Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Poetul şi umbra criticului

La Editura Vinea, în colecţia „Ediţii definitive”, dl. Gheorghe Grigurcu publică un ade­vărat „ceaslov” liric cam de 550 de pagini, unde sunt adunate poeziile de la debut – Un tran­dafir învaţă matematica (1968) – şi până la Spaţiul dintre corole (2000). Desigur, în acest răstimp, poetul a scris şi publicat poezie în revistele literare de prestigiu, precum „Ro­mânia literară”, „Familia”, „Vatra”, „Viaţa românească”, „Steaua” şi altele, mai ales că poetul nu este mofturos, mai mult, el este de o generozitate dezarmantă, acceptând să pu­blice mai oriunde, cu unele mici şi neînsemnate excepţii.

A publicat, după cum scrie pe prima clapă a volumului, „alături de cărţile de poezie, circa 30 de volume de critică literară, eseu şi publicistică”. De ce Nicolae Ţone, coordonato­rul „Ediţii definitive”, a considerat, după, cum bănuim, lungi discuţii cu poetul, să adune su­tele de poezii într-o voluminoasă Carte –  un veritabil „Testament”, în stil arghezian, nu este greu de răspuns. În primul rând, Gheorghe Grigurcu este un nume de prim-relief al li­teraturii române din perioada post-belică şi post-comunistă. Apoi, el este un caz aparte – oricât de ciudat ar părea acest „caz”: poet şi critic literar — un remarcabil critic literar. Într-o literatură unde „graniţele” dintre genurile literare au fost trasate, parcă, pentru totdea­una, unde nici o „convenţie” de la „Ialte şi Malte” nu ar fi în stare să rupă legături de seco­le, chiar dacă acestea sunt ignorate de „optzecişti”, Gheorghe Grigurcu le-a ignorat cu un dis­preţ suveran. „Mărturisesc că n-aş fi dorit să fi scris decât poezie şi aforisme (aforisme­le: cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare)”. Cum vremurile nu i-au fost prielnice în a-şi ţine promisiunea, pentru că numai la poezie nu putea rămâne, critica de sertar nu l-a in­teresat, G.G. a devenit unul din cei mai importanţi critici literari de întâmpinare din e­po­cile amintite mai sus. Chiar dacă ar fi scris în perioada interbelică (în care s-a născut), G.G. ar fi fost acelaşi critic literar apreciat, şi fără îndoială, creaţia lui poetică nu ar fi fost pu­să în umbra criticului literar. Că, în mare parte, critica literară nu l-a gratulat în paginile sa­le, că notorietatea lui de poet, după cum scrie Al. Cistelecan în Prefaţă,  „a continuat să fie una clandestină”, nu cred că trebuie să ne (mai) mire. La puternica prejudecată prea bine ştiută, să mai a­dă­u­găm încă un „amănut”: poeţii pe care i-a frecventat G.G. nu au fost şi nici nu sunt la „în­demâna” cititorului de poezie şi nici chiar a criticii literare. Pentru că G. Benn, Ungaretti, Montale, Valéry, cummings şi nu mulţi alţii nu au intrat în „canonul” de receptare şi pre­ţuire autohton. De mirare este şi faptul că G.G. nu suferă acele influenţe „ma­sive” ale lui Lu­cian Blaga, atât de prezente şi specifice în creaţia unor poeţi, chiar dacă poetul a stat în preaj­ma marelui poet român, chiar dacă se afirmă: „Blaga cel ce nicicând nu apune/ cum soarele-n Imperiul spaniol” (Cluj, 13).

