bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

CRITERION

de

Liana COZEA

Obsesia ratării la Jeni Acterian

 

„Am o conformație ce va rata (subl. m. L.C.). Sînt leneșă, comodă, egoistă și fără prea mare energie. În «absolut» nu cred în nimic și deci organic n-am entuziasm pentru nimic; n-am nici un fel de talent literar și deloc fertilitate. Sînt în schimb inteligentă și foarte lucidă, am spirit logic sintetic și cu discernămînt critic. Singurul lucru care trezește în mintea mea interes și singurul domeniu în care dau rezultate valabile este ca atare domeniul logicii. [...] Eu rămân cu interesul meu aproape pasionat pentru logica matematicilor și cu aproape certitudinea că nu voi face totuși nimic în domeniul ei, aparent din cauza condițiilor dezastruoase în care trăiesc, în fond din cauza indolenței mele care nu poate lupta cu aceste condițiuni dezastruoase ci așteaptă să se volatilizeze ca prin farmec”*

Odată cu această mărturisire cuvîntul luciditate este mult prea sărac și îngust ca să poată acoperi autoanaliza unei stări de spirit și de fapt, dureroasa voință, neînduplecata aspirație spre sinceritate sau orgolioasa umilință cu care tînăra se autosomează să spună, fără menajamente, adevărul ultim. Excesul de luciditate, „cel mai groaznic blestem”, „cea mai oribilă anihilare”, cauza tuturor ratărilor, suferințelor și chinurilor care se opune somnului rațiunii și care e „aproape inconceptibil și încă în ... Romînia”– îi scria Cioran de la Paris – produce fenomenele de intoleranță, motivele de întristare și, în cele din urmă, adesea povara obligației de a trăi.

Pătimaș agresivă, neliniștitoare și fără menajamente, confesiunea ei poate părea la prima vedere, o atitudine de frondă, previzibilă la atît de imprevizibila generație căreia îi aparține și totuși, aceasta nu are drept scop final tulburarea celuilalt, pentru că, de fapt, este lipsită de destinație, nu se adresează nimănui, eventual e scris㠄pentru o altă Jeni mai în vîrstă cu cîteva zile, luni sau ani, care e mulțumită să știe cum era ea cîtva timp înainte”. Aserțiunea ei poate fi socotită, la fel de bine, ca acționînd stimulator asupra mecanismelor ascunse ale eului ei bulversat. E o confesiune, dar și un dezgust de confesiune, cu avînturi și căderi, cu anticipări lucide, cu un ascuțit sentiment de neliniștitoare premoniție: „Cred că voi regreta cîndva, dacă voi trăi destul pentru asta, faptul că n-am fost în stare în tinerețe să fac ceva definitiv care m-ar fi eliberat oarecum de cotidian. Să fac o dată ceva ce-mi place. Să-mi trăiesc viața așa cum vreau, nu așa cum mi se prezintă. Știu că sînt foarte tînără [7 mai 1940] dar regret că nu fac nimic cu tinerețea mea. Trăiesc că și cînd n-ar fi.”

Atît de neasemeni altor scrieri de acest gen, niciodată ezitantă, timidă sau predispusă la compromisuri cu sine însăși, destăinuirea tinerei și apoi maturei Jeni, dispusă întotdeauna să spună adevărul, cu exactitate și fără umbra vreunei ambiguități, este tocmai de aceea impresionantă în manifesta ei gratuitate. Este singurul jurnal feminin, din cîte am reușit să citesc pînă acum, care nu poate fi bănuit a fi destinat publicării „căci, cu toate că nici prin gînd nu-mi trece să public așa ceva, vreau, cel puțin, recitind aceste pagini, să nu urlu de stupiditatea lor.” „Si je meurs pas jeune, j’espere rester comme une grande artiste; mais si je meurs jeune, je veux laisser publier mon journal qui ne peut pas être autre chose qu’intéressant” scria Marie Bashkirtseff în prefața «Je dis tout, tout» publicată în ediția postumă a Jurnalului său, fără de îndoielile care îi torturează viața lui Jeni Acterian. „Quand je serais morte, on lira ma vie que je trouve mois tres remarquable”1

