Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

„O imagine plastică a destinului...”

Între poeţii „Echinox”-ului, dar şi ai generaţiei '80 în ansamblu, Augustin Pop a avut o evoluţie atipică. Omul însuşi era astfel şi, pentru ruptura cea mai radicală ce s-a produs în vreo paradigmă poetică din contextul invocat, era de departe cel mai recomandat. A trecut cu uşurinţă (oare chiar acesta să fie termenul potrivit?) de la meditaţia sublim-lirică la aride studii de onomastică, precum şi de la poezia de dragoste la cele mai agresive forme ale poeziei politice. După moarte, s-a dovedit că ţinea jurnale total lipsite de lirism, aproape dureros-incisive în realismul lor de reportaj obiectiv, ce consemnează de fiecare dată şi reacţiile psihologice ale naratorului. În ultimul său volum de poeme antum, Apropierea (Dacia, 1990), pregătit îndelung, timp de nouă ani de la debut, ca şi în prima carte postumă, Telejurnalul de la Cluj (Paralela 45, 2000), poezia e invadată de aluviuni din acele jurnale, conducând spre o direcţie poetică polemică, dezinhibată, una dintre cele mai profunde textualizări ale existenţei.

Poetului însuşi această atipicitate a operei sale nu-i era indiferentă: „Mi s-a spus de multe ori că ceea ce scriu eu nu este poezie. Afirmaţiile de acest gen mă încîntă. Mai ales dacă sînt făcute de poeţi sau de critici literari. Înseamnă că sînt pe drumul cel bun. Dacă insuccesul continuă, vorba lui Eugen Ionescu, va fi un adevărat triumf.” (Preliminarii, în vol. Telejurnalul de la Cluj, p.10).

La cinci ani de la moarte, când opera lui Augustin Pop creşte în pregnanţă şi e în căutarea unui loc definitiv în istoria poeziei contemporane, voi încerca interpretarea unui poem ce mi se pare paradigmatic pe toate planurile unei poetici tranzitive. Piesa la care ne-am oprit e Poemul pe care nu l-am scris (preluat după Alexandru Muşină, Antologia poeziei generaţiei ‘80, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Aula, Braşov, 2002). Fuga spre antilirică stă chiar în intenţia semantică a titlului. Adică, din moment ce l-a aşezat pe hârtie şi el există, poetul consideră totuşi că acest text nu este poezie. Dar asta şi e opţiunea sa, exprimată de mai multe ori în notaţii teoretice.

Din consideraţii pe care le presupune orice analiză de acest fel, am împărţit textul (neordonat pe strofe) în trei secvenţe, credem noi, distincte. Prima (cuprinzând versurile 1-6) marchează o pendulare dinspre existenţa în spirit, către viaţa corporală, cea care se sprijină pe „a mânca” şi „a bea”:

              „După ce am venit

              de la şedinţa societăţii de romanistică,

              unde am ascultat o comunicare

              despre forţa cuvîntului,

              am mîncat un cîrnaţ. «Trandafirul»

              şi am băut ceau gastric calmant.”

Alunecarea în derizoriul poeziei tranzitive devine evidentă în binomul antitetic: „comunicare despre forţa cuvîntului”/„cârnaţ «Trandafirul»”. Secvenţa are ca incipit un determinant temporal: „după ce”, faţă de care acţiunile exprimate prin „am ascultat” şi „am mîncat” se situează de o parte şi de cealaltă, astfel încât sâmburele semantic al fragmentului rămâne „comunicarea despre forţa cuvântului.” Trimiterea la aspectul corporal al existenţei e doar un intermezzo prin care se va realiza legătura cu secvenţa secundă din text. De precizat că sugestia separării celor trei secvenţe ne-a fost dată şi de utilizarea semnului „punct” (.) după fiecare grupare de versuri pe care noi o considerăm astfel, Augustin Pop fiind dintre puţinii poeţi optzecişti ce şi-au păstrat sau reconsiderat aproape în totalitate punctuaţia.

Aşadar, versurile 7-13, consecutive primului punct, reprezintă cea de-a doua diviziune a textului:

              „Cînd am turnat prima ceaşcă,

              mi-am amintit

              că ieri aş fi vrut

              să scriu un poem

              despre gheţurile plutitoare

              pe care le văzusem

              pe Someşul foarte murdar.”

După cum se poate observa, partea mediană face referire la un univers poetic prezumtiv, care se va destrăma însă mai spre final, planul social luând locul celui peisagistic, cu „Someşul foarte murdar.” La confluenţa dintre secvenţele a doua şi a treia are loc „vărsarea” planului natural-peisagistic într-unul mai larg, mai general-uman, împins spre o semnificaţie social-istorică:

              „Întregul peisaj

              mi s-a părut

              o imagine plastică a destinului:

              fiecare mic gheţar,

              adică fiecare om...”

În întregul ei, ultima secvenţă (versurile 14-26) aminteşte de o eminesciană Glosă de la finele secolului XX, unde se contopeşte o sensibilitate metafizică şi una politică. Sunt prezente criza conştiinţei estetice (caracterul voit apoetic al textului) şi idealul de apatie istorică, invocat de I. Negoiţescu:

                       „...adică fiecare om

                       se zbate continuu,

                       torturat de o irepresibilă

                       conştiinţă a libertăţii,

                       fără să-şi dea seama

                       că rîul curge

                       într-un singur sens

                       arbitrar şi bine precizată.”

Limbajul face eforturi să se metamorfozeze în sentinţe, uneori, în sentinţe ironice. Iar Augustin Pop rămâne poetul unei mari sensibilităţi ultragiate.