Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Obsesia ratării la Jeni Acterian

„Am o conformaţie ce va rata (subl. m. L.C.). Sînt leneşă, comodă, egoistă şi fără prea mare energie. În «absolut» nu cred în nimic şi deci organic n-am entuziasm pentru nimic; n-am nici un fel de talent literar şi deloc fertilitate. Sînt în schimb inteligentă şi foarte lucidă, am spirit logic sintetic şi cu discernămînt critic. Singurul lucru care trezeşte în mintea mea interes şi singurul domeniu în care dau rezultate valabile este ca atare domeniul logicii. [...] Eu rămân cu interesul meu aproape pasionat pentru logica matematicilor şi cu aproape certitudinea că nu voi face totuşi nimic în domeniul ei, aparent din cauza condiţiilor dezastruoase în care trăiesc, în fond din cauza indolenţei mele care nu poate lupta cu aceste condiţiuni dezastruoase ci aşteaptă să se volatilizeze ca prin farmec”^*

Odată cu această mărturisire cuvîntul luciditate este mult prea sărac şi îngust ca să poată acoperi autoanaliza unei stări de spirit şi de fapt, dureroasa voinţă, neînduplecata aspiraţie spre sinceritate sau orgolioasa umilinţă cu care tînăra se autosomează să spună, fără menajamente, adevărul ultim. Excesul de luciditate, „cel mai groaznic blestem”, „cea mai oribilă anihilare”, cauza tuturor ratărilor, suferinţelor şi chinurilor care se opune somnului raţiunii şi care e „aproape inconceptibil şi încă în ... Romînia”– îi scria Cioran de la Paris – produce fenomenele de intoleranţă, motivele de întristare şi, în cele din urmă, adesea povara obligaţiei de a trăi.

Pătimaş agresivă, neliniştitoare şi fără menajamente, confesiunea ei poate părea la prima vedere, o atitudine de frondă, previzibilă la atît de imprevizibila generaţie căreia îi aparţine şi totuşi, aceasta nu are drept scop final tulburarea celuilalt, pentru că, de fapt, este lipsită de destinaţie, nu se adresează nimănui, eventual e scrisă „pentru o altă Jeni mai în vîrstă cu cîteva zile, luni sau ani, care e mulţumită să ştie cum era ea cîtva timp înainte”. Aserţiunea ei poate fi socotită, la fel de bine, ca acţionînd stimulator asupra mecanismelor ascunse ale eului ei bulversat. E o confesiune, dar şi un dezgust de confesiune, cu avînturi şi căderi, cu anticipări lucide, cu un ascuţit sentiment de neliniştitoare premoniţie: „Cred că voi regreta cîndva, dacă voi trăi destul pentru asta, faptul că n-am fost în stare în tinereţe să fac ceva definitiv care m-ar fi eliberat oarecum de cotidian. Să fac o dată ceva ce-mi place. Să-mi trăiesc viaţa aşa cum vreau, nu aşa cum mi se prezintă. Ştiu că sînt foarte tînără [7 mai 1940] dar regret că nu fac nimic cu tinereţea mea. Trăiesc că şi cînd n-ar fi.”

Atît de neasemeni altor scrieri de acest gen, niciodată ezitantă, timidă sau predispusă la compromisuri cu sine însăşi, destăinuirea tinerei şi apoi maturei Jeni, dispusă întotdeauna să spună adevărul, cu exactitate şi fără umbra vreunei ambiguităţi, este tocmai de aceea impresionantă în manifesta ei gratuitate. Este singurul jurnal feminin, din cîte am reuşit să citesc pînă acum, care nu poate fi bănuit a fi destinat publicării „căci, cu toate că nici prin gînd nu-mi trece să public aşa ceva, vreau, cel puţin, recitind aceste pagini, să nu urlu de stupiditatea lor.” „Si je meurs pas jeune, j’espere rester comme une grande artiste; mais si je meurs jeune, je veux laisser publier mon journal qui ne peut pas ętre autre chose qu’intéressant” scria Marie Bashkirtseff în prefaţa «Je dis tout, tout» publicată în ediţia postumă a Jurnalului său, fără de îndoielile care îi torturează viaţa lui Jeni Acterian. „Quand je serais morte, on lira ma vie que je trouve mois tres remarquable”¹

