Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Terapie de grup

Adrian Schiop

pe bune/pe invers

Editura Polirom,

Iaşi, 2004

Singurătatea nu mai e la modă pentru tinerii prozatori de azi. Trăirile, problemele de orice fel, experienţele cele mai intime îşi găsesc, toate, potrivirile şi interpretările în mijlocul unui grup de prieteni. Adrian Schiop e un dependent de prieteni. Pe bune/pe invers e un regis­tru al prieteniei, un roman despre necesitatea per­manentă a celuilalt. Dar nu în sensul preferat de Constantin Popescu, de exemplu, care promovează tipul prieteniei concentrată în jurul lehamitei de social şi ţară fără perspective şi nici în sensul asumat de Florin Lăzărescu care foloseşte tema prieteniei, a grupului, cu scopul fraternizării social-mistice şi a evidenţierii unor per­sonaje speciale. Din romanul lui Adrian Schiop se reţin mai toate personajele, accente particulare îngroşând portretul lui Mircea, posibilă revelare erotică pentru personajul-narator — un alter-ego al autorului.

Romanul lui Adrian Schiop înfăţişează amintiri legate de perioada studenţiei clujene întretăiate cu date semnificative despre stagiul militar. Nu se poate vorbi însă clar de o delimitare între cele două posibile mari fire narative întrucât perioada militărească se suprapune şi uneori e „înghiţită” de reluările studenţiei (cu tot ce ţine de aceasta: prieteni, dependenţe, ex­perimente etc.). Grupul de prieteni în care se mişcă personajul-narator e format din oameni ai cărţilor, cu dileme şi tălmăciri personale, cu lecturi felurite de literatură, filozofie şi psihologie. Deşi nu se revendică din postmodernism, căutările lor nu sunt altceva decât obsesiile schizoide ale omului postmodern. Pentru aceste personaje, socialul (românesc) e aproape inexistent, Dumnezeu nu există în absolut nici o e­cuaţie, nici urmă de politică şi istorie. Alterita­tea, în schimb – pretutindeni în text. Ceea ce-i interesează sunt intimităţile proprii şi discuţiile despre ceilalţi. Nimeni nu-şi face planuri de viitor în acest roman despre o generaţie de tineri intelectuali în formare (căci, în mare parte, eroii cărţii au însuşită o cultură solidă). Toţi eroii lui Adrian Schiop promovează pasivitatea elementară, pragmatismul accelerat, scepticismul, condiţia semi-loserului, independenţa vitalistă; tânjesc după „opţiuni alternative”, deconstruiesc cu pricepere, dintr-o vanitate decelabilă, detabuizează şi câte altele. Toate acestea sunt, în aceeaşi măsură, şi posibile teme ale romanului. Supratema e homosexualitatea, înţeleasă prin toate aceste caracteristici ale personajelor. „Găsisem oameni cu care să comunic şi să construiesc ficţiuni” – acesta trebuie să fie regula şi ritmul grupului. Personajul-narator şi ceilalţi eroi nu fac altceva decât să instaleze alte şi alte extensii ale realului pentru autor şi cititori. Prin asta trăiesc. Şi prin aceasta „mor” în scenarii proprii („mitul peşterii”) ori ale autorului.

