Unico Willem van Wassenaer,
sau Despre lenea muzicologică
În timpul
acestui binemeritat hiatus dintre stagiuni, să ne amuzăm puțin cu unul din
cele mai crase exemple de comoditate din lumea muzicii. Muzica e, nu-i
așa, o lume aparte, cu trăiri excepționale și uneori cu acces la realități
situate cu mult deasupra rigorii atât de banale și bunului simț, elementar
nu numai pentru editori și muzicologi, dar chiar pentru orice om, cică.
Iar cum pe meleagurile noastre informațiile circulă uneori, nu se știe de
ce, cu altă viteză, se putea auzi din când în când pe la radiourile
noastre vorbindu-se încă pînă prin anii 1990 despre fermecătoarele
Concerti armonici de Pergolesi. Adică la vreo zece ani după
restabilirea adevărului, ca-ntr-o poveste polițistă, de către muzicologul
olandez Alfred Dunning.
Mai bine de 200
de ani, toată lumea muzicală (inclusiv Stravinsky) a admirat verva
italiană a acestui set de șase concerte anonime, atribuite lui Giovanni
Battista Pergolesi, popularul autor al micii opere comice Slujnica
stăpână (o apariție destul de frustă și democratică în contextul
stilului sever și nobil al barocului târziu). Din păcate pentru
generațiile de adepți ai potrivelii, adevărul e altul și e mult mai
interesant. Mai ales când ne gândim un pic la surprinzătoarea condiție
anonimă a autorului unor lucrări de mare valoare și succes.
Inițial, cele
șase Concerti armonici au fost atribuite de fapt editorului,
violonistului și impresarului italian Carlo Ricciotti (c1681-1756), doar
ulterior fiind incluse în ediția lucrărilor lui Pergolesi și reintitulate
(de ce?) Concertini. Admirația (pentru Pergolesi) cu care au fost
înconjurate apoi timp de vreo sută de ani a fost încununată de însuși
Stravinsky prin includerea în suita Pulcinella a unei Tarantella bazate
pe ultima parte din Concerto armonico nr. 2.
Dar, în 1980,
muzicologul olandez Alfred Dunning a dat peste partitura originală a
acestor concerte în biblioteca palatului din Twickel, Olanda. Prefața era
scrisă chiar de către enigmaticul autor. Iat-o: Partitura concertelor
mele, gravată de signor Ricciotti. Aceste concerte au fost compuse la date
diferite între 1725 și 1740. Când au fost terminate, le-am dus la adunarea
muzicală organizată la Haga de dl. Bentinck, de mine și de câțiva domni
străini. Ricciotti a cântat la vioara I. Ulterior, i-am permis să facă o
copie a acestor concerte. Când toate cele șase (copii n. n.) au
fost gata, el a cerut permisiunea să le graveze. În fața refuzului meu, a
obținut ajutorul d-lui Bentinck, la a cărui insistență intensă am cedat în
cele din urmă, cu condiția ca numele meu să nu apară nicăieri pe
exemplarele copiate și ca el (Ricciotti n. n.) să-și pună numele
său pe ele (în calitate de copist? n. n.), ceea ce a și făcut.
Dl. Bentinck a vrut să-mi fie dedicate mie; am refuzat categoric, după
care i-a spus lui Ricciotti să i le dedice lui. Astfel au fost publicate
aceste concerte, împotriva voinței mele. Unele din ele sunt suportabile,
unele amestecate, altele nefericite. Dacă n-ar fi fost publicate, le-aș fi
corectat poate greșelile, dar alte treburi nu mi-au lăsat răgazul de a mă
distra cu ele și aș fi provocat ofense (prejudicii n. n.)
editorului lor. Semnat: Unico Willem van Wassenaer. A se vedea
documentarea cercetărilor lui Dunning în Contele Unico Willem van
Wassenaer. Un maestru demascat, sau enigma Pergolesi-Ricciotti rezolvată
(Buren, 1980).
Cazul e cu atât
mai stupefiant prin modestia acestui aristocrat care a preferat
anonimatul, deși era mult superior atâtor veleitari produși de
individualismul epocii moderne. Mai e de conceput în zilele noastre un caz
măcar asemănător? Întrebare fără rost.
Familia van
Wassenaer există și azi și e una din cele mai distinse din Olanda, cu
ascendența urmărită până la 1200. Inițial aparținea nobilimii de țară, dar
puterea și influența i-au sporit în timpul rebeliunii anti-spaniole din
1568-1648. Unico Willem s-a născut la 2 noiembrie 1692 la Delden, Olanda,
într-o familie ce cuprindea generali, amirali și alți potentați ai
republicii olandeze. Era al șaptelea copil, dar numai cinci au ajuns la
vârsta matură. Și-a petrecut copilăria în casa familiei din centrul
orașului Haga și la castelul din Twickel. Tatăl său, Jacob van Wassenaer
(1645-1715) a fost ambasador la Berlin (1699-1702) și Düsseldorf
(1707-1709), dar nu se știe dacă fiul său l-a însoțit. Din 1710-1713 îl
găsim pe viitorul conte-compozitor studiind dreptul la universitatea din
Leiden. Castelul din Twickel a fost vizitat în aprilie 1714 de electorul
Hanovrei, revenit în 1727 în noua sa calitate de rege al Angliei cu numele
de George I.