Din atîta autoexigenţă, seriozitate şi drăcească neîngăduinţă faţă de sine, demnitate umană şi spirit necruţător s-a născut insistenta intoleranţă faţă de ceilalţi. Înainte de a fi fost incomod neîndurătoare faţă de ceilalţi, Jeni Acterian este mai înainte de toate inconcesivă cu sine: „scriu ca o curcă”, notează, la 1 august 1935, ca la 8 decembrie 1940 să recunoască: „încercarea mea de jurnal e un lucru ratat”. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, Jeni Acterian reabilitează ideea de jurnal: nici o dorinţă de înfrumuseţare a sinelui, nici o tendinţă de bovarism intelectual, doar cruda francheţe. „Pot să scriu ceea ce vreau. Tot ce-mi trăzneşte în cap, tot ce-mi vine să scriu, fără să adîncesc, fără să cizelez. Deoarece nimeni, niciodată nu va citi aceste caiete. Şi atunci de ce oare nu scriu tot? De ce sînt lucruri pe care le trec cu vederea?... Nu le scriu, jumătate din lene, pentru că sînt lucruri greu de aşternut pe hîrtie. Ca să le pui pe hîrtie, trebuie să găseşti cuvinte care să caracterizeze cît mai bine, să se apropie cît mai mult de ce vrei să spui. [...] Lene deci pînă la un punct, dar şi laşitate. Pentru că niciodată nu poţi fi sigură. Dacă din întîmplare cineva ar citi aceste pagini, n-aş vrea ca acel cineva să ia cunoştinţă de toate ascunzişurile, trapele şi secretele mele.” Straturile mărturisirii, succesivele nivele de adîncime, etapele ei traduc orgoliul imens al diaristei care, probabil inconştient la început, mai apoi deliberat, încearcă pe această cale o împăcare cu sine însăşi, o supunere necondiţionată a scrisului, legilor ei interioare, exigenţei maxime care îi ordonează sau dezordonează viaţa. „Ar trebui să transcriu caietul. Sînt acolo şi unele pagini valabile, care ar merita să rămînă”, cu toate că „niciodată nimeni nu va şti ce e în mine, în acest cap şi în această inimă, care formează eul mei intim. E o ciudată fericire în asta să ai un colţ de sine inaccesibil. „Principiul clandestinităţii şi al sincerităţii” se fac odată în plus remarcate cînd, la 12 decembrie 1937 diarista se supune unei atente autoanalize, rememorând etapele esenţiale ale dezvăluirii intimităţii sale existenţiale. „Cînd l-am început eram copil încă şi aveam tot felul de ambiţii literare. Mai tîrziu – cînd au dispărut ambiţiile de tot felul şi mai cu seamă cele literare – scriam totuşi pentru cineva. Nu ştiu pentru cine, dar scriam cu ideea în subconştient că ce scriu va fi citit de cineva... De asta îmi dau seama acum. Aveam tot timpul grijă să păstrez un fel de notă de discreţie. Cu vremea însă am pierdut din vedere asta şi carnetul meu a devenit atît de intim (o parte din mine), încît ideea că ar putea vreodată să fie citit de cineva, pur şi simplu n-o pot măcar imagina. Ar fi o dezgolire, a cărei idee mi-e intolerabilă – [...]  este cert că voi muri într-o zi, şi atunci mă întreb, ce se va întîmpla cu caietele astea? [...] Mi-am dat seama că mi-este tot atît de intolerabil să le ard pe cît îmi este să le arăt cuiva.”

