Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Coucher du soleil à Genève

De câteva săptămâni—luni încoace, câteodată chiar în condiţii din cele mai inedite (zbor îndepărtat cu avionul, conferinţă internaţională prelungită până-n noapte, melancolia bucureşteană de după telejurnale etc.), din când în când, o ciudată secvenţă de melodie începe să se presare în urechea ta, o combinaţie de sunete formată din câteva acorduri care, însă, apărând din subconştient, făcând un ecou din ce în ce mai ritmic, se instalează din ce în ce mai bine sub timpanul tău, îşi face locul său într-un mod din ce în ce mai agresiv în lumea neuronilor tăi, supunând auzul tău, eul tău, întreaga ta gândire. Nu ai scăpare în faţa ei: vrei nu vrei, te obligă la reflecţie.

„Do-re-mi-mi/fa-mi-re-re/do-re-mi-mi/fa-mi-re” sună această melodie tradusă în limba notelor muzicale — de altfel imnul festivităţilor „l'Escalade”, ce comemorează acel asediu de acum patru sute de ani —, dar de câte ori conştientizezi ceea ce se rostogoleşte de fapt în urechea ta, ori de câte ori ţi se deschid domeniile cunoaşterii în faţa insitenţei subconştientului, în gândul tău te regăseşti din nou pe promenada „Quai du Mont Blanc” pe scările din beton „Paquis-Plage”, sau în faţa statuilor „Mon Repos”; iarăşi oferi mâncare din mâna ta cerşetoarelor lebede, admiri piscurile acoperite cu zăpadă ale Alpilor, conturul schimbător al jetului uriaş propulsat din mijlocul lacului, asculţi clopotul catedralei „Saint Pierre”, foşnetul melancolic al anticariatelor, Babilonul lingvistic al celor care se plimbă în jurul tău, şi între timp realizezi, constaţi cu toate simţurile tale că, din nou, cine ştie a câta oară în decursul ultimilor ani, „încet şi pe neaşteptate” te îmbrăţişează iarăşi.

Imensitatea. Te îmbrăţişează, se lipeşte de tine, îţi zburleşte părul — deodată uiţi de trecerea timpului! —, mângâindu-ţi tâmpla, îţi anihilează sfâşierea durerii capului tău, risipeşte ceaţa serii din privirea ta, îţi anulează ridurile şi îţi colorează firele cărunte din barbă, şoptindu-ţi totodată în ureche mesajul incontestabil al Permanenţei: „Pour l'eternité!”...

În acest oraş nu poţi să nu fii romantic. Fie călătorul care a rătăcit aici oricât de indiferent, oricât de plictisit, plimbându-se pe aceste străzi şi prin aceste pieţe, vrea-nu vrea, mai devreme sau mai târziu cu siguranţă va fi atins de vraja timpului. Aici paşii vizitatorului ocazional se poticnesc în cele mai felurite inscripţii, statui publice, plăci comemorative. În inima oraşului vechi, în „Place du Bourg-de-Four” privirea ţi se opreşte pe plăcile comemorative ale lui Liszt Ferenc şi Eugene Sue. Pe „Grand-Rue” o inscripţie de pe o casă medievală ne aminteşte că aici s-a născut la 28 iunie 1712 Jean Jaques Rousseau — ca , la o distanţă de doar câteva sute de metri mai încolo, în mijlocul Rhone-ului, pe fosta „Ile des Barques”, sub ocrotirea statuii de bronz a „cetăţeanului genevez” păsări obosite şi îndrăgostiţi fără vârstă să savureze şi astăzi protecţia tandră a naturii... Dar te poţi întâlni de asemenea cu numele lui Goethe şi Byron, Madame de Stael şi Victor Hugo, Balzac şi Dostoievski, la fel cum îţi răsare de pe zidurile „Cité” şi placa comemorativă a lui George Eliot, Agripa D'Aaubigné, Albert Gallantine sau a lui Eduard Dayous. Aici a scris timp de 25 de ani, în castelul Délices de la marginea oraşului, fulminantele sale epistole anticlericale excomunicatul Voltaire, şi tot aici a compus Walkyria sa cutremurătoare Richard Wagner. Aici au primit azil Garibaldi şi Mazzini, Engels şi Herzen, iar într-o căsuţă de lemn de pe margine lacului Leman, prezentată astăzi ca o senzaţie turistică, a visat timp de 9 ani un emigrant rus cu nume de Vladimir Ulianov despre posibilitatea că poate o să răsară şi pentru el odată soarele la Est.

