Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Ion Pop. Anotimpul elegiilor în ofensivă

Poezia lui Ion Pop îmi aminteşte, nu ştiu exact de ce, de lirica ultimă a lui Cezar Baltag. Să fie vorba de faptul că, după evoluţii asupra cărora nu insistăm acum, atît de diferite, în fond, fiecare dintre aceşti poeţi ajunge la o tăietură în cristal a durerii? Să fie vorba, pe de altă parte, despre exemplara demnitate a discursului în care se dizolvă nelinişti thanatice? În fine, orice apropiere mizează pe aproximarea unei identităţi, nimic mai mult. În aşa fel încît posibila afinitate e doar un prilej pentru a vorbi în cazul Elegii-lor în ofensivă (Editura Vinea, 2003) despre radicalizarea unei conştiinţe poetice articulate riguros în timp atît în direcţia unei seninătăţi înfiorate, cît şi a simplificării unui discurs a cărui solemnitate e doar umbra vizibilă a scepticismului.

Poeziile de acum ale lui Ion Pop sînt cu atît mai exacte în nelinişte cu cît, în verb şi în imagine, tind spre tăietura precisă a versului clasic ori a haiku-ului: „Iată, în clipa asta,/ după care atît de rău o să-ţi pară,/ pînă şi tu te gîndeşti/ la o picătură de sînge/ căzută pe-o foarte mare/ tobă”. De ce, în umbra unor confesiuni analitice, poezia ia forma imaginii, a cărei balanţă apasă nu atît pe rafinament, cît pe efectele tulburătoare? De ce capătă forma unor scrisori adresate Profesorului sau arhitectura unor naraţiuni problematizante?! Cred că e vorba despre o motivaţie mai adîncă decît lasă să se vadă echilibrul dintre adevărul emoţiei şi geometria construcţiei, care e numai o consecinţă. Şi această motivaţie priveşte relaţia dintre existenţă şi contemplarea ei. Poetica lui Ion Pop nu se mai construieşte pe oglindirea detaşat ironică a lumii şi nici pe interpretarea ei. Şi cînd ironia mai apare, ea denunţă un sine fragil şi, complementar, iluziile hermeneuţilor: „Am aflat astăzi că haosul stă la pîndă/ în orice cotlon al meu. Oricînd şi oriunde/ mi se pot răscula atomii./ Voi fi, de-acum,/ o mare decepţie pentru astrologi/ ce-o să mai poată ei citi, descifra,/ ei, bravii hermenuţi,/ în gloata murdară, în mlaştina unde/ mi se împotmolesc zodiile?”. Poetica aceasta se instituie pe ideea răsturnării echilibrului dintre existenţa lumii şi interpretarea ei, în aşa fel încît întoarcerea autorului concret e o miză în sine, dar şi prilejul unor revelaţii meditative. Nu cred că întîmplător primul poem al volumului, numit Oră (şi mai există cîteva poeme cu acest titlu), elimină hazardul asociativ şi dedublarea interpretativă în favoarea materiei care poartă în sine, dincolo de orice comentariu, semnele timpului: „Cît de ciudat! Pe cînd simţeam că tocmai se pregăteşte/ să cadă din trupul meu subţiat/ marea picătură de sînge,/ eu citeam o carte despre Limitele interpretării,/ în loc să mă gîndesc,/ cum mult mai firesc ar fi fost,/ la limitele Textului.// Dar, toate au, pare-se, o vreme a lor./ Şi ea a şi venit. Norii pe care-i văd/ lunecînd, lunecînd,/ şi care-ar putea să fie/ un fel de creiere evaporate,/ ştiu acum sigur că-s numai nori”. În opoziţia dintre Text şi interpretare, poetul descoperă primordialitatea Textului – căruia, prin revelaţia propriei dispariţii (… obsesiva picătură de sînge), el însuşi îi aparţine – şi în felul acesta, pînă şi materia cea mai voalată, norii sau… ora, copleşeşte prin concreteţea ei aflată dincolo de orice subiect. Subiectul însuşi nu este altceva decît materie fiindu-şi propria semnificaţie. În felul acesta, recuperîndu-se calitatea semnificatului, se păstrează şi unitatea dintre semnificant şi semnificat. Or, directeţea discursului – care ia forma imaginii eliberate de accidental, a scrisorii, a dialogului imaginar, a visului ori a micilor naraţiuni, scenarii etc. – se explică chiar prin acest refuz al interpretării, al abaterii de la adevărul primordial al existenţei care este deja sens, deşi fatal. Memorabilă poezia Profesorul îmi mai spune, unde ironia ascunde mult scepticism. Să nu fie, însă, scepticismul – ca şi ironia, de altfel – o încercare de reumanizare a sensului?! Departe de a mai fi semn al detaşării, ironia e înţeleasă ca o asumare tragică a condiţiei umane: „Cît despre ironie – citim într-un poem –, Unchiul nostru al tuturor/ ne-a lăsat-o, cum se ştie, pe veci,/ ca pe-o tremurătoare, pe veci însîngerată/ moştenire”. Oricum, e aici un refuz al ambiguităţii, al polisemiei („Eternitatea/ autentică […]/ nu suportă polisemia”) şi deopotrivă al metaforei („Metaforele, ca şi viermii, sînt la fel de periculoase”). Prin urmare, adevărul constă nu în interpretările care se dau existenţei materiale şi nici în iluziile care o însoţesc, ci în precizia concreteţii ei. E la mijloc o despărţire tandră de obsesiile filosofilor postmdernităţii şi deconstructiviştilor, şi spun tandră pentru că am în vedere faptul că orice tentă polemică este submersă fiorului existenţial.

