bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

CONCRITICE

de

Andrei ZANCA

l George Vulturescu, Stînci nupțiale, Editura Princeps, Iași, 2004

 

O carte, care demonstrează cu o copleșitoare evidență, faptul că tocmai prin relevarea naționalului cel mai genuin (fenomen tot mai rar în ipostaza cenzurii best-sellerului – rest-sellerului), textele ating în mod paradoxal, o valoare certă universală: sînt poeme, care în decantarea unei obsesii mereu reluate, la care revenim, impun în derularea colocvialiății lor de esență mitică, așadar profund rurală, versuri-cheie de o frumusețe și unicitate a viziunii, incontestabile.

Imprevizibilul naturii umane – care constituie în sine impedimentul capital –, se relevă prin dubla, polara sa funcție, atît a scrisului, cît și a corolarului său întru esențializare și purificare, cuțitul. Funcția văzului, devine în această analogie inedită, dintre cuvînt și cuțit o funcție a suprafeței, a analiticului și a sfîrtecării, pe cînd auzul este receptorul, unificatorul, adîncul sorbind un întreg și nu o funcție a decelării lui. La nici un poet nu se resimte mai acut această impunere obsesivă a mitului nordic, cu toate registrele, pe care le presupune ineditul, forța etică și morală, dar și blestemul și nuanța unei „decăderi”, ce tocmai prin acceptare și asumare își găsește mîntuirea.

Rareori, o carte scrisă cu atîta dăruire, cu mai multă maturitate a asumării depline. Iată, în acest sens un vers memorabil, emblematic: „mîna care scrie e totuna/ cu mîna de pe cuțit”. Poeme, care se ivesc în sclipiri și reflectări de pietre prețioase, în irizări mitice secondate de un timp de basm, cu semnificații ce transcend miturile de origine, dobîndind o valoare individuală, existențială.

Intr-o modalitate imnică, deși traversată mereu de o proaspătă colocvialitate, transpare o tandrețe și o durere, cu atît mai intense, cu cît abia sînt schițate în demersul viril al structurării textuale, prefigurînd tragismul unei rătăciri, însă și umbra unui destin, care în asumare lui își impune nordic finalitatea izbăvitoare. Este drumul individual, așadar cel al asumării lăuntrice totale, întru conturarea unui (astfel) posibil reviriment etic, moral.

Forța de focalizare a cuțitului în puritatea și inocența lui, însă și cu latențele sale agresive, devine astfel corolară forței angulatoare și incandescente a însuși scrisului, a nomenului., este litera încărcată de inimă, cuvîntul (și cuțitul), care „nu se gudură, nu schelăie” (subl.n.). Imprevizibilitatea lor, sub toate aspectele funciare, este imprevizibilitatea noastră, în ciuda imaginii pe care o avem despre noi. Acest imprevizibil poate țîșni din adîncul umbrelor noastre oricînd, nefiind nicicum mistuite (rod doar al asumarii depline, al înfruntării și nu al amînării lor, rod al unei însingurări întru o reîntoarcere transparentă, mărturie vie a divinului în lume): „nu scrisul meu te salvează/ lectura e un dans al fricii în care eu/ te țin de mîini ca pe un băț aprins/ cînd te încolțesc lupii/..

Versuri zigurate parcă de o atmosferă cronicară într-un lung șir de strămoși prinși în vinele de „gnoză ale pietrei” (superb acest poem), în care însăși cuvintele sunt „năclăite de sînge”, acest Nord atît de drag, chinuit și mîntuitor în același timp prin valențele mitice pe care le presupune. Valoarea cărții stă tocmai în acest demers simplu, ca toate lucrurile de mare valoare: revenirea și sublimarea modernă în mit și nu desconsiderarea lui într-o preferențialitate a „modernului”, a facilității clandestinei culturi infiltrare, fiindcă nu-i așa, ce poate fi mai modern decît un mit?

Originalitatea textelor transpare tocmai din acestă asumare deplină a Nordului, și nu a altor tentații adiacente, dobîndind astfel atributele generalității, ale universalului printr-o incontestabilă țesătură etic㠖 și deci perenă -, în care vina nu se răsfrănge asupra unuia ori altuia, ci e în noi, în fiecare, fiind cu toții atît de legați între noi (pînă și – și poate, mai ales –, prin imprevizibilitatea noastră, în ciuda gîndului cuminte și adormitor al cumsecădeniei nostre definitive, împăunătoare).

Stîncile nupțiale, poate tocmai acest lucru îl semnifică (precum fragilitate de neînvins a literelor acestei scrieri vis-a vis de arta spadei în zen), dîrzenia, neclintirea, înfruntare, umbra eternului, și în ciuda sfîșietoarelor lor modulații, o stenica si tonica si certă nădejde a triumfului asumării.