Aici poţi să admiri statuia lui Henry Moore în faţa „Musées d'art et d'historie”, pe când vestita operă a lui Henry Schawartz, Băiatul cu calul, la capătul „Quai de Wilson” încetineşte pasul celor care se plimbă pe malul lacului. Statuia filiformă Dame Clémentine la fel îţi atrage privirea în plin centrul oraşului vechi, cum ai ocazia să saluţi şi figura de bronz cu pălărie poate prea stilizată a lui Sisi (iertare, „Elisabeth, imperatrice d'Autriche, reine de Hongreie”). (Oare ce a motivat gestul iraţional al tânărului anarhist Luigi Lucheni în acea zi de toamnă? Ce a vrut să demonstreze prin sacrificarea acestei singuratice, fără gardă personală? Aceea „revoluţie a maselor? a lui Ortega? Ura elementară a celor condamnaţi la sărăcie? Victoria inevitabilă a instinctului în faţa lumii raţionale? — am reflectat asupra acestor lucruri nu o dată în acest loc, recent chiar în faţa plăcuţei de bronz care marca locul exact al asasinatului: „Ici fut assassinée le 10 septembre 1898 S.M. Elisabeth, Impérartice d'Austriche”, când lumea din jurul meu, pregătindu-se pentru întâlnirea celor din G 8 de la Evian, chiar a început să monteze placajele de protecţie de lemn la vitrinele şi intrările de la parterul hotelurilor Noga Hilton, President Wilson, HSBC Republic. Se pare că ura eternă se reproduce...).

Aici, între zidurile „Petit Palais”, eşti salutat de picturile lui Renoir şi Picasso, pe când în Muzeul de Arte, văzând colecţia particulară a baroanei Maurice Rotschild (de altfel, donaţia generoasă a ginerului, baronul Edmond Rotschild), rămâi uimit. Plimbându-te spre Grădina Botanică, la fiecare pas eşti oprit de statui, una mai frumoasă ca alta. Mesajul uneie dintre ele, instalată în Centrul William Rappard, cu titlul sugestiv de „L'Effort humain” chiar te îndeamnă la reflecţie. Iar când ţi se înşiră proprietarii vilelor din jurul lacului, rămâi ameţit: Josephine şi Eisenhower, Bartholini şi Aga Khan, Diodati şi Woodrow Wilson, Iord Byron şi Henry Dunant sunt doar câteva nume dintre celebrităţile care au petrecut timp mai îndelungat aici.

Cine a ajuns o dată aici, mereu a revenit. Este ceva special în acest loc care atrage lumea şi din ţările cele mai îndepărtate. Ceva ce nu se mai găseşte nicăieri şi pentru care, cel care a nimerit o dată aici, poartă întotdeauna dorul revenirii.

Drept exemplu este atmosfera acestor străduţe străvechi! Acel labirint unic al scărilor, bifurcaţiilor, porţilor, arcadelor, curţilor, în care — mai ales în vremea apusului de soare — aşa de uşor te poţi rătăci! Multitudinea caselor de locuit medievale, cu câte 4-5 etaje, printre care plimbându-te eşti prins deodată de un sentiment ciudat, nicidecum întâlnit, de antemporalitate. Parcă ai mai fi trecut vreodată pe aici, acum 300-400 de ani!... Pră te-ai mai întâlnit cândva, undeva cu aceste imagini. Aspectul ferestrelor cu  flori din „Place du Bourg-de Four”, căscatul mortierelor de bronz înnegrite sub arcadele de la „Ancien Arsenal”, culoarea gri a pietrelor de macadam, aplicate cu precizie geometrică pe „Grand Rue” sau pe „Rampe de la Treille” , foşnetul chemător al ţâşnitorilor de la fântânile de marmură de pe „Rue du Perron” sau „Place Trois Perdrix”, iar pe deasupra pretutindeni multitudinea de drapele geneveze şi elveţiene, amestecând maiestos culorile roşu-galben-alb-negru – pe toate acestea parcă le-ai mai văzut vreodată. Aceste imagini niciodată văzute le cunoşti de undeva! La fel îţi aparţin ca şi aluniţa de pe obrazul tău, trăieşti împreună cu ele o veşnicie...

