Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

„Unduitoarea carte” a poeziei

Flavia Cosma

Amar de primăvară

Editura România Liberă

Bucureşti, 2003

Pe coperta a patra, sub titlul „Flavia Cosma şi ursitoarele”, Ana Blandiana spune o poveste scurtă a vieţii de până acum a autoarei Amar(ului) de primăvară: cum ursitoarele i-au dat la naştere o mulţime de daruri, între care cel mai preţios acela de a se şti bucura de darurile primite, că i-au hărăzit o viaţă fericită, că una dintre ele, cea întârziată, i-a hărăzit nu una ci două vieţi, pentru ca apoi să ni se spună că sub această poveste-metaforă stă realitatea: ”Flavia Cosma a trăit o viaţă în România, apoi a trăit o viaţă în Canada (…) poetă de limbă română, poetă de limbă engleză, îşi continuă destinul dublu, concurându-se pe sine însăşi şi neuitând să se bucure de ceea ce i s-a dat să trăiască.” Mai prozaic, într-o notă la începutul cărţii se scrie: „Flavia Cosma s-a născut şi a crescut în România. Şi-a luat diploma de inginer electro-energetician la Institutul Politehnic din Bucureşti, apoi a studiat teatrul timp de doi ani. În ţară a lucrat ca regizor de sunet la Radiodifuziune şi la Televiziunea română. În anul 1967 a emigrat în Canada, unde continuă să lucreze în acelaşi domeniu, fiind de asemenea producător-regizor independent pentru filme documentare de televiziune.”

Orădeancă prin naştere, Flavia Cosma a ţinut să-şi lanseze noua carte de versuri şi în oraşul natal, prilej cu care am avut ocazia să schiţez o prezentare a poeziei sale şi să citez cu plăcere din creaţia sa, cu mai mare largheţe decât o pot face în acest spaţiu.

Faptul că a locuit şi locuieşte altă ţară şi altă limbă n-a împiedicat-o pe Flavia Cosma să scrie în prezent poezie într-o limbă română „la zi”, ca să zic aşa, fără slăbiciuni şi crispări de-atâtea ori vizibile la scriitori mai precari din acest punct de vedere. Poeta nu s-a înstrăinat de natura limbii materne, cum nici de spiritul ei.

Natura lăuntrică fericită a poetei, despre care vorbea Ana Blandiana, se exteriorizează în preferinţa pentru peisajul plin de seve şi arome, al cărui desen se centrează pe câte o imagine puternică, vie, evocatoare: „În aurul de seară/ Gâtul gingaş al păsărilor/ Străluceşte blând”, sau: „Amare-s pădurile în roua lor verde/ Amară-i iarba crudă, neliniştită coamă”, sau: „Vreme de-un ceas luminând/ Pietrele albe, cărunte,/ Şi tristă, pădurea, /În depărtare”. Blândeţea, melancolia, o amărăciune luminată, o stare de vrajă când matinală, când vesperală, fac să se adune poemele într-o „unduitoare carte”. Mai fiecare poem are un miez expresiv de trei-patru versuri, de o energie lirică suficientă pentru a se împărtăşi din ea şi pasajele mai declarative sau mai naiv-sentimentale. Uneori acest centru poetic e conţinut într-un singur vers ritmat, unul dintre acelea ce amintesc de poemele într-un vers ale lui Ion Pillat: „Timizi ne afundăm în umbre de mesteceni”; „Câinii mai dorm, lenevesc, iederi se-ntind visătoare”; „O căprioară trece pe drum gânditoare,/ Fără ţintă uliul desenează cercuri pe cer”; „Un fluture alb şi albastru leneş coboară din cer” ş.a.

Un ton blagiano-blandian în latura sensibilităţii la natură, la natură ca limbaj tainic al mesajelor grave, un ton arghezian în rugăciunile îndărătnice ale spiritului chinuit de inaparenţa sacrului, o prospeţime a simţurilor păstrată în memoria afectivă, cantabilitatea de romanţă a unor miniaturi lirice, o viziune creştină bazată pe împăcare şi pe bucuria înţelegerii unităţii divine a lucrurilor şi fiinţelor, a timpului şi locului sunt date decelabile ale filigranului liric din poemele Flaviei Cosma.