Conştient că nu are cum să scape de prejudecata contemporanilor — dihotomică, de­sigur — G.G. îşi ia — să zicem — „măsuri de precauţie”, scriind în aceste „Însemnări de poet”, ce urmează după Prefaţa lui Al.Cistelecan, „Criticul şi umbra lui”, aşadar: „Dacă mă mâh­nesc unele aprecieri răuvoitoare asupra poeziei mele, care purced, vai, nu o dată, vă­dit din indispoziţia provocată de activitatea critică a subsemnatului, mă bucură, compensator, acceptarea ei favorabilă, nu o dată cald comprehensivă, din partea celor ce o pot pri­za din iterior, adică din partea unor poeţi şi critici-poeţi de seamă”. Şi, nu întâmplător, la „Re­ferinţe critice” vom citi opinii despre poezia sa semnate de Ştefan Augustin Doinaş, Al. Lungu, Victor Felea, Florin Mugur, Constantin Abăluţă, Ion Pop, Marin Mincu. Şi, pentru a-şi duce gândul la bun sfârşit, G.G. notează: „Cu riscul de a contraria pe unii confraţi, n-am pu­tea trece uşor peste aserţiunea lui Baudelaire, potrivit căreia poetul e cel mai bun critic”. (Azi, poeţii Ioan Moldovan, Const. Abăluţă, Marin Mincu, Traian Ştef şi alţii sunt remarcabili critici literari de poezie, după cum regretaţii Victor Felea, Florin Mugur, ca să nu mai vor­bim de Ştefan Aug.Doinaş, Augustin Pop vor rămâne nu numai poeţi ci şi critici litera­ri). Şi, ca să-şi ia o posibilă „revanşă” faţă de contestatarii săi, G.G. parcă dă cu „tifla”: „Un critic fără poezie/ un chip cu un ochi scos/ cum autoportretul lui Victor Brauner” (Un critic fără poezie).

Şi dacă acei poeţi îl preţuiesc pe G.G., pe aceeaşi linie, chiar dacă puţin sub linie, se înscriu şi numele mari ale criticii literare: Nicolae Steinhardt, I.Negoiţescu, Cornel Regman, Barbu Cioculescu, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu (într-o strictă ordine alfabetică). G.G. îl selectează şi pe Marian Popa. Chiar dacă vremea scolasticilor a apus de mult, nu e rău să ne (mai) reamintim spusa lor: De gustibus et coloribus non est disputandum.

„Cheia” menită a ne deschide universul poeziei ne este oferită, poate cu prea mare ge­nerozitate, de autorul însuşi: „Sunt un poet al periferiei al pietrelor cu buze groase/ al no­rilor de fontă al picioarelor goale/ al prafului aşteptând pe trotuarul crăpat/ labele de vra­bie-ale ploii/ al arbuştilor adaptaţi scundelor streşini/ al taifasurilor cu o voce scăzută/ ca un clipocit de vin turnat pe-ndelelete/ al cailor cu coama-mpletită cu fum de ţigară iefti­nă” (Sunt un poet). Iar că este un poet cerebral, „ordonat”, am zice, în înţelesul superior al cuvântului, poetul ne convinge în acest masiv, „ceaslov”, volum de versuri. Şi nu întâm­plă­tor. Iată o posibilă, dintre multele cuprinse în volum, Ars poetica: „Nimic la voia întâmplării totul construit/ cu o rigoare care strigă sălbatică// cu o dezordine care tace/ resigna­tă civilizată”.

Georghe Grigurcu publica, în prima tinereţe, poezii la revista „Steaua”, de departe cea mai bună revistă în epocă. La revista clujeană va publica multe poezii, articole, scriind, ca şi colegii de generaţie, o poezie de notaţie. Îl va lega o prietenie până la capăt cu Victor Fe­lea, dar şi cu alţii, chiar dacă unele „sincope”  vor fi inevitabile. Chiar dacă pe unii îi va contesta violent, mai ales pe A.E.Baconsky, în ceea ce priveşte conduita lor, mai ales mo­rală, poetul şi criticul literar îi şi trasează un zbor înalt autorului volumelor Imn către zo­rii de zi, Cadavre în vid, Echinoxul nebunilor etc.: „prin telescop urmăresc/ ascensiunea as­trului nou/A.E.B.”

Poezia lui G.G. este o ripostă evidentă venită din partea unui intelectual care nu pu­tea accepta aşa-zisele poeme de largă respiraţie, atât de bine „înşurubate” canonului realist-socialist, cu „respiraţii” îndepărtate de la Pablo Neruda cu al său Vântul şi strugurii, ca să nu mai vorbim de „ograda” băştinaşă unde E.Jebeleanu, M.Banuş, alţii ne sufocau, pur şi sim­plu, cu verbiozitatea preţioasă din Surâsul Hiroshimei ori Ţie-ţi vorbesc, Americă! etc. Atitudinea „antiverbală” a poetului este atât de evidentă încât nu mai trebuie să ne mi­re concizia sa dusă la extrem. Cu fineţea sa cunoscută în epocă, Florin Mugur o remarcă chiar într-o opoziţie faţă de cea argheziană: „Dacă în cazul lui Arghezi s-a putut vorbi de un „ge­niu verbal”, aşa cum a făcut-o Vladimiri Streinu, la Gheorghe Grigurcu, la care opţiunile ac­tive notate prin verbe sunt refuzate cu hotărâre, s-ar putea detecta, dimpotrivă, o atitudine antiverbală. Nu numai marea epică e abolită  – a ţi-l închipui pe Grigurcu scriind un poem ca 1907 e o întreprindere absurdă –, ci şi mica epică, la modă azi”.