Poate tocmai din această cauză, păstrarea tradiţiilor are un rol sporit aici! Spiritul locului te urmăreşte din plin în această localitate!... Oricine, căruia i s-a dat ocazia să fie acolo în vâltoarea festivităţilor comemorative „l'Escalade” (rememorează evenimentele asediului, sau mai bine zis ale revoltei populare declanşate împotriva asediatorilor din 1602), care a putut să fie prezent în mijlocul înghesuielii din „Cour Saint-Pierre”, „Place Molard” sau chiar din faţa Primăriei, s-a putut convinge că amintirea secolului al XVI-XVII-lea este păstrată vie printre aceste ziduri. Urmărind defilarea toboşarilor, artileriştilor, muşchetarilor sau chiar a cavaleriei, ascultând apelul de odinioară al conducerii oraşului, gustând vinul, amabil oferit de geneveze îmbrăcate în costum de epocă, privind mulţimea de mii de localnice ce poartă cu mândrie rochiile stră-străbunicilor, orice muritor de rând se poate convinge, că ceea ce vede, nu este o simplă manifestaţie — spectacol de interes turistic. Deoarece aici Timpul trăit te salută nu numai din colţare, porţi, bolte, dar şi din privirea oamenilor. Cel care trăieşte aici este perfect conştient de felul moştenirii sale... Precum şi expoziţia permanentă din casa de locuit „Maison Tavel”, multitudinea obiectelor de uz casnic ce urmăresc istoria semimilenară a familiilor Tavel-Calandrini-Rieu- Audeoud demonstrează cât se poate de elocvent că aici cu secole în urmă era viaţă şi nu oarecare viaţă civică!... Acesta este de fapt adevăratul secret al Genevei...

Cum  nu poţi uita niciodată — dar nici nu vrei de fapt — acea linişte care deodată te învăluie... Dacă cu câteva minute mai înainte îţi urmai drumul pe marginea uneia din cele mai importante artere rutiere ale Elveţiei, ocolind cele mai felurite maşini de marcă parcate la marginea şoselei, urmărind bicicliştii care te claxonează şi pe motocicliştii care te depăşeau cu un vuiet înspăimântător, după o deviaţie de obicei de 3-4 minute, ajungând la capătul minusculei faleze, ai senzaţia că timpul s-a oprit în jurul tău. Că ai ajuns într-o lume totalmente diferită. Parcă tot ce ai văzut până acum a ajuns la o distanţă indescriptibilă! Poate din cauza protecţiei fonice a spaţiilor verzi de la marginea drumului, poate din cauza aşezării potrivite a micuţului restaurant de vară „Le Reporsoir”. Cert este doar faptul că în locul circulaţiei pulsatoare din „Rue de Lausanne” s-a făcut deodată linişte în jurul tău, o linişte indescriptibil de adâncă, adâncă precum timpul. Practic, singura formă de sunet care ajunge la ureche este a raţelor sălbatice care se înbăiau nestingherit. Lângă tine, în portul minuscul câteva bărci ancorate — Master Craft şi alte mărci notorii —, lângă debarcader, în zona amenajată pentru ştrandul liber, un uriaş covor artificial de culoare verde: nu cumva vreo piatră de la mal să rănească piciorul vreunui amator de înot la intrarea în apă... În spatele tău, pe iarba proaspăt tunsă câteva dame de vârstă medie aproape dezbrăcate: profitorii puterii blânde a razei de soare de toamnă...

