Nr. 6 (464) Iunie 2004

Mircea MORARIU

(Anneli Ute Gabany - Cultul lui Ceauşescu; George Arion - Scena crimei)

Mircea PRICĂJAN

(Lucian Dragoş Bogdan - Trilogie)

Ion DAVIDEANU

(Octavian Doclin - Pîrga)

Anneli Ute Gabany

Cultul lui Ceauşescu

Editura Polirom, Iaşi, 2004

Sub titlul Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom din Iaşi a publicat în 2003 în colecţia Historia o culegere din rapoartele pe care le-a întocmit Anneli Ute Gabany, angajată a Secţiei române din Serviciul de cercetare al complexului Europa liberă.Libertatea. Respectivele rapoarte acoperă perioada 1978-1987. Sunt texte focusate asupra unui anumit eveniment petrecut în România ceauşistă, respectivul eveniment fiind perceput şi desluşit ca o nouă etapă în evoluţia socialismului dinastic, în întărirea cultului personalităţii, dar şi în degradarea ansamblului vieţii economice, sociale, politice şi culturale din România. În carte, rapoartele sunt grupate în şapte capitole — Nicolae Ceauşescu şi cultul personalităţii, Cultul personalităţii lui Ceauşescu peste hotare, Succesiunea comunistă dinastică; Cultul Elenei şi al lui Nicu Ceauşescu, Cultul personalităţii şi naţionalismul — modelul ide­o­logic al PCR, Conducerea de partid deasu­pra partidului, Aroganţa politicii externe, Epo­ca Ceauşescu — o perioadă de restricţii şi re­presiuni. Consultarea lor reprezintă un ajutor util pentru cercetătorii istoriei recente a Ro­mâniei, dar şi pentru profanii ce doresc să cu­noască mai bine o perioadă căreia i-au fost martori, dar şi victime. Neîndoilelnic, ar fi o greşeală să li se acorde respectivelor texte credit absolut. Anneli Ute Gabany coroborează informaţii apărute în presa comunistă din România, cu altele venite pe fluxul agenţiilor internaţionale de presă, zvonuri. relatări ale unor surse diplomatice, încearcă să descopere ce se ascunde în spatele limbajului de lemn din presa comunistă, al unor modificări operate la vîrfurile nomenclaturii. Intenţia autoarei a fost de a da la o parte bariera minciunii oficiale de partid şi de stat, impresia unităţii de monolit a nomenclaturii comuniste, de a interpreta semni­ficaţiile, uneori ascunse ori de rang se­cund ale unor gesturi spectaculoase ale lui Cea­u­şescu, mai cu seamă ale celor care multă vre­me au acreditat ideea unei independenţe a Ro­mâniei în cadrul Blocului comunist. În fond, Ni­colae Ceauşescu a speculat impresia pretinsei in­dependenţe a socialismului românesc spre a-şi întări poziţia în rândul aparatului de partid, spre a înăbuşi eventualele opoziţii, spre a-şi asi­gura un efemer sprijin internaţional, simpatia can­celariilor, occidentale, totul pentru de­săvârşirea unui monstruos cult al personalităţii ale cărui abcese dobândeau forme delirante mai cu seamă cu ocazia „marilor aniversări din ia­nuarie” când se sărbătoreau zilele de naştere ale cuplului dictatorial. Îndată ce poziţia lui Cea­uşescu a devenit suficient de puternică pentru a-i asigura controlul absolut asupra mai-ma­rilor partidului, Dictatorul de la Bucureşti şi-a concentrat atenţia în vederea obţinerii unor poziţii cât mai proeminente pentru soţia sa, E­lena, şi pentru fiul său preferat, Nicu. Seismogramele realizate de Anneli Ute Gabany con­stru­iesc o diagramă ipotetică, în bună parte cre­dibilă şi validată de timp, a evoluţiei raportu­rilor din intimitatea familiei prezidenţiale, din sânul conducerii superioare de partid tot mai obedientă şi tot mai infiltrată de apropiaţi ori de rude ale Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu.

