Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

l George Vulturescu, Stînci nupţiale, Editura Princeps, Iaşi, 2004

O carte, care demonstrează cu o copleşitoare evidenţă, faptul că tocmai prin relevarea naţionalului cel mai genuin (fenomen tot mai rar în ipostaza cenzurii best-sellerului – rest-sellerului), textele ating în mod paradoxal, o valoare certă universală: sînt poeme, care în decantarea unei obsesii mereu reluate, la care revenim, impun în derularea colocvialiăţii lor de esenţă mitică, aşadar profund rurală, versuri-cheie de o frumuseţe şi unicitate a viziunii, incontestabile.

Imprevizibilul naturii umane – care constituie în sine impedimentul capital –, se relevă prin dubla, polara sa funcţie, atît a scrisului, cît şi a corolarului său întru esenţializare şi purificare, cuţitul. Funcţia văzului, devine în această analogie inedită, dintre cuvînt şi cuţit o funcţie a suprafeţei, a analiticului şi a sfîrtecării, pe cînd auzul este receptorul, unificatorul, adîncul sorbind un întreg şi nu o funcţie a decelării lui. La nici un poet nu se resimte mai acut această impunere obsesivă a mitului nordic, cu toate registrele, pe care le presupune ineditul, forţa etică şi morală, dar şi blestemul şi nuanţa unei „decăderi”, ce tocmai prin acceptare şi asumare îşi găseşte mîntuirea.

Rareori, o carte scrisă cu atîta dăruire, cu mai multă maturitate a asumării depline. Iată, în acest sens un vers memorabil, emblematic: „mîna care scrie e totuna/ cu mîna de pe cuţit”. Poeme, care se ivesc în sclipiri şi reflectări de pietre preţioase, în irizări mitice secondate de un timp de basm, cu semnificaţii ce transcend miturile de origine, dobîndind o valoare individuală, existenţială.

Intr-o modalitate imnică, deşi traversată mereu de o proaspătă colocvialitate, transpare o tandreţe şi o durere, cu atît mai intense, cu cît abia sînt schiţate în demersul viril al structurării textuale, prefigurînd tragismul unei rătăciri, însă şi umbra unui destin, care în asumare lui îşi impune nordic finalitatea izbăvitoare. Este drumul individual, aşadar cel al asumării lăuntrice totale, întru conturarea unui (astfel) posibil reviriment etic, moral.

Forţa de focalizare a cuţitului în puritatea şi inocenţa lui, însă şi cu latenţele sale agresive, devine astfel corolară forţei angulatoare şi incandescente a însuşi scrisului, a nomenului., este litera încărcată de inimă, cuvîntul (şi cuţitul), care „nu se gudură, nu schelăie” (subl.n.). Imprevizibilitatea lor, sub toate aspectele funciare, este imprevizibilitatea noastră, în ciuda imaginii pe care o avem despre noi. Acest imprevizibil poate ţîşni din adîncul umbrelor noastre oricînd, nefiind nicicum mistuite (rod doar al asumarii depline, al înfruntării şi nu al amînării lor, rod al unei însingurări întru o reîntoarcere transparentă, mărturie vie a divinului în lume): „nu scrisul meu te salvează/ lectura e un dans al fricii în care eu/ te ţin de mîini ca pe un băţ aprins/ cînd te încolţesc lupii/..

Versuri zigurate parcă de o atmosferă cronicară într-un lung şir de strămoşi prinşi în vinele de „gnoză ale pietrei” (superb acest poem), în care însăşi cuvintele sunt „năclăite de sînge”, acest Nord atît de drag, chinuit şi mîntuitor în acelaşi timp prin valenţele mitice pe care le presupune. Valoarea cărţii stă tocmai în acest demers simplu, ca toate lucrurile de mare valoare: revenirea şi sublimarea modernă în mit şi nu desconsiderarea lui într-o preferenţialitate a „modernului”, a facilităţii clandestinei culturi infiltrare, fiindcă nu-i aşa, ce poate fi mai modern decît un mit?

Originalitatea textelor transpare tocmai din acestă asumare deplină a Nordului, şi nu a altor tentaţii adiacente, dobîndind astfel atributele generalităţii, ale universalului printr-o incontestabilă ţesătură etică – şi deci perenă -, în care vina nu se răsfrănge asupra unuia ori altuia, ci e în noi, în fiecare, fiind cu toţii atît de legaţi între noi (pînă şi – şi poate, mai ales –, prin imprevizibilitatea noastră, în ciuda gîndului cuminte şi adormitor al cumsecădeniei nostre definitive, împăunătoare).

Stîncile nupţiale, poate tocmai acest lucru îl semnifică (precum fragilitate de neînvins a literelor acestei scrieri vis-a vis de arta spadei în zen), dîrzenia, neclintirea, înfruntare, umbra eternului, şi în ciuda sfîşietoarelor lor modulaţii, o stenica si tonica si certă nădejde a triumfului asumării.