Mai mulți membri
ai familiei, printre care și Unico Willem, au luat lecții de clavicembal
cu faimosul (pe atunci) Quirinus van Blankenburg. Dincolo de bogăție,
Wassenaer a crescut într-o atmosferă artistică. Agnes, sora tatălui său,
care a ajutat la creșterea copiilor după moartea mamei lor, picta și se
ocupa de muzică și horticultură. Johan Hendrik, fratele mai mare al
compozitorului, avea la Haga o substanțială colecție de artă, ce includea
lucrări de Rembrandt și Jan Steen (majoritatea au fost vândute în anii
următori), precum și o vastă bibliotecă (în prezent păstrată la Twickel).
La moartea
tatălui său, Unico Willem a moștenit domeniul Twickel și titlul de cavaler
de Overijssel, întrucât fratele mai mare nu s-a căsătorit niciodată. Cum
era obiceiul, a pornit apoi în călătorie (1717-1718); itinerariul nu e
cunoscut, dar rutele tipice includeau Parisul, Italia, Viena și Praga.
Deși nu s-au găsit dovezi că a studiat muzica la nivel profesionist, peste
nivelul lumii bune de atunci, faptele sale ulterioare îl arată muzician
pregătit. Traseele lui de tinerețe au multe contingențe muzicale. Curtea
de la Düsseldorf, unde și-ar fi putut însoți tatăl ambasador, era în
legături cu Steffani, Corelli, Ariosti, Antonio Draghi și Handel. Iar
biblioteca lui muzicală cuprindea mai târziu opere de Destouches, Lully,
Campra și compoziții instrumentale de Handel, Bononcini, Corelli, Telemann,
Tartini, Geminiani, Locatelli și Senaillé, multe copiate de conte însuși.
Ducând o
existență aparent obișnuită pentru un aristocrat, Wassenaer s-a căsătorit
în 1723 și a avut trei fii care au crescut în aceeași ambianță artistică.
Unul din ei, Jacob Jan, a compus o operă pentru iubita sa, o cântăreață
franțuzoaică, și se zice că Wassenaer a fost foarte dezamăgit că fiul lui
nu s-a însurat cu acea cântăreață. Activitatea lui diplomatică, începută
în anii 1720 în continuarea celei a fratelui său, a inclus misiunile de
ambasador la Paris (1744) și Köln (1746), precum și cea de reprezentant al
Olandei la congresul de la Breda. În afară de asta, a deținut și funcții
militare și comerciale, ajungând să fie respectat și în Franța, atât ca
diplomat, cât și ca muzician. A murit la 9 noiembrie 1766, în vârstă de 74
de ani, și a fost înmormântat la Haga.
Se presupune că
Wassenaer a compus cele șase Concerti armonici la Haga, unde le
putea cânta cu prietenii, printre care se numărau Ricciotti și contele van
Bentinck (1704-1774). Ricciotti era cunoscut și sub numele Charles
Bachiche, fiind poreclit Bacciccia, și aparținea unei companii franceze de
operă ce a activat la Haga între 1702 și 1725, ajungând chiar directorul
ei. După ce a publicat în 1740 concertele lui Wassenaer păstrându-le
anonimatul, ele au fost tipărite în 1755 de John Walsh, editorul londonez
al lui Handel. Walsh, negustor modern, a considerat că anonimatul nu e
destul de comercial și le-a atribuit lui Ricciotti.
Se pare că
prietenii lui Wassenaer și mulți muzicieni ghiciseră însă cine e autorul
concertelor și au lansat părerea că nu e potrivit pentru o persoană de
acest rang să se ocupe cu compoziția. Deși artele înfloreau pe atunci,
nobilii luând lecții de muzică și unii chiar compunând (de ex., Frederic
cel Mare și alți prinți germani, apreciați și de Bach), persista o
mentalitate ce asocia compoziția cu atmosfera frivolă a teatrelor de operă
(când era deja celebru, lui Handel i s-a refuzat mâna unei aristocrate
londoneze fiindcă n-a vrut să renunțe la muzică, iar mama fetei nu voia
s-o dea unui lăutar).
Mai degrabă,
trebuie să vedem drept motivație a anonimatului modestia ieșită din comun
a acestui conte olandez care în timpul liber pe care i-l lăsau lumea bună
și misiunile diplomatice compunea o muzică în care reunea demnitatea lui
Corelli și eleganța viitorului rococo.
P. S. Poate vom
mai auzi în continuare și de faimosul Adagio de Albinoni, un apocrif
lacrimogen pentru vioară, orgă și corzi total atipic pentru practicile
barocului, compus pe la începutul secolului trecut de către muzicologul
Remo Giazzotto pornind de la câteva note din basul unei sonate a lui
Tommaso Albinoni. |