Şi între timp în faţa ta una din cele mai frumoase panorame a globului pământesc, unul din cele mai mari lacuri glaciare ale Alpilor, cu imensitatea sa de culoare verde-turqoise, cu suprafaţa ici-colo dantelată de valuri mărunte, la care se adaugă ocazional şi câte o pânză îndepărtată — dincolo, încă bine vizibil, dealul verde intens al lui Cologny cu peticele mărunte ale vilelor, ca peste el, din depărtări, de la marginea orizontului îndepărtat să urmărească măreţ efemeritatea lumii cotidiene enigmaticul munte alb, însuşi Mont Blanc-ul. Cupola caracteristică a masivului central, împreună cu piscurile sale laterale, cu „Dome du Gouter”, cu „Aiquille du Midi”, cu „Aiquile de Chamonix” ce răsar ca o pânză albă pe cerul de la sfârşitul lunii septembrie, amintind cât-de-cât spectatorului ocazional că pe lângă scara lumii cotidiene mai există o altă scară, o altă dimensiune. O regiune, unde materialismul mărunt se închină în faţa măreţiei spiritului.

Sosesc vapoare, rutele obinuite de Geneva-Versoix-Nyon-Yvoire, respectiv Montrex — Lausanne — Geneva, unele chiar ajung la vârsta lui Mathusalem şi totuşi plimbă zi de zi armata turiştilor. Vocea îndepărtată a trompetelor marchează recepţionarea reciprocă a întâlnirii.

În rest e tăcere imensă, adâncă, maiestoasă. Tăcere care acoperă orice vanitate, orice invidie, orice chiţibuşărie. Tăcere în care nu se poate, dar nu mai ai voie să deschizi gura. Tăcere, în care încerci să-ţi ţii respiraţia. Singurul sunet pe care îl poţi auzi este bătaia inimii.

Şi cu toate acestea, acest oraş este totodată şi locul de desfăşurare a întâlnirilor internaţionale, a tratativelor diplomatice, a partidelor de şah politic de anvergură mondială. În această privinţă, afirmaţia lui Talleyrand datată acum aproape 200 de ani, în timpul Congresului de la Viena, conform căruia: „Lumea este compusă din 5 părţi: Europa, Asia, America, Africa şi...Geneva”, este perfect valabilă şi astăzi. Aici a fondat elveţianul Henry Dunant Crucea Roşie Internaţională (şi astăzi tot aici îşi are cartierul general), cum şi preşedintele american Woodrow Wilson a întemeiat aici în 1919 în hotelul de pe malul lacului, ce astăzi îi poartă numele, Uniunea Naţiunilor — uniune a căror palate spaţioase, ulterior construite găzduiesc diferite comisii ale ONU (aici am trecut prima dată prin botezul de foc, în noiembrie 1998, în urma unei invitaţii primite de la Comisia Economică. Acel iad nu o să-l uit niciodată).

Aici este sediul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, al Organizaţiei Mondiale a Meteorologiei, al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, aici îşi au reşedinţa Comisarii Generali ONU pe probleme de refugiaţi, respectiv pe problemele drepturilor omului, aici este Cartierul General al Uniunii Interparlamentare şi al Uniunii de Telecomunicaţii Internaţionale. Dacă cumva muritorul de rând ce a rătăcit pe aici are norocul să-şi potolească setea de cofeină la etajul 13 al Palatului de Sticlă ce aparţine Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (calitatea nectarului negru, ce iese din automate, este excelentă) rămâne şocat nu numai din cauza panoramei divine, dar şi datorită multitudinii organizaţiilor internaţionale cu renume ce îşi au sediile în jur, în palate din ce în ce mai importante.

Aici hotelurile funcţionează întotdeauna la capacitate maximă: aici întâlnirile au întotdeauna succes, aproape nu există o săptămână, în care vreo organizaţie internaţionale să nu aibă pe ordinea de zi vreo sindrofie de mai mare avengură, întâlnire regională, conferinţă diplomatică. Nu mai vorbim de întâlnirile zilnice ale specialiştilor, convorbiri de cooperare interguvernamentală, clarificări în cerc restrâns etc... La armata diplomaţilor de carieră acreditaţi aici zilnic sosesc din toate colţurile lumii grupe de sprijin de cele mai felurite vârste şi culori: secretari de stat, miniştri, şefi de compartimente, directori generali — înconjuraţi de o escortă numeroasă de la caz la caz. Cu ceata lor plimbătoare pe Route de Ferney, plină de importanţă, câteodată ai putea stăvili chiar şi Rhone-ul.