Iată, un vers de o modernitate, o actualitate absolută în lumea aceasta a ochiului (și nu a auzului lăuntric, ce constituie urechea a treia, a auscultării, ca singura cale de mîntuire, ce este, poate fi, doar individuală întru comuniune: „oare consimțim la orbire?”, vers, care în ambiguitatea lui acuzator-izbăvitoare, sugerează și revenirea la auz, în pofida ochiului agresiv, această asprime a ochiului, vis-a vis de tandrețea, delicatețea auzului (unde se află și sălașul Echilibrului..), așadar o posibilă cumpănă între matriarhatul sintetic (al auzului), receptiv la întreg și patriarhatul dominației agresive (al ochiului decelator, sfîrtecător, analitic): „nu cu ei văd, Doamne, ci cu toată/ spaima celulelor cărnii mele”. 

Un aspect doar, dintr-o multitudine, a felului cum o genuină tandrețe, iubire se împletesc cu o durere și o compasiune, într-un mod nicidecum ostentativ, ci într-un delicat și unic filigran, care se topește în materia atît de vie a poemelor...Fiindcă, ce se mai poate adăuga la cel ce spune atît de sfîșietor „scrisul vede cum mori”, resupunînd în același timp și – frumos titlu de demers critic – „o posibilă pasăre Phonix”?

 

 

l Constanța Buzea, Netrăitele, Editura Vinea, București, 2004

 

Iată o carte, care în ciuda unei unități a demersului, cuprinde părți unitare, bine distincte și totuși fluide prin pasaje abia sesizabile, ca o trecere aproape neresimțită  de la un anotimp la altul. Toate caracterizate printr-o impresionantă capacitate de recuperare a unui limbaj azi în mare parte ignorat, uitat, însă atît de bogat semantic, atît de plurivalent în derularea lui, încît actul lecturii devine o adevărată delectare insațiabilă: lectura nu numai că nu sfîrșește odată cu actul ei, ci are o chemare irezistibilă a relecturării, ca o întîlnire cu o  lume de mult și pe nedrept ignorată. Teresa de Avila spunea undeva într-o relatare (Vida 8,5) următoarele cuvinte memorabile: „eu nu văd de fapt  în rugăciunea lăuntrică, nimic altceva decît o relație prietenească, în care deseori conversăm tăcut cu cel, despre care știm, că ne iubește”. Acesta îmi pare a constitui și prima parte a cărții. Poeme extraordinar de deschise, dincolo de orice capcane lingvistice atestate, ele constituie o coborîre lăuntrică cu toate antenele sensibilizate, în care nu se caută efectele, ci se epurează afectele cele mai intime cu un curaj și o sinceritate, susținute de jocul cumpănit dintre temperament și smerenie. Ezitările prelungi și sfioase, intenisifică și mai mult tensiunea spunerii, în această experiență aflată dincolo de simțurile noastre general cunoscute. O tatonare gingaș-amară, o experiență a însingurării întru  o reîntoarcere transparentă, o coborîre lăuntrică benefică, ce încearcă a sonda toate cotloanele umbrelor adînci. O asumare teribilă și un curaj al întîmpinării, cu o deschidere rar întîlnită în literatura română, încercînd o circumscriere delicată a „sufletului în nostalgia lui către Dumnezeu” (84, p.90). Trecerea la experiența ancorată în memorie, forarea decisă și tandră a acestei memorii (act transgresînd cu finețe actul forării, prin apelul la zonele adiacente, aferente ale actului de investigare), revelează fin nostalgii, remușcări, fiind în același timp și un triumf deplin al experienței directe. Însă, grație stilului de excepție, unic în derularea și menținerea lui ( lucru ce dovedește genuitatea totală a trăirii), această experiență viată deplin, sugerează și un inefabil al spunerii, propriu vîrstei acelor momente). Reliefări de neuitat, portrete și descrieri amănunțite (trecute din păcate în aria uitării, însă care prin aceste poeme își dobîndesc o viață de o prospețime extraordinară), ale obiceiurilor, tradițiilor, alternînd cu clișeele spunerii rurale, în epurarea eticii lor incontestabile. Adevărate tablouri ce ies grație talentului din nemișcare lor, proiectate pe pînza memoriei, adevărate scurt-metraje cînd în culori, cînd în alb-negru. Această parte a cărții este atît de puternic și de solid construită, emană atîta intensitate – în dubla ei accepțiune, a mirării fragede trecute prin talentul și ductul unui stil, ce-s rod al unei vieți dedicate în întregime poeziei – încît cuvintele readuse în accepțiunea lor inițială, gravitează grele în jurul unei iubiri acum mature, însă mereu înrourate, tot atît de vie ca si atunci, cînd doar se trăia, fără intenționaliltatea conștientizării ei. Subconștientul a păstrat însă și cel mai firav gest, ori vorbă, și acum își urcă bogăția la suprafață cu o forță inepuizabilă, în texte fără nici un cuvînt de prisos. Nu lipsește colocvialul smereniei și evlaviei, de întîmpinare a vieții sub toate aspectele ei, alternînd cu o duioasă dramaturgie, cînd reprimată, cînd evidentă, și – de ce nu? – cu o tandrețe aproape dureroasă, în expresii molcomite de sfiala rememorării în monturi de o acuratețe, ce-s prețul decantării prin inimă a memoriei (poemele 69,70,71, 73, 74, 75, 76 77, 78, spre a evoca doar unele din aceste superbe, antologice texte). O recuperare prin limbaj a unei lumi uitate pe nedrept, o mărtuie de o delicatețe și concomitent de o valoare etică și morală absolut necesare în aceste vremuri tulburi, confuze, pe care doar un „dor necăjit” le poate stiliza oferindu-le structura inefabila a nicicînd-zăritei noastre inimi.Este sfîșetoare pe undeva această încercare de recuperare prin intermediul memoriei a acestei lumi scufundate, însă atît de vii, grație unui har de excepție, constituind concomitent parcă și o justificare a unei „supraviețuiri” într-o lume restrînsă la „zilele mele astenicet/ la moțăiala prin colțăuri/ la nopțile fără somn” (79, p. 84). O încercare de ținere în cumpănă a unei lumi rătăcite într-un sistem de valori dezastruoase (mai bine zis într-un proces de decădere totală a valorilor), un memento al dezmeticirii prin apelul la lumina recluzionată în adînc. Efectul este salutar și teribil în același timp, relevînd cu o bogăție lexicală covîrșitoare, o zonă încă sană și cumpănită, în ciuda lipsurilor, și-n care într-adevăr, timpul mai avea răbdare cu oamenii. Firește, pentru lumea de azi – o lume în care ecranul, imaginea este mai reală, decît lumea naturală, atît de neglijată, atît de amenințată, o lume în care „nimic nu va mai fi ca atunci” (81,p.87) –, aceste evocări superbe, unice în perimetrul literaturii romăne – și o spun cu toată asumarea –, par ireale, de basm, nu este oare paradoxal și tragic acest lucru? Astfel, asistăm la un adevărat triumf al experienței trăite nemijlocit sub imperiul delicat al mirării, calitatea extraordinară a textelor aducînd automat în minte vorba celebră a lui Julien Green din jurnalul său, dacă am putea scrie cum visăm…, Iată că în aceste texte, această doleanță devine certitudine.

