Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Ion Caraion şi poetica negativităţii

Poet ce face parte din aşa-numita “generaţie a războiului”, Ion Caraion s-a impus în pri­mul rând prin originalitatea universului său liric, prin pregnanţa orizontului imaginar transcris în versuri neconcesive, abrupte, de o vigoare negativistă rar întâlnită în lirica noastră. Spiritul insurgent, atitudinea de frondă sunt prevalente în poemele lui Caraion, poet pentru care negaţia este o formă de adecvare cu propriile opţiuni estetice şi etice.

În poemele lui Caraion sentimentul dominant e acela al angoasei, al unei disperări grele, cu reflexe apocaliptice, hrănită din deziluziile şi dezamăgirile cotidianului şi desena­tă în versuri contrase, cu o sintaxă frântă şi cu imagini ce unesc concreteţea şi imaginarul sub semnul unei etici subiacente, o etică a neantului, a negativităţii. Drama existenţială se transformă uneori în dramă a cunoaşterii, cuvântul poetic nu mai poate “iscodi” tainele lu­mii, resimţind acut precaritatea sa gnoseologică, astfel încât, în faţa “textului” lumii, poetul efectuează o lectură incompletă, cu fisuri şi blancuri ale reprezentării.

Sentimentul deziluziei şi al scepticismului agonal este dat şi de existenţa eului liric într-un spaţiu citadin, un spaţiu claustrant, al neantizării halucinante, fapt subliniat şi de cri­ticul Mihail Petroveanu, care observă că „Ion Caraion nu opune, în spirit tradiţionalist, co­rupţiei urbane, puritatea regeneratoare a «vetrei». Ostilitatea faţă de peisajul de piatră şi ciment este compatibilă cu atracţia condiţiei citadine ca destin ireversibil. Soarta is­to­rică a omului se joacă, pentru poet, între pereţii blocurilor şi caldarâmul trecătorilor. Scenă a degradării şi cimitir al speranţelor, oraşul e în acelaşi timp sediu al resurecţiei po­sibile, aşteptată într-o crispare de spasm al nervilor, sângelui, cărnii”.

Acuitatea percepţiilor se însoţeşte de o foarte limpede nevoie a reflexivităţii, me­reu contrazisă de realul imund şi precar, în timp ce, în spaţiul riguros delimitat al poemului, viziunea şi ideea lirică sunt egal îndreptăţite la existenţă estetică, sub semnul unei conştiinţe exacerbate a derizoriului şi efemerităţii fiinţei..

 Sentimentul morţii e prezent şi el în aceste texte ce alcătuiesc un scenariu existenţial cvasimitic al unui eu liric marcat de angoasă în faţa timpului şi de scepticism deza­mă­git dinaintea alcătuirilor precare ale lumii. Clipa prezentă se preface-n scrum, iar inter­mi­tenţele memoriei nu mai pot restaura un trecut tot mai insesizabil. Lucrurile singure, în i­mobilitatea lor solitară, rămân să măsoare fragilitatea fiinţei care se trece, în timp ce ilu­zii­le ei se spulberă una câte una.

Tristeţea agonică a acestor poeme cu tentă expresionistă provine din imposibilita­tea perceperii înţelesului ultim, esenţial al lumii, dar şi din sentimentul lipsei de idealitate într-un univers dominat de materialitate, de reificare. De altfel, Ion Caraion este un re­prezentant al “antiliteraturii” şi al “antipoeziei”, în sensul în care poezia şi, implicit, litera­tura în înţelesul ei originar, de expresie orfică a frumuseţilor lumii, nu mai este de înţeles, de conceput într-o lume supusă anomiei, incongruenţei, absurdului. Caraion înţelege poezia ca fractură, ca imagine contorsionată a unui univers în dezagregare, ca imersiune în spectacolul lipsit de noimă, grotesc al existenţei umane macerate de război, moarte, an­goasă.

Punţile spre transcendent s-au retras, fiorul ascensional se preface în cenuşă, fiinţa în­săşi îşi pierde identitatea, conştiinţa de sine şi de ceilalţi devine mai curând un imperativ, o exigenţă asumată, decât o realitate. Criticul Cornel Regman defineşte în modul cel mai limpede identitatea lirică a lui Ion Caraion, “poet  al stării de criză (care) găseşte o or­golioasă vocaţie în asumarea fără rezerve şi fără iluzii a acestei condiţii, poetice, dar şi u­mane: singurătatea, dezolarea, neliniştea, spaima, dezgustul şi revolta unei fibre morale ul­tragiate, vexate până la exasperare, ulcerate şi macerate în vulnerabilitatea sa secretă, dar care – într-o fantastică ripostă – încearcă, prin poezie, o himerică revanşă de unul singur asupra întregului univers, desfigurând cu vitriolurile şi supuraţiile eului lezat faţa rea­lului”.

Ion Caraion e, simplu vorbind, un poet al negativităţii în faţa unei realităţi cu totul pre­care, ce are înţelesurile morale şi existenţiale răsturnate ori deturnate. Expresia sa liri­că e una a revoltei, a ripostei şi a crispării.

