Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Pedeapsa

Zilele treceau una după alta, întotdeauna mai scurte, mai întunecate, pline de ploaie şi petece de nori. Pe câmpuri, oile şi vitele stăteau tremurând, înghesuite sub pielea lor umedă. Până şi gâştele sălbatice care migraseră tocmai din Siberia ca să-şi petreacă iarna lângă lacul din apropierea satului stăteau îngrămădite într-o  atitudine posacă.

Câteodată, când nu era nimeni prin preajmă, mă duceam să le fac câte o vizită. Aveam întotdeauna câteva bucăţele de pâine veche în buzunare ca alibi. Îmi plăcea cuvântul ăsta, alibi. Unii dintre prietenii mei de la şcoală începuseră să-l folosească – nu ştiu de ce – probabil în urma celor văzute la televizor. Nu mulţi oameni aveau televizor în zilele acelea. Noi, cel puţin, nici gând să avem. „Mai bine o burtă călduţă într-o casă călduţă decât o cutie goală ca alea”, obişnuia să spună mama, trântind larg de perete uşa de la intrare ca să mai arunce înăuntru cărbune.

Gâştele se odihneau. Erau câteva duzini care moţăiau grăsuţe, rotunde, forme argintii, ale căror gâgâituri abia se auzeau de somn şi pene. Era uşor să te furişezi până la ele. Bau! Bau! Bau! Am strigat, am bătut din picioare, mi-am agitat mâinile ca o morişcă, cât pe ce să-mi pierd echilibrul. Am râs văzându-le cum cârâiau cu gâturile ţepene, apoi aruncându-se cu zgomot în lac, lăsând sute de cerculeţe  pe suprafaţa apei. Unele dintre ele se ridicau spre cer, ţipând, aripile lor fâşâiau scurt pe cerul înnorat.

Apoi am cules câteva pene căzute în urma sperieturii; erau moi, aproape călduţe, de un gri sidefat care-mi străluceau în palme. Le-am pus în buzunarul de la fustă. Apoi am scos bucăţile de pâine şi le-am împrăştiat pe jos. Alibiul meu.

Casa noastră era lungă şi îngustă, construită într-o curbă uşoară care urmărea linia străzii principale, uşor înclinată, de la casa parohială până la cârciumă şi înapoi către şcoală. M-am descălţat  la uşa din spate. Eram încă plictisită; urmărirea şi ţipetele nu mă ajutaseră. Era mijlocul unei alte după-amiezi cenuşii de sâmbătă. Prietena mea cea mai bună avea varicelă, sora mea mai mică era la o petrecere de ziua cuiva, iar sora mai mare mersese în oraş cu alte fete, fără îndoială la Woolworth, pentru farduri ieftine. Înainte să-mi găsească „prea prostească” compania, ne frecam feţele cu hainele scrobite, ne înroşeam buzele cu sfeclă, apoi stăteam pe canapea îmbrăcate cu hainele şi pantofii de duminică, pretinzându-ne domnişoare, îmbrăcate scump, pudrate şi rujate, călătorind cu trenul.

„Un tren spre naiba ştie unde”; am spus în gura mare fără să vreau.

Mama s-a uitat înspre mine de la masa din bucătărie unde mărunţea nişte legume pentru o tocăniţă. „Nu înjura, Cathy, îţi tot repet”. Din ascuţimea vocii ei ştiam într-o secundă că tata trebuia să fi fost din nou la cârciumă.

„Unde-i tata?” am întrebat inocent.

„Avea o treabă”, spuse vag, privind în depărtare. Apoi, cuţitul ei înfipt într-un nap, decapitându-l. Ăsta era un alt cuvânt care-mi plăcea, a decapita.

Radioul se auzea în fundal şi o femeie spunea: „Podoabele de Crăciun nu trebuie să coste atât de mult, ştiţi. Luaţi o cutie argintie de spray, câteva crenguţe de brad, flori sfinte uscate, conuri şi flori din sârmă şi o bună cantitate de dulciuri împachetate în staniol, inimioare de ciocolată mici şi roşii şi îi veţi câştiga pe copii.”