Gheorghe Grigurcu, înaintea altora, cultivă o poezie a cotidianului, profund citadi­nă. Toate motivele poeziei sale, declarate mai înainte, sunt reluate de zeci de ori. Ceea ce ră­mâne mereu trează este, după aprecierile lui Al. Cistelecan, o „continuă exultanţă imagi­nativă”. Şi, nu întâmplător, zeci de titluri se repetă. „Şi viaţa se repetă, afirmă deseori G.G.” Poeziile sale sunt „încărcate de trecut”. Această trăsătură, definitorie, va fi consemnată de Nicolae Manolescu: „ Încărcat de trecut, prezentul se încălzeşte ca o sârmă prin care trece un puternic curent electric, imaginile şi comparaţiile se înroşesc”. Iată un posibil exemplu: „În faţă trecutul în spate salcâmi ce scâncesc/ soarele veşted el însuşi cum un salcâm/ nu poa­te fi mutat din locul lui//(...) altădată a făcut zgomot s-a certat a căzut/ ca un beţiv pe gră­mada de gunoi aburind” (Decadenţă).

Specific timpului, mai ales după dez-stalinizare şi după o părelnică liberalizare a vieţii sociale şi artistice, întâlnim în creaţia poetului acele „definiţii lirice”, cu o mare forţă de penetraţie într-o stare cu care ne obişnuisem, vizându-se, astfel, o mai largă cuprindere a existenţei. Poate că nu întâmplător, în acei ani, G.G. scrie o poezie precum Vulturul: „Vultur răsucit în sine ca un melc/ în aerul dispreţuit pluteşte,/ la dreapta şi la stânga întâlniri­lor lui zădărnicite,/ cu ochii înroşiţi de fermentarea zării,/ (...) cochilie de zbor pe care a sfă­râmat-o/ prea ampla linişte a firii/ sau vânătorul cel cu sângele-i armă”. Se celebrează pu­ritatea, altfel decât se făcea în epocă:„Din gât, din inimă, chiar din /feciorie pornesc cu­vintele/ răguşite, tandre, sfâşietoare,/posibile” (Imn cuvintelor). Iată, aşadar, „marca”, „pe­cetea” inconfundabilă a „steliştilor”. Că şi constelaţia Gutenberg, prin cotidiana sa a­-pa­riţie, este subliniată, cu fiori, iarăşi ne întoarce în trecut: „Tipărit cu iarbă proaspătă e ziarul,/ în formele lumii, în menghina florii, plin de roua ultimelor ştiri (...) Doar veştile se sa­crifică: un ospăţ/ cu care zilnic ne-mbiem pe noi înşine./ Pământul mănâncă ziare până se satură” (ziarul). Şi, fiindcă ştim ce se publica în acele ziare, nu avem de spus decât că, du­pă ce pământul se satură, nu are decât şi să crape!

S-a spus că poetul este un singuratic. Cu atât mai mult cu cât, azi, trăieşte în „Amarul Târg”. Este o singurătate pe care şi-o poartă ca pe o emblemă de preţ, ca în prima tinereţe: „O, bucurie matură de-a fi singur!/Tu o închizi în ochii animalelor,/ o-ncercuieşti în călima­ră,/ o faci să tremure-n grădină/ ca sunetul de clopot feminin” (Casă la ţară). „Clopot fe­mi­nin” – iată o sintagmă poetică menită a-l singulariza în poezia noastră, chiar dacă, la pri­ma vedere, poezia de dragoste, aşa cum este ea în manualele şcolare, nu ne face să re­ve­nim asupra paginilor. În tot acest „ceaslov” liric,  o singură dată întâlnim clasica invocaţie: „Iubito, de ce atât de tare, de ce atât de tare/luminează dinţii tăi?” (Lămpile). Şi cu toate acestea, în respiraţiile acestor poezii întâlnim versuri de o tandreţe fără seamăn, de o eleganţă a spiritului, specifice, de acum, lui G.G.: „Şi iată cum pornite/ să cucerească lumea/ după ultima modă/ treceau prin ani/ cu veşmintele-acordate/ ca un violoncel” (Femei) sau: „Femeia are sânii scăldaţi în vocale/ priveşte-o cu atenţie” (Opreşte-te). Fireşte, pentru a nu încărca spaţiul tipografic renunţăm a mai da exemple.