Omul profilat pe cer, poezie apărută iniţial în volumul omonim din 1945 este ex­trem de reprezentativă pentru vizionarismul de sens negativ al lui Ion Caraion, pentru a­ceastă lirică transcrisă în gama disperării şi a deziluziei în faţa absurdului existenţial. Poezia este, în cele din urmă, o parabolă a umanului de o concreteţe tulburătoare. Substra­tul alegoric este, aici, mereu pus în evidenţă de imagini ce se proiectează violent pe retina ci­titorului, imagini ce tulbură, uimesc, agresează, într-un registru al urgenţei şi al insurgenţei: “Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniţi,/ mersul înfricoşător şi-un păr ne­gru, ierbos,/ crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundaţie marină,/ laolaltă cu mi­ne­re­urile pământului, cu sângele lui subteran,/ în care au putrezit rădăcini/ în care s-au înecat femei/ în care au venit să moară carbonizate păsările din fundul lumii;/ gonite din cuiburi şi de pe vapoare,/ au venit să moară păsările Sudului.// Printre materii anorganice, printre viziuni sălbatice şi plante/ mergea uriaş ca o mie de blocuri puse să meargă,/ ca o mie de soldaţi trimişi să se omoare,/ ca o mie de prizonieri întorşi din război,/ ca o mie de muncitori chemaţi la fabrică”.

Sintaxa poetică e una eliptică, sincopată, tranşantă şi dezarticulată, cu răsturnări de imagini şi convulsii ale viziunii. Ion Pop observă, în acest sens, că “textul poetic va cu­noaşte, deci, voite tulburări, discontinuităţi, sincope, o fragmentare  chemată să concentreze în notaţia punctuală, cu şocuri asociative de factură suprarealistă, dar şi cu percutante accente reflexive, un puternic nod tensional, lăsând, pe de altă parte, suficient spa­ţiu de reverberaţie imaginii (…)”.

Realităţile dezagregante ale războiului sunt surprinse liric printr-o suită de imagini, de secvenţe în derulare aproape cinematografică. Halucinante, de o materialitate grea, cu linii frânte ale contururilor, lucrurile, fiinţele, gesturile au o paloare tragică, cu reflexe ale ab­surdului şi iregularului: “Ne ameninţă frigul, fabrica mea şi-nserează -/ o înserare cu ver­te­brele obosite şi combustibil consumat./ Omul profilat pe cer venea din măruntaiele pă­mântului cu căldură,/ cu asasinate inedite, cu insule de cadavre plutind/ pe rezervoare de pă­cură de la un sat la altul.// El avea umerii puternici şi vechi,/ inima grea ca o iarnă/ şi nişte ochi fantastici, nişte priviri/ încărcate de miragii.// În dimineaţa brutală ca un pumn/ ploile au curs paralel cu sângele/ cu dragostea, cu bucuria, cu iarba./ O bucată de pâine uitată în coş/ o cale ferată pe unde nu mai vin trenuri/ o pensiune din care au plecat ferestrele/ un co­pil care se plimbă prin curte/ o mamă care nu mai poate să nască/ un stejar cu ghinda cafenie în palmă/ un continent de bucurie/ o pădure de pâini/ o armată de peşteri bărboase”.

Adept al frumuseţii poetice necontrafăcute, al expresivităţii autentice, Ion Caraion con­figurează un text marcat doar de sinuozităţile şi meandrele necontenite ale gândului, cu ţâşniri de imagini şi întretăieri de registre şi tonalităţi dintre cele mai diverse, fapt remarcat şi de criticul Ion Pop: “textul poetic va cunoaşte, deci, voite tulburări, discontinuităţi, sincope, o fragmentare chemată să concentreze în notaţia punctuală, cu şocuri asociative de factură suprarealistă, dar şi cu percutante accente reflexive, un puternic nod tensional, lăsând, pe de altă parte, suficient spaţiu de reverberaţie a imaginii (…)”.

Nici finalul poeziei nu aduce vreo notă de idealizare a existenţei. Războiul, cu am­prenta lui tragică, absurditatea unei existenţe în care reificarea ia locul gestului natural iar me­canicul se suprapune în mod grotesc naturalului, sunt realităţile ori ipostazele fiinţei e­vo­cate aici, în ultima parte a poemului, în versuri abrupte, cu sintaxa sincopată, mustind de materialitate grea, o materialitate din care orice fărâmă de ideal pare cu totul exclusă: “O­mul profilat pe cer s-a uitat în pământ/ - pământul semăna cu toamna -/ «Dărâmaţi o­raşul acesta,/ în care nimic nu mai e sigur» -/ spuneau trecătorii uitându-se-n urmă.// A fost o seară tulbure. Departe/ s-au auzit mitraliere. Veneau/ Pe brânci!/ În coate!!/ Acuma!!!/ - Di­mineaţa ca o sârmă ghimpată/ s-a oprit în pieptul omului profilat pe cer.// El se uita în pă­mânt/ pământul semăna cu toamna -/ şi nu mai vorbea nimeni.// Pe urmă, târziu, s-au auzit mitralierele în oraş…”.

Poezia lui Ion Caraion are, aşadar, o structură ce reflectă, la nivelul textului liric, structurile “textului” lumii. Convulsiilor istoriei, anomiei unui timp nerăbdător şi agonic le corespunde o structură lirică fragmentară, cu echilibrul fisurat şi cu orizontul imagina­rului plasat în registrul grotescului şi al aleatoriului. Cum remarca Eugen Simion, “poemul i­rită, exasperează ca o dantură superbă din care au fost smulşi câţiva dinţi”. Este, în cea mai pură experienţă a literaturii moderne, o poezie antilirică, neconvenţională, în care violenţa imaginilor şi tonalitatea de o gravitate esenţială redau atmosfera absurdă a omului contemporan, a cărui condiţie stă între iluziile unei fericiri obligatorii şi pecetea timpu­lui devastator.

Vizionarismul unui astfel de poem este, cum se poate observa, un vizionarism întors, minat de deceptivitate şi de angoasă. Semnele istoriei, strânse într-o percepţie ha­lu­cinantă, îşi aşază amprenta lor dramatică asupra fiinţei. Tensiunea ce domină întregul poem este tensiunea unei voci lirice pentru care lumea nu mai ascunde nici o iluzie, pentru care universul nu mai are nici o aură mitizantă.