Din atîta autoexigență, seriozitate și drăcească neîngăduință față de sine, demnitate umană și spirit necruțător s-a născut insistenta intoleranță față de ceilalți. Înainte de a fi fost incomod neîndurătoare față de ceilalți, Jeni Acterian este mai înainte de toate inconcesivă cu sine: „scriu ca o curcă”, notează, la 1 august 1935, ca la 8 decembrie 1940 să recunoască: „încercarea mea de jurnal e un lucru ratat”. Și cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, Jeni Acterian reabilitează ideea de jurnal: nici o dorință de înfrumusețare a sinelui, nici o tendință de bovarism intelectual, doar cruda franchețe. „Pot să scriu ceea ce vreau. Tot ce-mi trăznește în cap, tot ce-mi vine să scriu, fără să adîncesc, fără să cizelez. Deoarece nimeni, niciodată nu va citi aceste caiete. Și atunci de ce oare nu scriu tot? De ce sînt lucruri pe care le trec cu vederea?... Nu le scriu, jumătate din lene, pentru că sînt lucruri greu de așternut pe hîrtie. Ca să le pui pe hîrtie, trebuie să găsești cuvinte care să caracterizeze cît mai bine, să se apropie cît mai mult de ce vrei să spui. [...] Lene deci pînă la un punct, dar și lașitate. Pentru că niciodată nu poți fi sigură. Dacă din întîmplare cineva ar citi aceste pagini, n-aș vrea ca acel cineva să ia cunoștință de toate ascunzișurile, trapele și secretele mele.” Straturile mărturisirii, succesivele nivele de adîncime, etapele ei traduc orgoliul imens al diaristei care, probabil inconștient la început, mai apoi deliberat, încearcă pe această cale o împăcare cu sine însăși, o supunere necondiționată a scrisului, legilor ei interioare, exigenței maxime care îi ordonează sau dezordonează viața. „Ar trebui să transcriu caietul. Sînt acolo și unele pagini valabile, care ar merita să rămînă”, cu toate c㠄niciodată nimeni nu va ști ce e în mine, în acest cap și în această inimă, care formează eul mei intim. E o ciudată fericire în asta să ai un colț de sine inaccesibil. „Principiul clandestinității și al sincerității” se fac odată în plus remarcate cînd, la 12 decembrie 1937 diarista se supune unei atente autoanalize, rememorând etapele esențiale ale dezvăluirii intimității sale existențiale. „Cînd l-am început eram copil încă și aveam tot felul de ambiții literare. Mai tîrziu – cînd au dispărut ambițiile de tot felul și mai cu seamă cele literare – scriam totuși pentru cineva. Nu știu pentru cine, dar scriam cu ideea în subconștient că ce scriu va fi citit de cineva... De asta îmi dau seama acum. Aveam tot timpul grijă să păstrez un fel de notă de discreție. Cu vremea însă am pierdut din vedere asta și carnetul meu a devenit atît de intim (o parte din mine), încît ideea că ar putea vreodată să fie citit de cineva, pur și simplu n-o pot măcar imagina. Ar fi o dezgolire, a cărei idee mi-e intolerabil㠖 [...]  este cert că voi muri într-o zi, și atunci mă întreb, ce se va întîmpla cu caietele astea? [...] Mi-am dat seama că mi-este tot atît de intolerabil să le ard pe cît îmi este să le arăt cuiva.”