În acele „definiţii lirice” pe care le-am amintit sugestiile plastice duc la o în­ge­mă­nare a liricului cu picturalul. Numeroase poezii poartă  titlul generic  „Natură moartă”, cum este şi aceasta: „Cu ajutorul culorilor aceste palide coerenţe/gest angelic copiind ne­miş­carea/o floare oferită de geniul Facerii/ distinctă cuvânt cu cuvânt ”. De prisos să mai spu­nem că această aplecare spre artele frumoase poartă marca inconfundabilă a „ste­liş­tilor”, a lui A.E.Baconsky, Aurel Rău, Adrian Popescu....

Concizia poetică de care vorbeam mai înainte se lasă admirată şi în poeme într-un sin­gur vers, iar Crinul este unul din numeroasele exemple: „Întâia sabie trasă din teaca argilei”.

Zeci de poezii din această antologie se numesc „Semn de carte”. Condensate, laco­ni­ce, de o virtuozitate specifică creaţiilor lirice, aceste „semne de carte” nu întrerup universul liric, ci, parcă, ne dau răgazul de a face o pauză, însemnând locul pentru a continua lec­tura. Ele se constituie ca poeme de sine stătătoare. Iată doar două asemenea „Semn de carte”: „Din deşertul cerului/ o ciocârlie pescuită/ cu litere de ziar”. Şi: „Au adormit pul­pele tale/ triste ca masa ca paharul/ de goale// degetele tale umplându-mi casa”. Rareori vom găsi poezii cu rime. Că acestea ar fi/ sunt de prisos o spune chiar poetul, nu fără o urmă de umor, de ironie: „Plouă atât de potolit/ o vrabie a ciugulit toate rimele”. Nu mierla, şi nici rândunica  au „ciugulit toate rimele” ci banala, prozaica vrabie! Dacă astfel au fost ciugulite „toate rimele”, alţii – scriitori chiar – au devastat lumea de frumuseţi, de na­tu­raleţe, de demnitate. Şi cine altcineva ar fi mai potrivit decât Eugen Barbu: „(...) ci neîncăpându-şi în pielea tuciurie/ o stemă domnească un vultur/ atât de adaptat împreju­rărilor/ o aripă Nicolae cealaltă Elena/ pecete de naştere în vecii vecilor”.

O poezie a peisajului rustic, poetul fiind atât de fascinat de Transilvania, cum puţini au fost. „Cum să-ţi imaginezi Transilvania fără bivolii negri?” se întreabă el în Bivolii; ori această poză, prim-plan al ţăranilor văzuţi de un om care ştie să preţuiască un neam de ţă­rani: „Suferă de prea multă vechime ţăranii/ devin pitoreşti” (Ţăranii).

Multe, iarăşi, din poeziile sale se intitulează „Etică”. El ne îndeamnă să revenim chiar la izvoarele acesteia: „A fi antic adică a fi/mai viu decât viii”, după cum tot astfel tre­bu­ie citită Basarabia: „Un crin inodor/ pe malul Prutului// mireasma lui/ rătăceşte/ pe ce­lă­lalt mal”.

Gheorghe Grigurcu este un remarcabil poet chiar dacă prestaţia sa în domeniul cri­ti­cii literare l-a plasat în„avanpostul” acesteia, de unde duce – şi va mai duce – aprige dis­pu­te literare. Aşa cum scria regretatul Ştefan Aug.Doinaş, încă în 1970, „Gheorghe Grigurcu şi-a găsit formula lirică proprie în peisajul poeziei noastre, absorbind atât de personal u­nele influenţe , încât acestea nu mai pot fi indicate fără riscul asocierilor gratuite.

Peste ani, când i se vor citi fără prejudecăţi poeziile, s-ar putea ca titlul Prefeţei lui Al. Cistelecan, „Criticul şi umbra lui”, să fie „răsturnat”, iar un/o  tânăr/tânără să polemi­ze­ze cu octogenarul, poate fi şi nonagenarul Al.Cistelecan, cam în această manieră: „dacă Al. Cis constata, la începutul veacului, că notorietatea de poet a lui G.G. a fost una clandes­ti­nă, iată că poetul...”.