În planul politicii externe, Ceauşescu a re­curs la strategii marcate de şarlatanie. Atunci când i s-a părut mai avantajoasă soluţia apro­pierii de Occident, s-a erijat în campionul apă­rării cauzei naţionale, arătându-se un înfocat o­po­zant al doctrinei suveranităţii limitate formulată de Brejnev. În momentul în care, odată cu venirea la Kremlin a lui Mihail Gorbaciov, s-a pus problema introducerii unor strategii economice cu aer reformist, Ceauşescu s-a situat pe poziţii dogmatice, acuzând apariţia „unui deficit de socialism.” Cultul personalităţii a de­ve­nit un obstacol în calea formulării oricărei al­ter­native. Pe măsură ce situaţia economică a ţă­rii se degrada, iar condiţiile de viaţă ale populaţiei deveneau tot mai precare, caracteristicile specifice statului poliţienesc se accentuau iar megafoanele propagandei îşi amplificau decibelii. Neagreat de Occident, Ceauşescu îşi căuta le­gitimarea internaţională în ţările subdezvoltate, „soliile sale de pace” devenind tot mai dese şi mai lungi, urmate de avalanşe de te­legrame de adeziune comandate de Secţia de pro­pagandă. Laudelor şi metaforelor concepute odinioară de Dumitru Popescu li se adăugau lozinci tot mai triumfaliste, tot mai în dezacord cu situaţia reală a ţării. Dezolant e că o sea­mă dintre lăudătorii de odinioară ai lui Cea­u­şescu deţin şi azi poziţii-cheie în viaţa politică a Ro­mâniei.

Din această perspectivă, mi se pare cel puţin neinspirată ideea de a i se fi cerut aca­de­mi­cianului Dan Berindei, unul dintre istoricii ca­­re mai ieri şi-au adus ofranda cultului per­so­na­­lităţii lui Ceauşescu, să scrie Cuvântul î­nainte al cărţii apărută la Polirom. Avem poate şi astfel dovada că singurul lucru pe care îl în­vă­ţăm din istorie e că nu învăţăm nimic din ea.

Mircea MORARIU

George Arion

Scena crimei

Editura Fundaţiei „Premiile Flacără”, Bucureşti, 2003

În urmă cu ceva mai bine de douăzeci de ani, George Arion scria romanul poliţist Atac în bi­bliotecă, bine primit de critica litearară. Conform mărturiei autorului (cf. Laudatio pentru ro­manul poliţist în Familia 11-12/2003), totul a pornit dintr-o joacă, dintr-un pariu ce s-au transformat în pasiune, una deloc nejustificată de altminteri. George Arion a devenit principalul avocat pledant în procesul reconsiderării po­licier-ului, apreciat la noi mai curând ca un fe­nomen de paraliteratură şi asta, în primul rând, din pricina faptului că genul a fost ilustrat pe plaiuri mioritice de miliţieni şi securişti cu ve­leităţi literare, agreaţi de cei ce supervizau o­di­nioară planurile editoriale.

Sigur, au existat şi excepţii, dar ele erau va­lidate mai degrabă de fenomenul social al îm­prietenirii cu vreo vânzătoare de la librărie care-ţi dădea pe sub mână o carte poliţistă bu­nă, decât de critică. Autoevaluându-şi în eseul de­ja menţionat naraţiunea, George Arion spune că ea „era scrisă cu umor, cu argou, cu si­tuaţii trăsnite... cu bucuria cuiva care descoperă cu­vintele şi le combină cu încîntare în cele mai in­solite variante, propunând totodată un erou cre­dibil, un ziarist nimerit fără voia lui în vârtejul unor evenimente năucitoare”.

