BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

EDITORIAL

de

Miron BETEG

Retragerea cailor troieni

 

Ultimele bătălii politice, dincolo de stupiditatea lor încrîncenată, au și un aspect de tot pozitiv: dispariția masivă a oamenilor de cultură din jocurile fals ideologice, retragerea lor din „structurile de partid”, precum și absența acestora de pe listele de dinainte pre­gă­tite pentru alegerile din noiembrie. După ce au funcționat în cele mai multe cazuri ca niște cai troieni pentru partidele pe care le blagosloviseră cu prezența, oamenii de cultură par să se fi plictisit să încerce să transforme ei socialul, mulțumindu-se doar cu adaptarea la o so­cietate care, oricum, dacă vrea, își ia lumea în cap fără să țină cont de cumințenia, sfă­toșenia ori lecturile lor. Unde e multă minte e și multă prostie, știm, ca popor, de o grăma­dă de vreme. Nu altfel, partidele înțesate cu intelectuali, mulți de cea mai bună calitate, au fost cele care au explodat cel mai spectaculos și cel mai inutil. PAC s-a făcut bucăți, reușind a­poi să îmbucățească și Partidul Național Liberal, deși numai de minți luminate nu ducea lipsă, PNȚCD a ajuns o superbă absență, aș putea spune cea mai inflexibilă absență, în ciu­da faptului că nimeni n-a putut contesta dreapta judecată culturală a majorității membri­lor săi. Se ridică, totuși, o întrebare: oamenii de cultură refuză politica militantă ori, dim­po­­trivă, politica îi refuză, azi, pe oamenii de cultură?

Nu intră aci în discuție nici leprele, nici versificatorii bîntuiți și în vise de destinul na­țional, cu un coeficient de adaptabilitate la mediu pentru care i-ar invidia chiar dinozau­rii, și nici urîții morți cu ochii vii, marcați de un blocaj ideologic vinovat, pe care i-am moș­tenit împreună cu canalul Dunăre-Marea Neagră și cu blocurile de locuințe rămase neter­mi­nate. Sunt goarnele din dotare, sunt E-urile culturii dar totodată surorile de caritate ale par­tidelor. Un soi de meteorologi ideologici, care prevestesc vremea și vremurile, cu cît mai cretini, cu atît mai accesibili, cu cît mai accesibili cu atît considerați mai mari. Dacă mai practică și strip-tease-ul sentimental, succesul partidului e garantat. Oarecine se mira, din ră­runchi, cu o doză de naivitate salvată doar de finețea frazei, că la acordarea indemnizațiilor de merit  acestea au fost girate de un juriu din care făceau parte, printre alții, Adrian Pău­nescu și Mircea Micu. Dimpotriv㠖 pentru România acestor ani, mie componența ju­riu­lui mi-a apărut ca un semn de normalitate. De echilibru și, de ce nu, de conștiință a valo­rii. Chiar de – cu un cuvînt care nu prea știu ce înseamnă în sfera culturii – progres. Ca în ju­riu să se fi aflat Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu sau Al. Cistelecan, ar fi însemnat ca din tur­ma politică împuținată, fără repere și fără haz, să facă parte și cei trei. După cincisprezece ani de relativă libertate, cu un guvern rătăcit printre propriile minciuni, ale cărui referințe se reduc la veșnicia s-a născut la sat și politica odată cu Iliescu, un juriu curat ar fi constituit o condamnare aproape definitivă, și a noastră, și a culturii. Și chiar a partidului aflat la guvernare. În lumea politicii există netemeinicii de mirare, dar de o normalitate care mai face, cît de cît, aerul respirabil.

Hai însă să ni-l imaginăm pe Nicolae Manolescu (cel care a fost, cu ani în urmă, foarte aproape măcar de o competiție electorală pentru președenție) luptîndu-se în 2004 pen­tru primăria unui sector cu, să zicem, Vanghelie. Ne-am refugia în stupiditate susținînd că poporul, fiind prost, alege tot proști. Un instinct al lucrului bine făcut – care a început să reapară, oricît de mult stiliști de salon încearcă să nege acest lucru – îl va face pe omul de rînd să cheme un zugrav cînd vrea să-și zugrăvească pereții, un mecanic cînd i se strică ma­șina, să aleagă un om politic (chiar dacă nu prea blagoslovit de zei) atunci cînd ho­tărăște soarta unei primării și să citească textele lui Nicolae Manolescu atunci cînd mai are vre­me și de lectură. Un scriitor citit face cît o mie de scriitori care moțăie în Parlament. Par­ti­dul Democrat nu s-a omorît niciodată cu finețuri și madelaine culturale, PNL și-a ales can­di­dații în raport cu contribuția financiară pe care aceștia au putut s-o aducă, către Vadim Tu­dor s-au îndreptat ori extraordinari traducărori de Villon dar care cred că politica în­seamnă un dos nespălat atîrnat într-o spînzurătoare făcută din pamflete grețoase, ori su­pra­viețuitorii deratizării ceaușiste. Doar social-democrații lui Năstase s-au jucat de-a pre-al­egerile. Credeți că Horia-Roman Patapievici i-ar fi putut sufla locul de pe listă lui Adrian Păunescu? Sau că un Dinu Săraru ar fi strîns mai puține semnături decît Daniel Vighi, Ioan Mu­reșan, Radu Mareș și Alex. Ștefănescu la un loc? Mă îndoiesc. Și-atunci, politica încearcă să-și construiască o tradiție renunțînd la cultură, la „tradiția mare”, ori cultura a început să se simtă mult mai bine departe de politic? E vorba, probabil, de un melanj. Cultura a în­vățat să practice austeritatea și să-și asigure existența din propriul exercițiu, politica s-a du­mirit că nu face un citat din K. R. Popper ori Michel Albert cît un dezacord simpatic la des­chiderea unui nou economat. Dispariția oamenilor de cultură autentici din politică ar tre­bui întîmpinată cu un spectaculos ceremonial interior. E tot o notă de normalitate – cît o fi ea de debil㠖, și nu doar la nivel declarativ.

Ce le mai rămîne celor care, în urmă cu cîți ani, erau convinși că pot presăra drumul cu firimituri pentru a regăsi cu toții drumul spre Europa? Ironia, dezgustul, grimasa, in­teligența, cuprinderea, iubirea, înjurătura, blestemul. Cafeneaua și biblioteca. Articolul de gazetă sau tratatul de filosofie. Virtuozitatea disperării și calmul satisfacției. Veninul și de­licatețea. Adică o  lume întreagă. Lumea întreagă. Blînda modestie de a înțelege nepărti­nitor ce se întîmplă în jurul tău. Le mai rămîn milioane de cititori de cucerit și cîteva sute de mii de păstrat. Ce și-ar putea dori mai mult? Mai ales că nu cred că se doarme chiar atît de bine pe scaunele alea incomode din Parlament...