În această lume aparte întotdeauna se întâmplă ceva. Ori vreuna din misiunile permanente oferă vreo recepţie cu ocazia zilei naţionale a ţării respective, a vreunei aniversări mai importante sau chiar a vreunei vizite a şefului său de stat sau de guvern; ori la vreuna din organizaţiile internaţionale sunt organizate zile speciale ale Africii/Americii Latine sau Asiei Sud-Estice, sunt date în folosinţă aripi noi de clădiri, sunt inaugurate fel de fel de plăci comemorative, statui donate etc. Industria internaţională a ambiţiilor şi a orgoliilor funcţionează aici cu o eficienţă maximă.

Senzaţia cea mai puternică, cea mai impresionantă este totuşi legată de acel „Jet”, de fântâna artificială din mijlocul lacului. De acea imensă coloană de apă, care în decursul timpului a devenit emblema metropolei moderne, şi a cărei fotografiere este datoria de onoare a oricărui turist care a ajuns aici. Şi pe care de altfel şi tu ai admirat-o nu o dată, ba chiar s-a întâmplat ca ajungând aproape de ea te-ai şi udat bine de tot din cauza capriciului vântului care tocmai şi-a schimbat direcţia. De la bun început ai catalogat-o drept o excelentă atracţie turistică... Totuşi atunci a devenit ceva de neuitat pentru tine, atunci s-a întipărit definitiv şi irevocabil în lumea amintirilor tale, când pe neaşteptate te-ai întâlnit cu ea, în acea seară, în bezna aceea totală. Nu ai să afli probabil niciodată de ce a fost luat curentul pe promenada „Jardin Anglais”, de ce era nevoie să te balansezi, ca un chior, în direcţia podului Mont Blanc, ghidându-ţi pasul doar după luminile îndepărtate ale hotelurilor. Deja ai început să intri în panică şi să te culpabilizei pentru că nu ai rămas acasă, în siguranţa camerei tale de la hotel, ai intrat din ce în ce mai mult sub incidenţa bolii tale ereditare binecunoscute de orbire a lupului, din ce în ce mai des trebuia să rosteşti ruşinosul „Sorry”, după ce te-ai lovit de cineva care venea din faţă. Te simţeai din ce în ce mai prost, situaţia începea să devină din ce în ce mai fără speranţă, de nu ţi-ar fi fost ruşine, nu ai fi avut o reţinere interioară, că totuşi este deplorabil la această vârstă să ceri sprijinul altora, ai fi strigat după ajutor — când deodată, prin surprindere, de la o clipă la alta s-a înfăţişat o lumină stranie deasupra ta: un izvor ceresc ce cobora printr-o şuvită subţire pe pământ. Un spectacol de o frumuseţe extraterestră! Un mesaj univoc din lumea cealaltă pentru toţi disperaţii şi neîncrezătorii tuturor timpurilor: „Post tenebras lux!” După beznă întotdeauna urmează-Lumina!..

Acest oraş în primul şi în primul rând este totuşi citadela Reformei, cel puţin pentru noi, protestanţii de pe cele cinci continente ale globului pământesc. Şi nu numai datorită faptului că acest orăşel de atunci, cu abia zece mii de locuitori, reşedinţă episcopală de Savoya prin decizia Consiliului General din data de 25 mai 1536, luată la propunerea predicatorului de atunci, Guillaume Farel, s-a angajat că „de acum încolo vom trăi după legea evangheliei şi vorbele Domnului, punând capăt oricăror abuzuri papale” şi astfel, prin această abordare a reînnoirii religioase, deodată Geneva a ajuns în vâltoarea principală a dezvoltării intelectuale europene (precum este remarcat şi pe placa memorială aflată sub boltele gotice ale Saint Pierre-ului, chiar lângă intrare), dar-mai-ales- pentru faptul cî începând din August 1536, timp de 28 de ani — cu excepţia unui exil de 3 ani de la Strasbourg — aici a trăit şi a creat, a organizat şi a polemizat autorul operei „Instituţia Christianae religionis” Sistemul Credinţei Creştine), una dintre cele mai importante personalităţi ale procesului de reînnoire a credinţei: Jean Calvin. Pe care noi ungurii — probabil deloc întâmplător — l-am rebotezat în Kálvin János.