Într-o continuare pedalînd pe registre antagonice, revine lumea contemporană, țara cu meleagurile ei atît de încercate azi, cu descrieri concrete și parcă filmate au ralenti ale unei suferințe generale, și a unei rătăciri dureroase, tragice.Și totuși, grație avantajului memoriei ( sub dubla ei accepțiune, „blestemat㔠și „binecuvîntat㔠în același timp), mereu apare o lumină, o promisiune de mîntuire, tocmai în impactul dintre semen și semen, dintre aproape si aproape, încît realizezi că sub orice fărădelege și decădere, se ascunde în adînc o disperată chemare de ajutor… Există cu siguranță o noimă a ceea ce „se întîmplă”, așadar nimic nu poate fi întîmplător, sugerînd o mîntuire, însă una individuală, ca singură posibilitate de reviriment moral colectiv, unde „căința-i botez și e punte la cer”…Și totuși, (cum spuneam odată: oricît te-ai dărui, rămîne un însemn de tristețe), rămîne mîhnirea, durerea „nimic nu ne va consola îns㔅 Insă la fel de adevărat este și concluzia, ce se poate desprinde de aici: totul este să nu te obișnuiești cu durerea, cu fărădelegea, cu tra­gedia, cu starea de lucruri, fiindcă atunci nu mai ești viu. Netrăirile, în accepțiunea ironică și mascată a termenului, devin astfel autentice trăiri, adevăratul travaliu al recuperării și înlesnirii unui posibil dialog cu adîncul, în care s-a înmagazinat și cel mai mic gest, dovedindu-se în cele din urmă, ca într-un altfel de alt act al meditației si întreținerii lăuntrice de sorginte divina, ca fiind și cele mai adevărate. (O asumare deplină, Constanța Buzea, netrăirile, Ed. Vinea, 2004)

Două cărți de referință de pe acum în literatura română dintotdeauna.