„Mor de foame”.

Mama zâmbi. „Du-te, atunci. Este o felie de pâine în dulap şi nişte gem de zmeură”.

Întotdeauna trebuia să alegem: ori unt, ori gem, luxul amândurora era de neimaginat. Cu excepţia tatălui meu.

În timp ce mâncam felia de pâine, unsă gros cu gem, mama fiind întoarsă cu spatele, băteam cu degetele de la picioare pe ritmurile unui acordeon care înlocuia vocea doamnei de la radio. Degetele îmi ieşeau prin găurile şosetelor de lână şi mă întrebam dacă nu cumva ar fi trebuit să-mi ascund pantofii în loc să-i las la vedere pe pământul acoperit cu stropi mărunţi de ploaie. La gândul acela mâna mea stângă se furişă în buzunarul de la fustă să simtă penele adunate pe care mi le imaginam strălucind în întuneric.

„Ştii ce ai putea să faci?” întrebă mama după ce-mi spălai farfuria. „De ce nu aprinzi focul în camera de zi să citeşti ceva drăguţ şi plăcut”. Îmi zâmbea cu încurajare. Am înălţat din umeri cu privirea aţintită la cărbunii din sobă. Erau strălucitori, galbeni şi mă usturau ochii din cauza lor. Penele alea proaste nu-mi erau de ajuns. Nici măcar strălucirea lor secretă. Atunci, deodată, am auzit propunerea ei: „Dacă  promiţi să ai grijă, Cathy, poţi să arunci o privire peste biblia tatălui tău.”

„Promit”, am spus repede şi am plecat simţindu-mă un pic mai bine.

Tata avea două biblii, dar am ştiut imediat la care dintre ele se referea mama. Nu la cea moştenită cu pete şi coperţi din piele de viţel care scârţâie, cu foi desprinse şi plină de nume, versuri, date ca un mormânt antic. Nu, cealaltă se potrivea exact în mâinile mele. Era delicat legată în marochin roşu şi avea un miros exotic de mosc, iar paginile ei aveau culoarea fildeşului, fine ca mătasea.

Pentru mine acea biblie mică şi roşie reprezenta tot ceea ce, în secret şi fără speranţă, doream: sofisticare, frumuseţe, feminitate. Aici erau o mulţime de cuvinte pe care eu le preţuiam: feminitate, sunând plăcut şi încântător, sofisticare, cu aluzia ei la acurateţe dincolo de rafinament, şi aspiraţie ca un fel de cheie a amândurora.

Pe prima pagină puteai citi scrisul elegant al bunicii: „Pentru fiul nostru, Tom, cu ocazia împlinirii vârstei de 21 de ani. Fie ca Dumnezeu să-ţi fie întotdeauna alături. Cu dragoste, părinţii tăi.” Îl invidiam pe tata. Cum era posibil  ca un om ca el, care petrecea ziua printre maşinării stricate, iar serile înecându-se  în băutură, să aibă ceva atât de perfect?

Focul din cameră era gata să se aprindă în orice moment. I-am privit o vreme flăcările cum mistuie ghemotoacele de ziar, apoi  atacă lemnele. Era timpul să sacrific penele. Biblia le anulase nevoia. Una câte una începură să ardă sărind scântei mici înainte să se onduleze şi să scoată un miros ca de păr ars.

Apoi m-am aşezat în fotoliu, lângă foc, şi am început să lovesc şi să adulmec pielea roşie trecând cu limba peste un colţ, experimentând (avea un gust sărat), răsfoind paginile şi visând la pădurea de cedru, la miere şi lapte, la smântâna ca untul dulce făcută la munte, la pâinea şi peştele înmulţite ca să hrănească mii de oameni, la apa preschimbată în vin.

Pentru săptămâna următoare mi-am bătut la cap părinţii  să-mi dea voie să iau cu mine biblia la şcoala de duminică. Să o arăt lumii, sau măcar prietenilor mei. Numai o dată, o să am grijă de ea, jur – jur , să mor dacă nu, vă rog, vă rog, vă rog. Acum stând cu ea în poală, adormită de căldură, simţeam că nu există altceva ce să-mi doresc mai mult. Mâine e duminică. Dacă ar fi nevoie i-aş ruga şi în genunchi.