Deşi în cimitir nimic nu-i păstrează amintirea — după moartea sa, conform ultimei sale dorinţe, a fost înmormântat într-o groapă anonimă, fără nici o piatră de mormânt — totuşi, o inscripţie modestă lângă un scaun simplu, înnegrit de timp, dintr-un colţ de la Saint-Pierre- „Chaise de Calvin” — ne aminteşte de persoana care ţinea odinioară slujbele aici. Cum de asemenea în piaţa mică de lângă catedrală, la o distanţă de doar douăzeci — douăzeci şi cinci de metri, o altă inscripţie aşezată pe poarta unei clădiri mai modeste, de dimensiuni mai umane — „Auditoire de Calvin” — ne aminteşte de una din instituţiile bisericeşti cele mai controversate ale vremii, Consistoriul. Nemaivorbind de strada care ne-a adus aici, pe care posterioritatea bineînţeles a denumit-o Rue Jean Calvin.

Despre vremea lui Calvin de la Geneva au fost scrise biblioteci întregi. De la Byron până la Honoré de Balzac, de la Ştefan Zweig până la Aldous Huxley, multe dintre somităţile literaturii universale au încercat să dezlege secretele acestui revoluţionar medieval (deoarece chiar asta a fost): motivaţiile sufleteşti ale reînnoirii confesionale, cauzele sociale, istorico-spirituale şi nu în ultimul rând al vieţii particulare care ar putea motiva edificiul său bisericesc. Mulţi sunt cei care zăresc în Noul Ierulasim condus de Calvin exemplul timpuriu al intoleranţei confersionale, iar persoana lui este identificată cu personalitatea tiranului atotputernic, a celor care au fost mai târziu Robespierre, Hitler sau Stalin. Alţii — de exemplu Alistar E. Mc Grath — definesc drept o greşeală fatală această întreagă campanie, creaţia de fantezie scriitoricească dornică să se opună cumva totalitarismului, argumentând puternic şi asupra realităţii că pe vremea respectivă Calvin nu avea nici o influenţă asupra deciziilor Consiliului Orăşenesc, nici măcar nu a fost cetăţean genevez, ca atare nici măcar drept de vot nu avea, precum şi asupra faptului că în anii consemnaţi în Geneva, nu a fost nici o execuţie publică în afară de cazul lui Michael Servet (al cărui deznodământ se datoreşte perianiştilor ostili părerilor calviniste.)

Unii cinstesc în persoana sa personalitatea intelectualului permanent nemulţumit, eternul căutător al perfecţiunii, pe când alţii zăresc în creaţia sa prototipul pietrificării doctrinare ce refuză cu cea mai mare fermitate orice îndoială, orice negaţie...

(Nu ştiu cine ar putea formula o părere decisivă astăzi!? Cine ar îndrăzni să judece asupra operei lui Calvin!? Subsemnatul recunoaşte sincer, nu are curajul să o facă! Nu are nici postura, nici pregătirea pentru acest act. Nemaivorbind de lipsa informaţiilor teologice şi filozofice absolut necesare! Poate câteodată răsare în memoria sa câte o secvenţă din vestita regie clujeană a lui Harag Győrgy, câteva momente memorabile ale încleştărilor catarctice dintre Calvin şi Servet. Poate că în realitatea vieţii nu s-a întâmplat aşa, poate s-a întâmplat tocmai invers — ceea ce însă nu diminuează cu nimic genialitatea şi eterna actualitate a piesei lui Sütő András...).