Iată, un vers de o modernitate, o actualitate absolută în lumea aceasta a ochiului (şi nu a auzului lăuntric, ce constituie urechea a treia, a auscultării, ca singura cale de mîntuire, ce este, poate fi, doar individuală întru comuniune: „oare consimţim la orbire?”, vers, care în ambiguitatea lui acuzator-izbăvitoare, sugerează şi revenirea la auz, în pofida ochiului agresiv, această asprime a ochiului, vis-a vis de tandreţea, delicateţea auzului (unde se află şi sălaşul Echilibrului..), aşadar o posibilă cumpănă între matriarhatul sintetic (al auzului), receptiv la întreg şi patriarhatul dominaţiei agresive (al ochiului decelator, sfîrtecător, analitic): „nu cu ei văd, Doamne, ci cu toată/ spaima celulelor cărnii mele”. 

Un aspect doar, dintr-o multitudine, a felului cum o genuină tandreţe, iubire se împletesc cu o durere şi o compasiune, într-un mod nicidecum ostentativ, ci într-un delicat şi unic filigran, care se topeşte în materia atît de vie a poemelor...Fiindcă, ce se mai poate adăuga la cel ce spune atît de sfîşietor „scrisul vede cum mori”, resupunînd în acelaşi timp şi – frumos titlu de demers critic – „o posibilă pasăre Phonix”?

l Constanţa Buzea, Netrăitele, Editura Vinea, Bucureşti, 2004

Iată o carte, care în ciuda unei unităţi a demersului, cuprinde părţi unitare, bine distincte şi totuşi fluide prin pasaje abia sesizabile, ca o trecere aproape neresimţită  de la un anotimp la altul. Toate caracterizate printr-o impresionantă capacitate de recuperare a unui limbaj azi în mare parte ignorat, uitat, însă atît de bogat semantic, atît de plurivalent în derularea lui, încît actul lecturii devine o adevărată delectare insaţiabilă: lectura nu numai că nu sfîrşeşte odată cu actul ei, ci are o chemare irezistibilă a relecturării, ca o întîlnire cu o  lume de mult şi pe nedrept ignorată. Teresa de Avila spunea undeva într-o relatare (Vida 8,5) următoarele cuvinte memorabile: „eu nu văd de fapt  în rugăciunea lăuntrică, nimic altceva decît o relaţie prietenească, în care deseori conversăm tăcut cu cel, despre care ştim, că ne iubeşte”. Acesta îmi pare a constitui şi prima parte a cărţii. Poeme extraordinar de deschise, dincolo de orice capcane lingvistice atestate, ele constituie o coborîre lăuntrică cu toate antenele sensibilizate, în care nu se caută efectele, ci se epurează afectele cele mai intime cu un curaj şi o sinceritate, susţinute de jocul cumpănit dintre temperament şi smerenie. Ezitările prelungi şi sfioase, intenisifică şi mai mult tensiunea spunerii, în această experienţă aflată dincolo de simţurile noastre general cunoscute. O tatonare gingaş-amară, o experienţă a însingurării întru  o reîntoarcere transparentă, o coborîre lăuntrică benefică, ce încearcă a sonda toate cotloanele umbrelor adînci. O asumare teribilă şi un curaj al întîmpinării, cu o deschidere rar întîlnită în literatura română, încercînd o circumscriere delicată a „sufletului în nostalgia lui către Dumnezeu” (84, p.90). Trecerea la experienţa ancorată în memorie, forarea decisă şi tandră a acestei memorii (act transgresînd cu fineţe actul forării, prin apelul la zonele adiacente, aferente ale actului de investigare), revelează fin nostalgii, remuşcări, fiind în acelaşi timp şi un triumf deplin al experienţei directe. Însă, graţie stilului de excepţie, unic în derularea şi menţinerea lui ( lucru ce dovedeşte genuitatea totală a trăirii), această experienţă viată deplin, sugerează şi un inefabil al spunerii, propriu vîrstei acelor momente). Reliefări de neuitat, portrete şi descrieri amănunţite (trecute din păcate în aria uitării, însă care prin aceste poeme îşi dobîndesc o viaţă de o prospeţime extraordinară), ale obiceiurilor, tradiţiilor, alternînd cu clişeele spunerii rurale, în epurarea eticii lor incontestabile. Adevărate tablouri ce ies graţie talentului din nemişcare lor, proiectate pe pînza memoriei, adevărate scurt-metraje cînd în culori, cînd în alb-negru. Această parte a cărţii este atît de puternic şi de solid construită, emană atîta intensitate – în dubla ei accepţiune, a mirării fragede trecute prin talentul şi ductul unui stil, ce-s rod al unei vieţi dedicate în întregime poeziei – încît cuvintele readuse în accepţiunea lor iniţială, gravitează grele în jurul unei iubiri acum mature, însă mereu înrourate, tot atît de vie ca si atunci, cînd doar se trăia, fără intenţionaliltatea conştientizării ei. Subconştientul a păstrat însă şi cel mai firav gest, ori vorbă, şi acum îşi urcă bogăţia la suprafaţă cu o forţă inepuizabilă, în texte fără nici un cuvînt de prisos. Nu lipseşte colocvialul smereniei şi evlaviei, de întîmpinare a vieţii sub toate aspectele ei, alternînd cu o duioasă dramaturgie, cînd reprimată, cînd evidentă, şi – de ce nu? – cu o tandreţe aproape dureroasă, în expresii molcomite de sfiala rememorării în monturi de o acurateţe, ce-s preţul decantării prin inimă a memoriei (poemele 69,70,71, 73, 74, 75, 76 77, 78, spre a evoca doar unele din aceste superbe, antologice texte). O recuperare prin limbaj a unei lumi uitate pe nedrept, o mărtuie de o delicateţe şi concomitent de o valoare etică şi morală absolut necesare în aceste vremuri tulburi, confuze, pe care doar un „dor necăjit” le poate stiliza oferindu-le structura inefabila a nicicînd-zăritei noastre inimi.Este sfîşetoare pe undeva această încercare de recuperare prin intermediul memoriei a acestei lumi scufundate, însă atît de vii, graţie unui har de excepţie, constituind concomitent parcă şi o justificare a unei „supravieţuiri” într-o lume restrînsă la „zilele mele astenicet/ la moţăiala prin colţăuri/ la nopţile fără somn” (79, p. 84). O încercare de ţinere în cumpănă a unei lumi rătăcite într-un sistem de valori dezastruoase (mai bine zis într-un proces de decădere totală a valorilor), un memento al dezmeticirii prin apelul la lumina recluzionată în adînc. Efectul este salutar şi teribil în acelaşi timp, relevînd cu o bogăţie lexicală covîrşitoare, o zonă încă sană şi cumpănită, în ciuda lipsurilor, şi-n care într-adevăr, timpul mai avea răbdare cu oamenii. Fireşte, pentru lumea de azi – o lume în care ecranul, imaginea este mai reală, decît lumea naturală, atît de neglijată, atît de ameninţată, o lume în care „nimic nu va mai fi ca atunci” (81,p.87) –, aceste evocări superbe, unice în perimetrul literaturii romăne – şi o spun cu toată asumarea –, par ireale, de basm, nu este oare paradoxal şi tragic acest lucru? Astfel, asistăm la un adevărat triumf al experienţei trăite nemijlocit sub imperiul delicat al mirării, calitatea extraordinară a textelor aducînd automat în minte vorba celebră a lui Julien Green din jurnalul său, dacă am putea scrie cum visăm…, Iată că în aceste texte, această doleanţă devine certitudine.

