Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Dulceaţă de trandafiri

Doralina locuia la parterul unui bloc de zece etaje din cartierul vecin. Stăteau oarecum aproape unul de celălalt, şi totuşi nu se întâlneau întâmplător.

Trecuseră zece ani de când Emil şi Doralina se cunoşteau. Nu-şi puseseră niciodată problema de câte ori se vedeau într-un anotimp, fiecare din ei era obişnuit cu o anumită libertate care dicta un timp comun  concentrat, rarisim. Doralina era pianistă, corepetitoare la o şcoală de balet, iar el era chimist, lucra în industria farmaceutică. Nu şi-au făcut niciodată planuri de viitor : nici să trăiască împreună, nici să se căsătorească sau altceva. Au călătorit însă de câteva ori împreună la mare, pe litoralul românesc, şi în Grecia.

Într-o duminică după-amiază, Emil a fost invitat la ea acasă. Se vizitau din când în când, mai mult vorbeau la telefon sau îşi trimiteau mesaje pe internet, prin poşta electronică. Ea avea o pasiune deosebită pentru trandafiri şi pentru scoici, cochilii de melci, corali şi tot felul de pietre marine, el spera să inventeze un parfum nemaiîntâlnit, avea o mică distilerie proprie şi o colecţie impresionantă de fluturi tropicali.

În acea după-masă de vară, Emil s-a pregătit din timp să-şi viziteze iubita, s-a îmbăiat îndelung, s-a ferchezuit, a îmbrăcat o cămaşă de in subţire, gri-alburie, imprimată cu garofiţe rubinii, şi-a aprins o ţigară şi a dat piept cu arşiţa zeloasă din stradă.

S-a aşezat într-o staţie, a fumat ţigara până la jumătate şi a strivit-o dintr-o mişcare rotită cu vârful bocancului. Tramvaiele erau deviate din cauza unui mare meci de fotbal pe stadionul dintre cele două cartiere bucureştene. Îndată ce a înţeles zarva din intersecţia în care se afla şi ambuscada automobilelor redirecţionate de un agent de circulaţie, Emil a luat-o la pas uşor pe jos, într-un fel încântat de această plimbare neaşteptată. Bucuros, chiar dacă trebuia să se aventureze singur în căldura şi praful de pe drum,  proaspăt şi parfumat cum era, gândindu-se că prelungirea emoţiei revederii va fi plăcută, şi că ar putea să-i iasă în cale o florărie sau o cofetărie, de unde să-i cumpere ceva Doralinei, lucru care nu-i trecuse prin cap când plecase de-acasă.

Era în momentul în care soarele dispărea la asfinţit şi, foarte încet, se aşternea înserarea, care accentua culorile florilor şi miresmele ierburilor. Adevărat că zona în care se afla, fiind tangentă la periferie, îi amplifica senzaţia că făcea o călătorie în afara oraşului, o excursie pe un drum de ţară. Era singura prezenţă umană pe un trotuar larg ce mărginea, pe o parte, strada cu piatră cubică deformată, bombată spre mijloc, şi, de cealaltă parte, un spaţiu de construcţii abandonat, un maidan pe care creşteau liber tot felul de buruieni.

Şi-a întins pasul negrăbit pe drumul cu câmpul, în dreapta lui, şi cerul deasupra, în care pluteau norii precum găluştile de albuş într-un lapte fierbinte, colorat cu câteva picături de rom. Se rostogoleau, peste capul lui, ca nişte bulgări de vată de zahăr sau flori de bumbac, cete de păpădii ce se preschimbau în figuri bucălate şi diverse botticelliene scheme onirice.

Liniştea era nefirească, îşi putea auzi bătăile inimii, respiraţia adâncă, regulată, iar când a ajuns în dreptul unei căi ferate, sentimentul de capăt de lume l-a copleşit. Nişte şine de tren sufocate de buruieni tăiau maidanul din dreapta, traversau trotuarul şi strada, dispărând în stânga, undeva nelămurit. Era o cale ferată veche, îngustă şi ruginită, folosită încă doar pentru marfare, dar el se gândi că pe-acolo trenurile dacă trec, nu se mai întorc. Impresia asta ghimpoasă, înfiptă subversiv în inima lui ca o presimţire, era reflexul dublei senzaţii : de întrerupere, abandon şi de nesfârşire, nelimitare. Chiar i se păru că scara asta de fier, trântită la orizontală în drumul lui, îi bara într-un fel calea.

Şi-a continuat însă călătoria. Mergea, pas cu pas în înserare, atent la picioarele încălţate cu bocancii care-i dădeau o greutate, dar şi o anume sprinteneală, atent la cer şi la mirosuri, nu chiar uşor de detectat în încremenirea aerului cald fără adieri. Mirosea a muşeţel, a coada-şoricelelui, a bălării otrăvitoare cu frunze sufocate de praf, transpirând sub o peliculă de mizerie reziduală, palpitând sub o crustă de moarte citadină.

Aproape pierduse dimensiunea timpului  şi conştiinţa propriei persoane, când deodată s-a întrebat „ce faci ?”, ca şi cum un prieten l-ar fi întrebat „ce mai faci ?” şi tot prieteneşte şi-a dat răspunsul „uite, merg şi eu ca omul cu gândurile lui”, apoi a zâmbit, căci se ştia fără gânduri, în afară de Doralina, care era „negândită”.