Aici, la începutul fiecărei slujbe de duminică rămâi încremenit de sunetul clopotelor, de înspăimântătoarea avalanşă fonică ce trece şi prin pereţi, de orgia de su­nete ce-ţi îngheaţă nervii de la un moment la altul. După ce te-ai aşezat în ultimul rând — venind până aici pe ”Rue de Calvin” într-o ploaie mocănească, sub protecţia unei umbrele ocrotitoare — evitând orice ieşire din comun şi răsfoieşti colecţia de cântece ce ţi-a fost înmânată la intrare, auzind glasul răsunător al clopotelor, deodată constaţi că aerul începe să vibreze în jurul tău, ţi se usucă gâtul, ţi se opreşte respiraţia, te trec fiori şi începi să percepi prin toţi neuronii tăi, prin toate fărâmele conştiinţei tale că asişti la înfăţişarea Timpului, că treci printr-o metamorfoză ciudată, inexplicabilă, că în sufletul tău se produce o transformare unică, neîntâlnită în lumea cotidiană.

Iar când deasupra ta răsună deodată instrumentul instrumentelor, evocând — plângând — vechile cântece bisericeşti atât de dragi ale copilăriei tale îndepărtate, psalmii miraculoşi ai lui Theodore Beza, atunci, în ciuda tuturor încercărilor de autostăpânire, de ţinere sub control a sentimentelor, te subjugă Trecutul, te sugrumă plânsul, eşti inundat de lacrimi... „Puisqu'en toi tout c'est lumiére/Viens disoper notre noit” răsună cântecul în jurul tău, varianta franceză a „Post tenebras lux” şi deodată dai uitării tot ce te-a apăsta şi te-a obosit, ce te-a apăsat şi te-a atras în noroi. Deodată totul încetează, ceea ce îţi aminteşte de mizeria miercurilor monotone, doar cântecul, cântecul se înalţă departe sub boltele medievale, puritatea de odinioară a adolescenţei tale îţi îmbibă din nou sufletul, „inima-mi ridic la tine/ şi doar în tine am încredere/ Domnul meu” cânţi în limba ta maternă (cânţi?, urli din toate puterile!) — ca deodată să se întunece totul, să se liniştească totul, şi în afară de razele difuze care trec prin vitraliile altarului de odinioară doar locul predicii să rămână iluminat şi să răsune, prin glasul predicatorului William McConnish sau a lui Vincent Schimidt, mesajul de duminică. Comunicarea mistică de la suflet la suflet, dicţia umană neînlocuibilă. Mitul cuvântului rostit. Transcedenţa transmiterii de gânduri transformate în propoziţii şi fraze. Magia sunetului viu, care nu poate fi înlocuit niciodată niciunde. Care nu poate fi surclasată cu nici un efect de imagine. Şi care de fiecare dată este unică şi irepetabilă. Deoarece „la început era Cuvântul...”

Şi, în final, iată-ne în faţa vestitului Monument Internaţional al Reformei de la Geneva, al acestui ansamblu monumental de sculptură şi de basorelief ridicat cu ocazia împlinirii a patru sute de ani de la naşterea lui Calvin — la a cărui ridicare (aşa cum ai putut afla dintr-o broşură engleză/ franceză cumpărată de la Saint Pierre) prin subscripţie publică reformaţii maghiari au contribuit în aceeaşi măsură ca şi cei elveţieni, iniţiatorii proiectului. Acest loc solemn, dar totodată şi şocant al istoriei confesionale, lung de exact o sută de metri, confecţionat din piatră de Burgundia, proiectat de arhitecţii Alphonse Lavarriere şi Jean Toilleus din Lausanne şi executat de sculptorii parizieni Paul Landowski şi Henri Bouchard, unde părinţii genevezi ai reformei: Farel, Calvin, Béza şi Knox parcă ies din zidul de piatră, iar la stânga şi la dreapta lor se înfăţişează „locotenenţii” noii confesii: Wilhelm de Orania, Wilhelm de Brandenburg, Gaspard de Caligny, Oliver Cromwell şi — nu în ultimul rând — principele Transilvaniei, Ştefan Bocskay.