„Doar ficțiunea nu minte; ea întredeschide, în legătură cu viața unui om, o intrare secretă prin care se strecoară, în afara oricărui control, sufletul său necunoscut”, scrie Mauriac,2 dar pornind de la jurnalul lui Jeni Acterian afirmația lui poate fi, dacă nu demontată pas cu pas, cel puțin completată. Poate nu atît gustul amar al ratării ce înglobează tragicul dintr-o perspectivă subiectivă surprinde, cît capacitatea autoarei de a restitui demnitatea acestei specii de frontieră, cel mai adesea bănuită de nesinceritate, prin chiar absența oricărei dorințe de a-l face cunoscut, „întredeschide intrarea secret㔠prin care „se strecoară sufletul necunoscut”. Este calea de acces spre zonele cele mai ascunse ale  sufletului ei. Fie că au fost publicate în timpul vieții, cu riscul enorm ca autorii să devină din blamanți blamabili, fie că au văzut lumina tiparului imediat după moartea autorului sau ani buni de la aceasta, în majoritatea jurnalelor tramspare intenția clară sau cochetăria de a fi publicate cîndva, vreodată,  de cineva. Jeni Acterian și-l adresează sieși și se străduiește să-și cizeleze scrisul, ceea ce se circumscrie perpetuei sale tendințe de autoperfecționare. Exigența cu sine însăși, dorința de corectare a cusururilor fizice sau intelectuale, obsesia remedierii a ceea ce e posibil de îmbunătățit sau schimbat fac din Jeni Acterian un personaj continuu nesatisfăcut de propriul abis, căci ce altceva ar putea să însemne „gustul de cenuș㔠sau impresia c㠄trăiesc în «păcat»”. Risipa de sine, ciudatul ei avînt, dar și zborul în jos, acumularea de calități sufletești, intelectuale și morale, inutile la un moment dat,  îi devin nesuferite și intolerabile, similare unei prostituări fizice: „Ca să fac o comparație a la maniere de M.: sînt ca un Stradivarius pe care ai cînta sîrba țigănească. Faptul că îi dau o oarecare subtilitate și distincție sîrbei țigănești n-o împiedică de a fi tot sîrbă țigănească”, scria în 21 noiembrie 1941.

Ratarea lui Jeni capătă contur prin aceea că se naște tocmai într-un univers „populat de prejudecata faptei” și în care promisiunea  se însoțește cu așteptarea împlinirii ei,3 are greutatea evidenței mai întîi de toate prin diagnisticul precoce pe care îl pune purtătoare acestui eșec. La 12 aprilie 1936, la douăzeci de ani, ea notează: „În fond știu bine că nu voi duce nimic la capăt niciodată”. Este afirmația tinerei care aparține generației de învingători și împliniți din care fac parte Cioran, Eliade, Ionesco, Emil Botta și atîția alții.

Hiperlucida, extrem de inteligenta și mult cultivata elevă și mai apoi studentă nu izbutește „ieșire[a] din sine către scopul propus”, nu poate depăși „sistemul constitutiv de limite interioare” „în vederea obținerii unei noi identități”.4 Decretarea stării de lene și „promisiunea” ratării nu fac parte totuși dintr-un „program” al ei; persistă senzația asumării, cu bună știință a destinului de ratat, nu dintr-o nehărnicie la adăpostul căreia să se așeze și nici din respectul suprem pentru propriul ei imobilism5, pentru că Jeni Acterian nu este leneșul „ca eroul al stazei căzut în inadecvarea mobilității universale” sau „un recidivist al paradisului după cădere”6. Ea este, încă de la o vîrstă tînără, o minte limpede, ostilă aplauzelor naive și prea timpurii, o conștiință trează avînd tot de atunci, revelația propriului eșec, înstare să facă o evaluare exactă a faptelor. „Am ratat pentru că am 25 de ani și sînt în imposibilitatea de a continua ceea ce am început, în imposibilitatea de a face ceea ce aș fi vrut și poate aș fi putut face.” Trebuie să fi fost grea povara de a-și fi diagnosticat pe de o parte, bogata înzestrare, iar pe de altă parte să fi constatat absența oricărei vocații precise, a oricărui talent remarcabil. Există totuși la bază un imens orgoliu al eșecului, dar și nemulțumirea de a-și găsi asemănarea în prietenul Emil Cioran: „Cînd mă întîlnesc cu E.C. sau mă gîndesc la el, am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie generală, simte atît de identic cu mine. Are aceeași «structură», aș zice și regret pentru că am impresia – nu știu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva «seamănă» cu mine îmi displace teribil”.

