Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Câte centre geografice are Europa?

Numele lui George Cristea, un român stabilit  în Suedia, a apărut pentru prima oară în Familia cu vreo 25 de ani în urmă, când a publicat la noi un studiu-reportaj despre unele populaţii sahariene. Ulterior, George Cristea a fost din ce în ce mai des prezent în publicaţii din România — din Oradea sau din alte centre ale ţării —, cu studii din cele mai diverse domenii: istorie, geografie, etnografie, teatru, reportaje de călătorie, în paralel remarcându-se şi în viaţa culturală a ţării de adopţie, Suedia, cu aceeaşi diversitate de preocupări. Dacă vom aminti câteva din titlurile volumelor, studiilor sau comunicărilor sale la diverse reuniuni vom avea conturul unei personalităţi enciclopedice, specie în curs de diminuare în vremile moderne. Iată cîteva din aceste titluri — Maramureş — un muzeu viu în centrul Europei, Izvoare istorice suedeze privind răscoala lui Horia, 1784-1785, Misterioasele picturi rupestre din Sahara, Sus pe vârful Muntelui Sfânt Athos, mai aproape de cer, Călătorii de iarnă în Gambia şi Senegal, Enigmaticele temple malteze, Piramidele din Mexic — misteriosul mesaj al maiaşilor, Turnul Colţea şi suedezii, Elemente preteatrale în picturile rupestre sahariene din mezolitic şi neolitic, Originile tragediei, Ipoteze despre originea africană a lui Dionisos, Migraţia culturii şi fenomenul teatral, Călătorii români în Suedia. Lista e departe de a fi completă. Om de formaţie ştiinţifică, absolvent al Facultăţii de Fizică şi Matematică a Universităţii clujene, după un scurt stagiu di­dactic în ţară, George Cristea devine în 1976 profesor la Universitatea din Constantine (Algeria) când intră în contact cu lumea sahariană, departe de a fi, din punct de vedere istoric, artistic şi etnografic, doar un deşert; stabilit în Suedia (1981) devine beneficiarul unei burse de studii la Peruggia unde se specializează în istoria culturii şi civilizaţiei, iar în Franţa, la Marly le Roi — în tehnici audio-vizuale, ceea ce va deveni apoi principala sa preocupare ca profesor la Institutul teatral de profil (Dramatiska Institut) din Stockholm.S

Pentru cititorii săi din România, George Cristea vine acum cu o incitantă noutate editorială — În căutarea centrului geografic al Europei — carte apărută în suedeză, editată acum şi în româneşte de Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor cu sprijinul Consiliului Municipal Oradea. Spuneam că e vorba de o carte incitantă pentru că nu ştiam că acest punct — centrul geografic al continentului — este disputat de nu mai puţin de nouă ţări: Ucraina, Slovacia, Cehia, Belarus, Austria, Germania, Ungaria, Polonia, ba chiar şi Lituania, ţară pe care nouă (nu fără temei) ni se pare una excentrică Europei, aşezată hăt în nordul continentului. Slalomând printre aceste eventualităţi, George Cristea ţine să le explice cauza. Pentru a stabili cu exactitate centrul geografic al Europei, ar trebui mai întâi o delimitare exactă a limitelor continentului. Citându-l pe Edgar Morin, ne atrage atenţia că Europa are o „geometrie variabilă...suferind alunecări, rupturi, metamorfoze” şi că de fapt continentul nostru este „o idee în mers”. Suntem tentaţi să considerăm limitele Europei la coastele mărilor şi oceanelor care o înconjoară, numai că intervin insulele, care ne pot juca feste. Islanda, de pildă, se află la jumătatea drumului dintre Europa şi America. Atunci cărui continent aparţine? Dar Malta, revendicată şi de Europa şi de Africa? La fel ca şi Insulele Azore. Nu s-a făcut fără dificultăţi nici stabilirea limitelor estice ale continentului. Iniţial, ne spune George Cristea, limita a fost stabilită pe Don, apoi mutată din ce în ce mai spre Est, ca abia în sec. al XVIII.lea să se ajungă la cea în general acceptată azi — lanţul Munţilor Urali. Modificările s-au produs în măsura în care Rusia a crescut în putere, ajungând să emită pretenţii de succesoare a Imperiului Roman. Ne aflăm, subliniază autorul, în faţa unui „...exemplu excepţional de felul în care istoria a influenţat geografia”. În concluzie, limitele vechiului continent nu sunt exact stabilite spre nici unul din punctele cardinale. Atunci cum să se fixeze centrul?

George Cristea trece în revistă toate punctele care îşi revendică onoarea de a fi buricul continentului şi, după o intensă documentare, inclusiv călătorii la faţa locului cu atentă „inspecţie” pe teren, înşiră argumentele fiecăruia. Cele de care se ocupă mai în amănunt, dându-le implicit mai multă şansă, sunt cele de la Dilove, localitate din Maramureşul istoric aparţinând acum de Ucraina, numită până la al doilea război mondial Trebuşani şi aflată într-o zonă cu multă toponimie românească, mărturie clară a trecutului ei istoric; apoi în Kremnické Bane, în Slovacia, mai exact pe locul în care se află Biserica Sf.Ioan Botezătorul de lângă acea localitate; în Lituania — nu departe de un cătun numit Parnuskis; în Polonia centrul este marcat lângă oraşul Kutno, la 130 km. de capitală, deşi polonezii consideră că întreaga lor ţară este aşezată în centrul geografic al Europei; nemţii se înscriu şi ei în competiţie, plasându-l la Karlsruhe; Belarusul îşi aşează chiar capitala, Minsk, în ipoteticul centru; Cehia — la cunoscuta staţiune Marinaske Lazne (Mariendad); în Austria ar fi la Inssbruk iar Ungaria îl plasează la Tallya, o localitate de lângă Miskolc. Dacă am trage linii între toate aceste localităţi s-ar forma o zonă ce ar cuprinde o treime a continentului. (Ce-i drept, ar fi o zonă relativ centrală).

George Cristea nu acceptă nici una dintre propunerile de mai sus, dar nici nu le respinge categoric, chiar dacă uneori mai strecoară şi câte o uşoară undă de ironie în înşiruirea şi descrierea locului. Recurge mereu la geografia variabilă a Europei şi la eventualele puncte pe care fiecare dintre „măsurători” le-ar fi putut avea în vedere. Nu trece cu uşurinţă mai ales peste interesele pe care aceste ipotetice amplasamente le-ar putea aduce. În mai fiecare dintre ele există deja amenajări speciale — toate fiind pregătite pentru a oferi turiştilor plăcerea de a se fotografia lângă o bornă sau lângă o sculptură simbolică ce marchează centrul Europei şi, bineînţeles, de a aduce venituri întreprinzătorilor locali.

Incursiunile de natură istorică, geografică şi nu arare ori politică, oferă cărţii lui George Cristea suportul ştiinţific. Însemnările de călătorie, tenta lor reportericească îi conferă un farmec aparte, îndreptăţindu-l pe Constantin Mălinaş să scrie în postfaţă că În căutarea centrului geografic al Europei”... este deopotrivă o carte de turism cultural şi totodată o carte ştiinţifică”.