„Doar ficţiunea nu minte; ea întredeschide, în legătură cu viaţa unui om, o intrare secretă prin care se strecoară, în afara oricărui control, sufletul său necunoscut”, scrie Mauriac,² dar pornind de la jurnalul lui Jeni Acterian afirmaţia lui poate fi, dacă nu demontată pas cu pas, cel puţin completată. Poate nu atît gustul amar al ratării ce înglobează tragicul dintr-o perspectivă subiectivă surprinde, cît capacitatea autoarei de a restitui demnitatea acestei specii de frontieră, cel mai adesea bănuită de nesinceritate, prin chiar absenţa oricărei dorinţe de a-l face cunoscut, „întredeschide intrarea secretă” prin care „se strecoară sufletul necunoscut”. Este calea de acces spre zonele cele mai ascunse ale  sufletului ei. Fie că au fost publicate în timpul vieţii, cu riscul enorm ca autorii să devină din blamanţi blamabili, fie că au văzut lumina tiparului imediat după moartea autorului sau ani buni de la aceasta, în majoritatea jurnalelor tramspare intenţia clară sau cochetăria de a fi publicate cîndva, vreodată,  de cineva. Jeni Acterian şi-l adresează sieşi şi se străduieşte să-şi cizeleze scrisul, ceea ce se circumscrie perpetuei sale tendinţe de autoperfecţionare. Exigenţa cu sine însăşi, dorinţa de corectare a cusururilor fizice sau intelectuale, obsesia remedierii a ceea ce e posibil de îmbunătăţit sau schimbat fac din Jeni Acterian un personaj continuu nesatisfăcut de propriul abis, căci ce altceva ar putea să însemne „gustul de cenuşă” sau impresia că „trăiesc în «păcat»”. Risipa de sine, ciudatul ei avînt, dar şi zborul în jos, acumularea de calităţi sufleteşti, intelectuale şi morale, inutile la un moment dat,  îi devin nesuferite şi intolerabile, similare unei prostituări fizice: „Ca să fac o comparaţie a la maniere de M.: sînt ca un Stradivarius pe care ai cînta sîrba ţigănească. Faptul că îi dau o oarecare subtilitate şi distincţie sîrbei ţigăneşti n-o împiedică de a fi tot sîrbă ţigănească”, scria în 21 noiembrie 1941.

Ratarea lui Jeni capătă contur prin aceea că se naşte tocmai într-un univers „populat de prejudecata faptei” şi în care promisiunea  se însoţeşte cu aşteptarea împlinirii ei,³ are greutatea evidenţei mai întîi de toate prin diagnisticul precoce pe care îl pune purtătoare acestui eşec. La 12 aprilie 1936, la douăzeci de ani, ea notează: „În fond ştiu bine că nu voi duce nimic la capăt niciodată”. Este afirmaţia tinerei care aparţine generaţiei de învingători şi împliniţi din care fac parte Cioran, Eliade, Ionesco, Emil Botta şi atîţia alţii.

Hiperlucida, extrem de inteligenta şi mult cultivata elevă şi mai apoi studentă nu izbuteşte „ieşire[a] din sine către scopul propus”, nu poate depăşi „sistemul constitutiv de limite interioare” „în vederea obţinerii unei noi identităţi”.⁴ Decretarea stării de lene şi „promisiunea” ratării nu fac parte totuşi dintr-un „program” al ei; persistă senzaţia asumării, cu bună ştiinţă a destinului de ratat, nu dintr-o nehărnicie la adăpostul căreia să se aşeze şi nici din respectul suprem pentru propriul ei imobilism⁵, pentru că Jeni Acterian nu este leneşul „ca eroul al stazei căzut în inadecvarea mobilităţii universale” sau „un recidivist al paradisului după cădere”⁶. Ea este, încă de la o vîrstă tînără, o minte limpede, ostilă aplauzelor naive şi prea timpurii, o conştiinţă trează avînd tot de atunci, revelaţia propriului eşec, înstare să facă o evaluare exactă a faptelor. „Am ratat pentru că am 25 de ani şi sînt în imposibilitatea de a continua ceea ce am început, în imposibilitatea de a face ceea ce aş fi vrut şi poate aş fi putut face.” Trebuie să fi fost grea povara de a-şi fi diagnosticat pe de o parte, bogata înzestrare, iar pe de altă parte să fi constatat absenţa oricărei vocaţii precise, a oricărui talent remarcabil. Există totuşi la bază un imens orgoliu al eşecului, dar şi nemulţumirea de a-şi găsi asemănarea în prietenul Emil Cioran: „Cînd mă întîlnesc cu E.C. sau mă gîndesc la el, am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie generală, simte atît de identic cu mine. Are aceeaşi «structură», aş zice şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva «seamănă» cu mine îmi displace teribil”.