Într-o continuare pedalînd pe registre antagonice, revine lumea contemporană, ţara cu meleagurile ei atît de încercate azi, cu descrieri concrete şi parcă filmate au ralenti ale unei suferinţe generale, şi a unei rătăciri dureroase, tragice.Şi totuşi, graţie avantajului memoriei ( sub dubla ei accepţiune, „blestemată” şi „binecuvîntată” în acelaşi timp), mereu apare o lumină, o promisiune de mîntuire, tocmai în impactul dintre semen şi semen, dintre aproape si aproape, încît realizezi că sub orice fărădelege şi decădere, se ascunde în adînc o disperată chemare de ajutor… Există cu siguranţă o noimă a ceea ce „se întîmplă”, aşadar nimic nu poate fi întîmplător, sugerînd o mîntuire, însă una individuală, ca singură posibilitate de reviriment moral colectiv, unde „căinţa-i botez şi e punte la cer”…Şi totuşi, (cum spuneam odată: oricît te-ai dărui, rămîne un însemn de tristeţe), rămîne mîhnirea, durerea „nimic nu ne va consola însă”… Insă la fel de adevărat este şi concluzia, ce se poate desprinde de aici: totul este să nu te obişnuieşti cu durerea, cu fărădelegea, cu tra­gedia, cu starea de lucruri, fiindcă atunci nu mai eşti viu. Netrăirile, în accepţiunea ironică şi mascată a termenului, devin astfel autentice trăiri, adevăratul travaliu al recuperării şi înlesnirii unui posibil dialog cu adîncul, în care s-a înmagazinat şi cel mai mic gest, dovedindu-se în cele din urmă, ca într-un altfel de alt act al meditaţiei si întreţinerii lăuntrice de sorginte divina, ca fiind şi cele mai adevărate. (O asumare deplină, Constanţa Buzea, netrăirile, Ed. Vinea, 2004)

Două cărţi de referinţă de pe acum în literatura română dintotdeauna.