Tema homosexualităţii e dezbătută în roman prin prisma relaţiei eroului-narator cu Mircea, în primul rând, nerevelată, însă, şi ambiguă. Mircea nu dă semne că ar fi homosexual dar în final îi spune naratorului-personaj: „dacă nu aş avea inima ocupată cu atâtea femei, m-aş îndrăgosti de tine”. Alternativele împlinirii iau calea ficţiunii din interiorul ficţiunii. Mai întâi, un Jurnal al grupului circulă pretutindeni, cu însemnări şi contra-însemnări dintre cele mai diverse. De la un punct, rolul acestuia se estompează şi, pentru personajul-narator, alcătuirea unei ficţiuni devine alternativa salvatoare. Imaginează o povestire, Povestirea cu final mişcător, şi-şi face un plan. Mărturiseşte: „Înainte de orice, vroiam un text care să mă scoată complet din mine şi din spaţiul în care trăiam şi să mă bage într-o lume complet autonomă, o lume-beton, în halul ăla de bine sudată încât să nu ia apă pe nicăieri”. Dacă o relaţie de iubire cu Mir­cea nu va fi posibilă în realitate, atunci, spune, personajul-narator, „ne-am putea întâlni ca homosexuali doar într-o lume ficţională”. Întreg grupul participă la un moment dat la scrierea unei ficţiuni dar, din perspectiva naratorului, „ciudat era că de la un punct încolo ficţiunea ne-a pleoştit pe bune, eu cel puţin mă simţeam ciudat, era prima dată când construiam o ficţiune fără măşti ludice sau umor (...)”. Naratorul lui Adrian Schiop e sensibil şi flegmatic, imperturbabil şi candid, un vulnerabil ludic. Onest şi vanitos, are „nevoie de băieţi şi ficţionalitate”; afirmă orgolios: „Sunt indubitabil foarte inteligent, dar de multe ori inteligenţa mea se manifestă prin plămădiri stranii”. În ficţiunile în­chipuite îşi inventează, după modele reale, iu­biţi virtuali (Gabor). Renunţă repede şi preferă confesiunea în faţa prietenilor (Ovidiu, Nicu Po­pa etc.). Naratorul-personaj e apoi un fin analist şi portretist. Romanul e plin de categorisiri şi portrete (unele virtuale, spre final), unele scandaloase, pentru ceilalţi. Ce leagă atunci toate aceste personaje? Cristina, unul dintre personaje, le spune că sunt nişte complexaţi. Fără ecou şi comentarii. Personajele îşi trăiesc şi-şi dezbat com­plexele fără teama vreunei deconspirări răutăcioase. Frustrările, unde există, se pulverizează grabnic şi neînsemnat. Ei nu sunt legaţi nici de patima băuturii împăciuitoare-teribilist-vindecătoare —, nici de problemele sociale, politice etc. Ceea ce-i uneşte sunt „kestiile” existenţiale. Întreg romanul prelucrează aceste pre­o­cupări travestite în confesiuni, dialoguri, comentarii. De aceea, ritmul cărţii pare monoton, lipsit de intrigi şi tensiuni narative. Poate pudibonzii vor „trăi” pe alocuri şi vor sughiţa în final. Între capitole, midlife crisis îmi pare cel mai reuşit – expresiv, curgător, bine legat. Finalul cărţii, uşor abrupt, confirmă interogaţia interioară a naratorului-personaj şi stabileşte, tragic, neîmplinirea erotică. Romanul lui Adrian Schiop nu se poate povesti. În schimb, analizele şi comentariile, trimiterile de subsol (livreşti) din interiorul textului formează, toate, un sistem funcţionabil. Unii vor reproşa romanului limbajul „obscen”, vulgar-underground, necenzurat. Alţii vor amenda instabilitatea construcţiei unor personaje. Ce contează, în final, e că avem un roman sudat, de analiză în ansamblul său şi, cumva, pitoresc prin identitatea sexuală a personajului-narator.

Pe bune/pe invers e pseudo-jurnalul u­nei terapii în grup, în care naratorul-personaj e cel mai bolnav dintre toţi. Ce faci atunci când într-o prietenie intervine iubirea? Care sunt şan­sele unei asemenea transfigurări când eşti altfel? Sunt întrebările cărţii, sunt dilemele eroului. Întreg romanul se ţese în jurul unei relaţii virtuale, fără finalitate erotică, de dragul resemnării.

Adrian Schiop este unul dintre cei mai promiţători tineri prozatori de azi de la care ne putem aştepta la surprize profunde şi durabile.