Cu o minte strălucită, reușește performanța de a nu străluci cu adevărat în nimic, de a fi în cîteva domenii o potențialitate neomologată. „Nu mi-am găsit încă drumul. [...] Nu-mi place decît să ating în treacăt lucrurile. Cînd le aprofundez, mă deziluzionez.” Ea asistă la spectacolul vieții fără viață și rămîne doar un simplu spectator, pe care nu-l scutește de o aprigă diatribă la adresa rolului pasiv pe care și l-a asumat. Neparticiparea îi restituie demnitatea locului ales, dar numai ulterior unui nemilos ecorsaj. Relația detaliat tensionată cu sine însăși, nemulțumirea de sine și manifesta ei clamare justifică și explică neîmpăcarea cu ceilalți. Autoexigența legitimează aspra judecată de sine, dar și a semenilor. „Tragicul în această istorie provine din luciditatea mea excesivă și neputincioasă. Îmi lipsește puterea creatoare și o anume voință. Fiind într-un mod oribil orgolioasă, lupt perfect în defensivă, dar fiind într-un mod la fel de oribil de leneșă și indiferentă sînt incapabil de ofensivă.” Studenta la filosofie și matematici știe însă că nici filosofia, dar nici logica matematică nu e calea ei, după cum nici scrisul ca modalitate de a se exprima pe sine: „simt că n-am stofă de scriitoare. Mă voi mulțumi să citesc în colțul meu obscur rodul muncii altora.” Gîndul neîmplinirii îi susține excesul de luciditate și autoexigența care se intensifică odată cu maturizarea, de unde aproape insuportabila greutate a „obligației de a trăi”. La 10 augst 1940 notează amara concluzie:  „Am împlinit 24 de ani. Asta înseamnă cel puțin zece ani de cînd mă zvîrcolesc conștient. Conștient, lucid, deci fără soluție”, un verdict asupra căruia chiar dacă va reveni pentru a-l nuanța, nu-i va anula nicicînd esența; îi va adăuga an de an, asemenea inelelor unui copac, noi și noi elemnte, noi și noi argumente.

La 31 iulie 1945, după un război în care a avut tot timpul să se consume și să se irosească, mediocritatea în care se zbate, neîmplinirea și gustul nimicniciei se colorează și capătă contur aspru; incisivitatea ei îmbinată cu remarcabila cunoaștere de sine oferă imaginea unei femei chinuite de îndoială, de spectrul morții și de nemulțumirea de a nu reuși nimic remarcabil. „Această mîrșăvie de război, care a distrus totul ca și cum ne-ar fi ucis pe toți. Epavele care sîntem, tîrînd după noi o luciditate sterilă și inutilă și încercînd să ne înfundăm, să ne precipităm cît mai puțin dezagreabil, pe cît posibil.” Într-o scrisoare de la Paris,  din 2 decembrie 1946, Cioran îi schițează inspirat profilul și îi rezumă existența: „Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est?”, iar „a fi ros de îndoieli în spațiul valah e de o tristețe fără soluție”.7

Din suma atîtot insatisfacții și insistenta lor explicitare, din atîtea neîmpliniri și eșecuri, reiese în chip esențial și paradoxal totuși imaginea unei supraviețuitoare: ocolind încercările riscante, depășind tentațiile facile și derutînd așteptările, precumpănind rezervele și îndoielile, a refuzat să se aventureze pe nisipurile mișcătoare care ar fi cufundat-o în mediocritate. Acel background esențial și obiectiva estimare a posibilităților i-a interzis ancorarea într-un domeniu în care n-ar fi putut depăși o  aurea mediocritas.

(Fragment dintr-un studiu mai amplu)

 

NOTE:

* Citatele din acest studiu sînt preluate din volumul Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, 1932-1947. Text ales și note biografice de Arșavir Acterian. Ediție îngrijită, traducere, note bibliografice și postfață de Doina Uricariu, București, Humanitas, 1991) scria Jeni Acterian în Jurnalul ei la 24 ianuarie 1941.

1. Philippe Leujeune, Le moi des demoiseilles. Enquête sur le Journal de jeune fille, Paris, Éditions du Seul, 1993, pp.401 și 402

2. François Mauriac, Commencements d’une vie, în Écrits intimes, Geneva-Paris, ed. La Palatine, 1953, p.14 apud Philippe Lejeune, Pactul autobiografic. Traducere de Irina Margareta Nistor, București, Editura Univers, 2000, p.43

3. Gabriel Liiceanu, Despre limită, București, Humanitas, 1994, p.79

4. idem, ibidem

5. cf.idem, ibidem, pp. 80 și 81

6. idem, ibidem

7. Cioran, Scrisori către cei de-acasă. Stabilirea și transcrierea texteleor de Gabriel Liiceanu și Theodor Enescu- Traduceri din franceză de Tania Radu. Ediție, note și indici de Dan C. Mihăilescu, București, Humanitas, 1991, p.238