteni până dincolo de Chişineu-Criş unde canalul se varsă în albia Crişului Alb. Când vin apele mari digul canalului se închide până ce se liniştesc apele abia apoi se deschide digul, să se uniformizeze apa de pe canal cu cea de pe Criş. Nu ştiu când a fost construit şi de către cine, asta ar trebui să afli tu, să studiezi ce tehnică era în zona noastră. Morile de la noi făceau făina cea mai albă din toată zona de vest, veneau cu măciniş de departe şi făina ajungea până la Buda. Pe poarta morii din Buteni intra un car cu boi încărcat cu saci cu grîu. Scrie despre „Casa de iagă”, acum aici se află adăpostită biblioteca oraşului. Casa s-a numit Castelul Waldstein, fiind construită în anul 1814. Din Sebiş la Dezna şi Vaşcău era drumul lemnelor din pădurile noastre. La Moneasa se găseşte marmură roşie. Noi suntem dincoace de „Valul lui Traian”, cu pământul scos din şanţ s-a construit valul strategic, diferenţa dintre fundul şanţului şi coama valului este de 4-5 metri. „Troianul” barează intrarea dinspre vest spre zona auriferă a Bradului. La noi haiducii s-au numit lotri, din latinul „lotrones”, lotria fiind o formă de luptă împotriva  habsburgilor, erau numiţi: hoţi, tîlhari, briganzi, ori prădători. Lotria era un fel de disidenţă, cum ar veni în ziua de azi. Să scoţi din capul lor ideea că noi fim un neam de hoţi şi de tâlhari la drumul mare. Aici eu am nevoie de unul ca tine cu artă pentru scris. Tot de la noi se trage şi pictorul Iulian Toader, este de loc din Donceni, fiind cunoscut numai de muzeografi şi de istoricii de artă. Toader a lucrat alături de pictorul Octavian Smigelschi la pictarea catedralei mitropolitane din Sibiu. Încă sunt destule valori, aici, la noi, însă nimeni nu le cultivă memoria. În Moneasa exista un muzeu al sculptorului Gheorghe Groza care a studiat la Paris. Lumea se confundă cu povestea ei, zicea filozoful mustăcios Nietzsche. Asta aş dori eu să realizezi tu, să scrii povestea zonei noastre, lumea în care am trăit şi trăim încă. Aşa cum Slavici a scris despre lumea Mureşului aşa şi tu să scrii despre lumea din Valea Deznei. Atunci să ştii că vei avea succes, îţi vei regăsi idealul pierdut că fără el degeaba încercaţi voi să scrieţi că nimeni nu vă crede. Acestea sunt idei rămase în memoria mea din anii de şcoală, sunt lucruri care mi s-au limpezit la bătrâneţe. Ele nu trebuie lăsate să piară ori să fie scrise prost de către alţii. Să nu se creadă că noi, aici, suntem un sat fără câini şi trebuie să vină alte neamuri să ne spună cine am fost şi cine suntem. Noi putem deveni şi fără ei însă vreau ca tu să ai această şansă pentru că tu meriţi să aduci la lumină lucrurile astea. Exodul tinerilor către apus nu e un lucru normal. Unii vor reveni acasă, aşa cum au făcut şi sîrbii, până ce au devenit ruşinea Europei, dar pe urmă ai văzut ce s-a întâmplat cu ei: s-au dezmembrat, de asta mi-a fost frică şi mie. Chiar dacă ne vom deschide către apus, cei din sud şi din est, vor veni către vest, după care se vor întâmpla noi exoduri.

Prima atestare a localităţii Sebiş este din anul 1561, localitatea aflându-se în posesia văduvei Lasoncszy. Cinci ani mai târziu cetele turceşti, aflate în drum către cetatea Deznei, incendiază localitatea iar mai multe femei şi o fetiţă au fost tăiate cu sabia. În anul 1597 Sebişul este declarat oraş rural iar noul stăpân al oraşului devine Korniş Gabor, care era consilier al principelui Sigismund, principe al Ardealului. După mai multe succedări la proprietatea Sebişului se instalează groful Rottenfeldy Konigszeg Fidel, este urmat de groful vienez Waldstein Warttemberg Ernest. Acesta a construit o fabrică de fier, ateliere şi castelul care-i poartă numele, zis la noi „ Curtea de iagă”.

Cele mai vechi biserici, despre care ştiu eu, s-au ridicat în secolul al XVII-lea iar după 1896 s-a pornit un avânt de construcţii, dincolo de cetatea Deznei, pe păduri în sus, cea mai veche biserciă este construită în satul Neagra, în anul 1892, cu hramul „Bunavestire”. Urmează Slatina, în anul 1896, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, Igneştiul, în 1904, cu hramul „Înălţarea Domnului” şi Mineadul în anul 1905 cu hramul  „Duminica tuturor sfinţilor”. Mă tot întreb de ce istoricii nu se apleacă cu cercetarea şi la localităţile noastre. Fie că nu le convine ce au aflat, fie că sunt indiferenţi de istoria zonei noastre. Toată speranţa îmi pun în tine: Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Fragment din romanul

în lucru Pagina de gardă.