Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Poezia „puternică şi paşnică”

Niculina Oprea

... la vară, tot tu vei fi aceea

Editura „Cartea de suflet”

Bucureşti, 2004

Noua carte de poeme a Niculinei Oprea, al cărei titlu e dat de un fragment de vers din ea („…la vară, tot tu vei fi aceea”) a apărut sub egida Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, în colecţia „Biblioteca Bucureşti” (iniţiată de regretatul Iosif Naghiu în anul 1996) şi se deschide cu o tandră pagină de recomandare semnată de Horia Gârbea, cel care girează în prezent colecţia amintită şi care a ales titlul cărţii, chit că, spune prezentatorul, „autoarea însăşi nu concepe să-şi intituleze poeziile, fapt asupra căruia am polemizat îndelung”. Discret – discreţia este o dimensiune a vocii acestei poetese, fără ca acest lucru să însemne moliciune sau sfiiciune în abordarea lumilor emoţionale care dau substanţa poemelor – , Niculina Popa  – sau poate editorul ? – selectează câteva concise fragmente critice din cronici semnate de Al. Cistelecan, Marian Drăghici, Paul Silvestru, Dan Stanca, Ioan Es. Pop şi Radu Voinescu, menite să orienteze cititorul spre „locul” pe care îl ocupă, stilistic şi tematic mai ales, autoarea pe harta atât de complicată a lirismului românesc contemporan. „Cinism euforic”, „simbioza dintre senzual şi abstracţie”, abilitate în „jocurile anxiozităţii”, scris tăios şi „implicare totală”, „delicateţe în simţire”, „pudoare şi timiditate poetică”, „poezie erotică prin excelenţă”, „jubilaţie şi angoasă” sunt glifuri critice din amintitele excerpte cu o perfectă acoperire şi în cartea cea nouă de poezie.

Poemele sunt scurte, cu textură rarefiată, cu o patină nobilă ca de bijuterii îndelung cizelate pe suprafeţe mici, provocând deopotrivă reflexia şi reverberaţia sentimentală. Ai impresia că poeta îşi construieşte poemul prin tăieri iterate, lăsând vederii cititoare doar pasajele „pline” şi cumva misterioase ale unui text stufos iniţial, trecut prin distilări şi renunţări succesive până la a ajunge la un mesaj esenţial în care „golurile” sau benzile albe sunt la fel de pline de sens precum vorbele salvate.

Sunt poeme bogate într-un soi de concreteţe a notaţiei, nu descriptivă cât sugestivă, „aburind” o atmosferă în jurul unei situaţii aparent banale, precum acesta: „poeţii provinciei s-au mutat în capul meu// joacă pe creier// tălpile lor îmi acoperă neîmplinirile// din somnul meu ei se revarsă ca apele// merg la berbecul cu ioan es. pop// duc la gură păhăruţe de argint// // sub degetele lor paginile albe/ chicotesc ca negresele// demenţa veseliei provoacă la cîntat/ cocoşii//în faţa aşternutului alb primesc/ moneda de schimb: poemele nopţii” (pag.11)

Sau, ai putea spune, poeme „schiţate” doar, cu imagini, dar şi cu observaţii abstracte, uneori prevalând notaţia abstractă, dar finalizată, de regulă, printr-o imagine puternică: „stau la masă alături cu moartea/ ne atingem mîinile de femei curioase” (pag. 14). Sau, continuând, asociaţiile de cricumscriere critică, ai crede că, operând fin cu sugestia şi sincopa, presând ardenţa în tipare economicoase, preţuind mai mult sintagma cizelată (uneori chiar preţioasă), Niculina Oprea îşi scrie poemele în felul în care o florăreasă savantă şi cu simţul estetic hipercultivat îşi consumă voluptatea alegând îndelung firele buchetului pentru a conferi aerului dintre ele valoare de ecou floral.

În felul acesta lipsit de groasa şi mustoasa materialitate a imediatului, poemele de pe versantul luminos al fiinţei sunt delicate, îngrijite, elegante, aristocrate, vorbind şoptit şi reţinut despre, adesea, un „el” fără identitate, dar care „să te asigure că la vară tot tu/vei fi aceea” (pag.28), ori adresându-se unui „tu” îndemnat să „viseze frumos”, ferindu-se de „spectacolul ieftin unde/ vocile se amestecă şi devin mocirloase” (pag. 27), nişte arderi de arome şi nişte incantaţii întoarse spre interior, nişte pâlpâiri „în mierea luminii”pentru ritualul poetic. Nu însă tot timpul, pentru că poeta „nu e tăcută şi tandră// se aprinde ca arcul voltaic” (pag. 43), nu e surdă şi oarbă, totuşi, la grozăvia de afară a lumii: „corniţele albe luminează casa melcului// cu somnul ghemotoc în ceafă el calcă/ prin băltoacele în care au urinat/ cîinii sălbatici// lipitorilor li s-au uscat limbile aşteptînd/ zvîcnetul cald al pulpei lui// frigul trosneşte în oase ca un vas naufragiat/ aproape de ţărm” (pag. 38).

Undeva, într-un poem al amintirii casei copilăriei, sunt invocaţi „cei puternici şi paşnici”. Poezia Niculinei Oprea este ea însăşi „puternică şi paşnică” sau, cum spune în alt vers, „(sunt) flacără după fiecare dezastru”.