Un om cât-de-cât iniţiat în istoria culturii universale nu poate să se oprească impasibil în faţa acestui grupaj de statui. Este o senzaţie impresionantă, o plimbare pe lumină printre cele două dale uriaşe de piatră ce poartă numele lu Martin Luther şi al lui Ulrich Zwingli, cu oprire inevitabilă în faţa oricărui bazorelief, sau a oricărei inscripţii — printre care şi în faţa textului rostit de principele Ştefan Bocskay la Dieta de la Kassa din data de 13 decembrie 1606: „Sacra Caesarea Reqiaqve Maiestas omnes et singvlas et ordines regni in sva religione et confessione nvsqvam et neqvaqvam tvbabit nec, per alias tvrbabit nec, per alias tvrbari et impediri sinet. Vervum omnibvs praedictis statibvs liber religionis ipsorvm vsvs et exercitivm permittetvr” —, dar şi mai impresionant este să faci această plimbare seara, după lăsarea întunericului, când cei patru fondatori principali, Calvin ţinând Biblia deschisă în mâna sa, dar şi ceilalţi trei, cu un sfert de pas în urmă, Farel, Beza şi Knox, ca şi patru moşnegi uriaşi, chiar că dau impresia că acum au ieşit din zidul istoriei. Faţa lor e sobră, privirea pârjolitoare, ţinuta hotărâtă, iar buzele lor cât pe-aci să vorbească.

Nu poţi să treci pur şi simplu prin faţa lor. În primul rând nu poţi să nu te uiţi la ei, să nu încerci să descifrezi mesajele lor adresate ţie personal. Oricât ai dori, nu poţi scăpa de influenţa lor, nu poţi să nu intri în discuţie cu ei, să nu împărtăşeşti cu înfăţişarea lor cioplită în piatră dilemele, necazurile tale cotidiene. Nu poţi să nu încerci să intri în dialog cu privirile lor. Chiar dacă răspunsul lor — internet — nu poate fi altceva decât tăcerea.

Da, nea Jean, ne aflăm deja şi noi în faţa instanţei numită Istorie. Aducem cu noi toate necazurile secolului care tocmai a trecut, speranţele noastre de atâtea şi atâtea ori înnăbuşite în plângere, anii noştri acriţi atât de des. Aducem din îndepărtare confesiunea zilnică a rugăciunii „De la începutul începuturilor, Doamne, în tine am avut încredere”, aducem cântarea eternă a Muntelui Sion, cântecul predicatorilor deportaţi. Aducem mesajul bisericii reformate din Cluj, forfota Liceului Bethlen de la Aiud, liniştea cimitirului Hasengart. Aducem Biblia şi Disputa de la Oradea, limba lui Károly Gáspár şi cântecul lui Szenczi Molnár Albert. Aducem enciclopedia lui Apáczai Csere János, pe medicul cugetător Pápai Páriz Ferenc şi pe tipograful Misztótfalusi Kis Miklós. Aducem diplomele noastre de confirmare, fotografiile noastre de botez. Aducem perseverenţa bisericilor sălăjene văruite în alb, exemplul Joboc-ului şi al Ilien-ului, testamentul şi astăzi valabil al lui Gabriel Bethlen: „Si Deus cum nobis, qui contra nos?”

Nu, nea Jean, nu suntem deloc perfecţi! Suntem plini de orgolii şi de veleităţi, cu mii de vicii şi de compromisuri. Ne împiedicăm de mii de ori şi de mii de ori şi păcătuim. Învăţăturile tale predate în Instituţie nu le-am respectat nici noi. Deoarece în primul şi în primul rând suntem fiinţe umane. Fiinţe cu doruri şi instincte, cu vise şi speranţe. Cu nimic mai buni sau mai răi decât contemporanii tăi. Avem în spinarea noastră tot ce ne-a încărcat timpul şi destinul.

Probabil de aceea te uiţi la noi cu această severitate.

Dar spune-mi, nea Jeane, am putea fi altfel?

Lângă Parcul „Mon — Repos”, doar la câţiva paşi de promenada permanent ticsită de turişti de pe malul Lacului Leman, pe faţada restaurantului Perle-du-Lac, chiar deasupra pânzei de protecţie, este o inscripţie incitantă: „Heureux celui qui sur ces bords peut longtemps se reposer”/Heureux celui qui les revoit s'il a du les quitter”. Fericit este omul care a reuşit să se odihnească aici.

Fericit este cel care a reuşit să găsească drumul de revenire.

Geneva te aşteaptă înapoi...