Trecând de linia ferată şi de o benzinărie, a cărei construcţie megalomană în pustietatea aceea îi suscită în memorie o imagine alb-negru de western, a ajuns în dreptul unei porţiuni cu iarbă verde îngrijită, un gazon neîmprejmuit în mijlocul căruia se afla instalat un mini parc-de-distracţii, un bâlci cu maşinuţe electrice şi leagăne zburătoare. Din stradă apăreau ca nişte ciuperci cu pălării strălucitoare, multicolore, vibrând pe fundalul cerului, devenit ca o hârtie creponată albastră – cenuşie. Apropiindu-se pe o alee şerpuită, Emil nu a înaintat decât câţiva metri şi ciupercile păreau a fi crescut imediat, aşa că nu mai avansă, stătu locului, uimit că, de la distanţă, se putea simţi chiar acolo, sub un carusel, pradă ameţelii din centrul învârtiturii de lanţuri, picioare, plete zburânde şi lumini colorate.

S-a lipit din nou de drum, cu oarecare regret, până acesta îl duse la o intersecţie săpată între blocuri înalte, magazine mărunte şi înghesuite, gherete, tarabe, panouri publicitare şi, chiar pe partea cealaltă, firma unei florării, frumos caligrafiată cu alb pe roşu : „La Căpşuna”. Traversă într-un suflet şi intră în dugheană, unde-l izbi un aer minunat de seră, răcoros şi fierbinte în acelaşi timp, uşor şi greu ca o ninsoare caldă, în care plutea amestecul parfumurilor de trandafiri, stânjenei, garoafe şi crini, aer ce conţinea şi un iz de pământ făinos, de calcar umed. Înainte să întrebe dacă au şi căpşuni de vânzare, dintr-o mică încăpere din spate, după o perdea orientală de mărgele, apăru o tânără ochioasă, rotunjoară  ca o lună plină neagră, cu aur greu sclipind pe degete şi la urechi, care spuse : „Ce să vă ofere Căpşuna?”. Emil zâmbi reţinut şi alese floarea al cărei parfum era cel mai puternic: luă un mare crin imperial.

Când a ajuns în faţa blocului în care locuia Doralina se înnoptase pe trei sferturi, aerul devenise albastru-cenuşiu, umbrele alungite ca cerneala.

Doralina era îmbrăcată cu o rochie verde de casă, din catifea subţire, mătăsoasă, cu mâneci largi de chimono şi mirosea divin. A sărutat-o: era foarte dulce şi lipicioasă, avea gust de trandafiri. L-a luat de o mână şi l-a tras după ea în sufragerie,  aducâdu-l, cu emoţie copilărească, până în faţa unei mese lungi din centrul camerei, luminate difuz de un lampadar dintr-un colţ. Masa era acoperită cu nişte ziare şi peste ele trona un munte de petale roz-liliachii, moi, parfumate, răcoroase, în care ea şi-a strecurat mâna stângă, cu tot cu dreapta lui. Erau petale de trandafiraşi cent-feuilles, din tufele pe care ea le plantase în grădina din faţa geamului cu grilaj din fier forjat. Jumătate din ele erau deja făcute dulceaţă. Împărţiseră şi florile din lotul de anul trecut, cinci borcane îi dăduse lui, cinci îşi oprise ea.

Au  stins lumina, au gustat din dulceaţa care nu se răcise încă, au băut cafea şi-au fumat pe întuneric, învăluiţi de mirosul petalelor de pe masă, în a cărui combinaţie şi-a făcut simţită prezenţa şi otrava subversivă a crinului. Cu o mână înfăşurată după talia ei caldă şi lunecătoare, Emil se pregătea să-i mărturisească ceva, dar în acel moment s-au auzit câteva bubuituri în rafale, două-trei salve de foc ce vesteau victoria echipei româneşti asupra cine ştie cui, în meciul care tocmai se încheiase pe stadionul dintre cele două cartiere bucureştene. „Vino să vedem focurile de artificii !“, i-a spus ea, luîndu-şi crinul ca pe un sceptru şi ieşind din casă. Au urcat cu liftul până la ultimul etaj şi s-au strecurat, pe o scăriţă îngustă din fier, până pe acoperişul blocului.

Pentru Emil focurile de artificii au fost una dintre cele mai depline bucurii pe care le putea trăi, fiindcă nu le putea despărţi, pe de-o parte, de fastul muzicii baroce, pe care-i plăcea s-o asculte ore-n şir când contempla colecţia de fluturi, şi, pe de altă parte, nu le putea despărţi de una dintre primele întâlniri cu Doralina, şi de toate celelalte care au urmat.

Împreună au privit florile mari din picături de stele multicolore, până la cele din urmă, roşii şi verzi, ca nişte păpădii gigantice. Se spulberau, una câte una, pe un cer de oglindă neagră, în locul lor rămânând un fir subţirel de abur cenuşiu, derapat în cercuri aproape invizibile, care abia le mai aminteau siluetele.