Profesoara noastră de la şcoala de duminică avea un neg deasupra ochiului drept, iar saliva îi sărea departe şi peste tot. Odată forţase nişte băieţi să stea în primul rând ca să fie cuminţi şi ei au deschis o umbrelă. Furia a făcut-o să scuipe şi mai rău, iar noi ne ascundeam după bibliile noastre mari ale şcolii de duminică.

Astăzi am ajuns mai devreme, totuşi, dar profesoara nu era nicăieri. „Abracadabra!”, am strigat din holul bisericii cu biblia cea roşie în mână. Dar nimeni nu s-a obosit să mă privească. Stăteau toţi adunaţi în jurul sobei cu înflorituri din fier forjat. Lipsiţi de entuziasm. Băieţii se jucau din nou de-a scuipatul şi făceau pariuri. Picăturile se rostogoleau pe capacul sobei  încinse ca mercurul şi cel al cărui scuipat dura mai mult câştiga pariul. Într-un fel, mă întrebam dacă şcoala de duminică nu însemna cumva mai mult decât scuipatul acela.

„Abracadabra!” De data asta am ţipat şi câţiva s-au uitat spre mine, apoi şi-au continuat jocul. Pentru un moment am rămas nemişcată, holbându-mă la cuvintele inscripţionate pe frumoasa piele roşie: BIBLIA SFÂNTĂ.

Dintr-o dată am început să păşesc. Nu mă putem stăpâni. Continuam să merg. Mi-am făcut loc printre două fete subţirele din satul învecinat. Apoi m-am izbit de Joe, unul dintre băieţii cei răi.

„Hei”, spuse el, îmbrâncindu-mă, „lasă-mă-n pace, Cathy, te previn”.

L-am ignorat. Eram exact în faţa sobei. Ţineam biblia roşie în sus. Căldura sobei părea că-mi arde faţa. „Vedeţi?” am ţipat cu o voce spartă. Nu mai aveam de ales. În sfârşit le atrăsesem atenţia. Toţi se holbau la mine.

„Priviţi!” Am aruncat biblia. Jumătate a nimerit pe capacul sobei. Partea de dedesubt s-a scorojit într-o clipă. Şi mirosea înfiorător. Doamne, cum mirosea.

Ron, fratele mai mic al lui Joe, strigă: „E o biblie, e o biblie!”. Băieţii răcneau, fluierau. Fetele ţipau.

Deodată, braţul lui Joe se ridică pe deasupra mea şi o mătură de pe sobă în timp ce ardea mocnit.. Apoi lăsă mâna în jos înnegrită şi băşicată. Sunase ca o plesnitură, ca un şuierat, ca şi când ar fi atins o bucată de pânză udă.

„O să-i spun doamnei Rutherford”, chiţăi una dintre fetele slăbuţe.

„Ba nu, n-o să-i spui”, strigară în cor băieţii. „Nimeni n-o să-i spună. Altfel...”

Simţeam privirile tuturor asupra mea. Nu-i puteam vedea. Aveau figuri neclare. Atunci mi-am dat seama că plângeam, lacrimi calde se împrăştiau pe obraji şi cădeau pe biblia de la picioarele mele.

Părinţii mei n-au spus nimic niciodată. Nici un cuvânt. Nu m-au bătut niciodată. Nimic. Tot aşteptam pedeapsa. Speram că va veni. Noaptea, în pat. Dimineaţa, când mă trezeam. După-amiaza, când mă întorceam de la şcoală. Şi tot timpul, de fiecare dată, când mă aşteptam mai puţin, dădeam peste obiectul ruşinii mele, ascuns într-un dulap, într-un scrin, pe un raft. O parte aproape intactă, încă roşie şi frumoasă, ale cărei cuvinte BIBLIA SFÂNTĂ se puteau citi foarte bine şi cealaltă parte, arsă, urâtă.

Traducere de

Simina ŞTEF