Forţînd nota, am spune: iată revelaţia pe care acest volum, consecinţă a unei alt fel de asumări decît culturale a existenţei, o dezvăluie. Elegiile în ofensivă înseamnă, în realitate, o re-întemeiere a sinelui prin refuzul de a mai accepta măşti livreşti. Şi dacă elegiacul a fost întotdeauna o constantă a poeziei lui Ion Pop, de data aceasta el se afirmă determinant. Poemele lui de-acum nu au nevoie de astfel de încercări de contextualizare, poate forţată. Cîteva dintre ele sînt memorabile, poeme despre moarte, a căror seninătate a învins angoasa pentru a întemeia un fior ce, crescut la şcoală livrescă, îşi găseşte o adîncă motivaţie ontologică. Un exemplu e Vis cu Profesorul: „Am avut astă-noapte un vis cu Profesorul, –/ intrasem în sala de lectură a Bibliotecii/ unde foarte ciudat/ era întuneric beznă. Se auzea/ foşnet uscat de pagini – de ce/ citiţi aşa pe-ntuneric, gîndeam, –/ apoi s-a ivit, printre rafturi negre,/ un copac cu ramuri de sînge toate/ şi cîţiva prieteni nemişcaţi şi muţi/ sub ele, la lumina globulelor.// Şi nu ştiu cum, am ieşit. Afară,/ în piaţa pustie, cu dale reci,/ stătea singur Profesorul,/ între două valize cu vuiete.// «A uitat că-a murit» mi-am spus./ Apoi, dintr-odată,/ ca într-o poezie de Gellu Naum,/ au început să tune privighetorile”. Contextualizările acestea interpretative pot fi contrazise cu uşurinţă de un vers ori de o poezie, semn tocmai al faptului că  orice dogmatizare este aici pasageră. Căci dacă afirmasem că redescoperirea primordialităţii lumii înseamnă o reumanizare a discursului şi a lumii înseşi, cum să interpretăm atunci o poezie precum Opus Magnum, în care, ceea ce este unitar – opera devenită corp în sine – intră în categoria perisabilului. Doar interpretarea întemeiază cu adevărat, ni se spune. Iar suprema interpretare e moartea: „Împrăştierea va veni doar ceva mai tîrziu,/ ca o destindere,/ ca o subtilă analiză a Textului, uşor deconstructivistă,/ ca o frumoasă, tandră copilărie regăsită/ după atîtea constrîngeri şi stavile/ ale marelui, unic Sens.// O dată cu albinele, cu larvele de cărăbuşi,/ cu fluturii, cu iarba,/ cu furnicile”.  Este acesta corelativul acelei Ore cu care se deschidea volumul. Sau poate că singura realitate palpabilă, deopotrivă operă concretă şi interpretare a ei, este aceea a morţii?  Iată miezul unei poezii hrănite din apolinice înfiorări, din nelinişti geometrizate.