Cu o minte strălucită, reuşeşte performanţa de a nu străluci cu adevărat în nimic, de a fi în cîteva domenii o potenţialitate neomologată. „Nu mi-am găsit încă drumul. [...] Nu-mi place decît să ating în treacăt lucrurile. Cînd le aprofundez, mă deziluzionez.” Ea asistă la spectacolul vieţii fără viaţă şi rămîne doar un simplu spectator, pe care nu-l scuteşte de o aprigă diatribă la adresa rolului pasiv pe care şi l-a asumat. Neparticiparea îi restituie demnitatea locului ales, dar numai ulterior unui nemilos ecorsaj. Relaţia detaliat tensionată cu sine însăşi, nemulţumirea de sine şi manifesta ei clamare justifică şi explică neîmpăcarea cu ceilalţi. Autoexigenţa legitimează aspra judecată de sine, dar şi a semenilor. „Tragicul în această istorie provine din luciditatea mea excesivă şi neputincioasă. Îmi lipseşte puterea creatoare şi o anume voinţă. Fiind într-un mod oribil orgolioasă, lupt perfect în defensivă, dar fiind într-un mod la fel de oribil de leneşă şi indiferentă sînt incapabil de ofensivă.” Studenta la filosofie şi matematici ştie însă că nici filosofia, dar nici logica matematică nu e calea ei, după cum nici scrisul ca modalitate de a se exprima pe sine: „simt că n-am stofă de scriitoare. Mă voi mulţumi să citesc în colţul meu obscur rodul muncii altora.” Gîndul neîmplinirii îi susţine excesul de luciditate şi autoexigenţa care se intensifică odată cu maturizarea, de unde aproape insuportabila greutate a „obligaţiei de a trăi”. La 10 augst 1940 notează amara concluzie:  „Am împlinit 24 de ani. Asta înseamnă cel puţin zece ani de cînd mă zvîrcolesc conştient. Conştient, lucid, deci fără soluţie”, un verdict asupra căruia chiar dacă va reveni pentru a-l nuanţa, nu-i va anula nicicînd esenţa; îi va adăuga an de an, asemenea inelelor unui copac, noi şi noi elemnte, noi şi noi argumente.

La 31 iulie 1945, după un război în care a avut tot timpul să se consume şi să se irosească, mediocritatea în care se zbate, neîmplinirea şi gustul nimicniciei se colorează şi capătă contur aspru; incisivitatea ei îmbinată cu remarcabila cunoaştere de sine oferă imaginea unei femei chinuite de îndoială, de spectrul morţii şi de nemulţumirea de a nu reuşi nimic remarcabil. „Această mîrşăvie de război, care a distrus totul ca şi cum ne-ar fi ucis pe toţi. Epavele care sîntem, tîrînd după noi o luciditate sterilă şi inutilă şi încercînd să ne înfundăm, să ne precipităm cît mai puţin dezagreabil, pe cît posibil.” Într-o scrisoare de la Paris,  din 2 decembrie 1946, Cioran îi schiţează inspirat profilul şi îi rezumă existenţa: „Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est?”, iar „a fi ros de îndoieli în spaţiul valah e de o tristeţe fără soluţie”.⁷

Din suma atîtot insatisfacţii şi insistenta lor explicitare, din atîtea neîmpliniri şi eşecuri, reiese în chip esenţial şi paradoxal totuşi imaginea unei supravieţuitoare: ocolind încercările riscante, depăşind tentaţiile facile şi derutînd aşteptările, precumpănind rezervele şi îndoielile, a refuzat să se aventureze pe nisipurile mişcătoare care ar fi cufundat-o în mediocritate. Acel background esenţial şi obiectiva estimare a posibilităţilor i-a interzis ancorarea într-un domeniu în care n-ar fi putut depăşi o  aurea mediocritas.

(Fragment dintr-un studiu mai amplu)

NOTE:

* Citatele din acest studiu sînt preluate din volumul Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, 1932-1947. Text ales şi note biografice de Arşavir Acterian. Ediţie îngrijită, traducere, note bibliografice şi postfaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, Humanitas, 1991) scria Jeni Acterian în Jurnalul ei la 24 ianuarie 1941.

1. Philippe Leujeune, Le moi des demoiseilles. Enquęte sur le Journal de jeune fille, Paris, Éditions du Seul, 1993, pp.401 şi 402

2. François Mauriac, Commencements d’une vie, în Écrits intimes, Geneva-Paris, ed. La Palatine, 1953, p.14 apud Philippe Lejeune, Pactul autobiografic. Traducere de Irina Margareta Nistor, Bucureşti, Editura Univers, 2000, p.43

3. Gabriel Liiceanu, Despre limită, Bucureşti, Humanitas, 1994, p.79

4. idem, ibidem

5. cf.idem, ibidem, pp. 80 şi 81

6. idem, ibidem

7. Cioran, Scrisori către cei de-acasă. Stabilirea şi transcrierea texteleor de Gabriel Liiceanu şi Theodor Enescu- Traduceri din franceză de Tania Radu. Ediţie, note şi indici de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Humanitas, 1991, p.238