În linii mari, caracterizarea citată mai sus se potriveşte şi piesei Scena crimei, apă­rută în 2003 la Editura Fundaţiei „Premiile Fla­căra.” Şi aici e vorba despre o jucăuşă combina­to­rică a faptelor şi personajelor, despre jocul (ne­­controlat) de-a crima şi criminalul, de scor­mo­nirea în zone lexicale, dar şi în spaţii sociale dintre cele mai diverse. Subintitulată „tragi-co­medie poliţistă într-un act şi cinci cadavre” şi slu­jindu-se de generoasa formulă a teatrului în teatru, piesa e construită dintr-o succesiune de variaţiuni pe aceeaşi temă în care fiecare dintre cele cinci personaje solicitate de un anchetator să participe drept actori la reconstituirea unei crime îşi asumă, pe rând, rolul de făptuitor, dar şi de victimă. Nu lipsesc preocupările de investi­gare a socialului, inserţiile moralizatoare, justi­fi­cate în bună măsură de funcţia de observator specifică ziaristului. Dacă aşa cum observă Pro­fe­sorul, „când va veni sfârşitul, pe cine să mai intereseze cum au murit cinci nenorociţi?”, Zia­ris­tul, om al prezentului, crede că „viaţa trebuie res­pectată; chiar dacă ar fi experimentul cuiva; e binele nostru suprem.” Iar ultimele secvenţe ale piesei, care-i conferă o turnură neaşteptată, explorează tocmai consecinţele lipsei de respect faţă de acest bine suprem. În fond, până unde poate merge joaca, ce se întâmplă când experimentele, fie ele şi ludico-poliţiste, scapă inflaţionist de sub control? E întrebarea subliminală a piesei lui George Arion, text teatral posibil, cu condiţia ca cel ce-şi asumă sarcina de a o pune în scenă să-i asigure o spaţializare dinami­că şi să-i simtă amestecul dintre comic şi serios ce-i determină originalitatea.

Mircea MORARIU

Lucian-Dragoş Bogdan

Trilogie

Editura Omnibooks, Satu-Mare, 2004

Ce face din debutul în volum al lui Lu­cian-Dragoş Bogdan un lucru remarcabile este nu grija cu care şi-a scris textele, ci grija cu care le-a selectat pentru culegere într-un volum. Horia Nicola Ursu, redactorul de carte şi direc­to­rul editurii, afirmă pe coperta a patra, într-o succintă prezentare a autorului, că Bogdan este unul dintre scriitorii „care pot aborda cu succes orice gen literar”. Nu ştiu dacă Lucian Dragoş Bog­dan poate aborda chiar cu atâta succes o­rice gen literar, însă e limpede pentru mine că reuşeşte în câteva dintre acestea. Şi, culmea, în pofida înregimentării sale ca scriitor de SF, el reuşeşte tocmai în povestirile ceva mai depărtate de curentul ştiinţifico-fantastic.

Reuşeşte în „Drumul spre”, o povestire a lipsei celei de-a treia dimensiuni spaţiale şi temporale, o povestire al cărei subiect i-ar fi dus pe mulţi scriitori la o serie de fabulaţii şi de meditaţii filosofice inutile. Chiar dacă finalul pare uşor fals – pictorul ce pătrunde în propriul tablou pentru a se pierde o vreme indefinită în acea lume fără finalitate, se trezeşte înapoi în real şi dă titlu tabloului „Drumul spre” –, ansamblul povestirii o salvează. Din nefericirea, „Drumul spre II”, povestire care se voia o continuare a celei dintâi, nu reuşeşte aceeaşi performanţă. Mai interesantă mi se pare „Lumea prin ţeava puştii”, unde avem parte de nişte descrieri reuşite, de-un personaj principal bine conturat şi de un final… neaşteptat. „Chat Room” e o parabolă în care un program de cal­cu­­lator dobândeşte nu doar conştiinţă de sine, ci şi, ca în filmele futuriste, emoţii. Cam în a­celaşi registru se situează şi proza „Coincidenţă!”, amintind de Ray Bradbury, în care o în­treagă planetă şi chiar universul sunt distruse (din gelozie) de-o substanţă creată de om şi în­dră­gostită fără întoarcere de creatorul ei. Mi-a re­ţinut atenţia şi „Călătorie în spaţiu-timp”, o scurtă proză ce marşează pe ideea că mişcările vieţii noastre se repetă întocmai la fiecare secundă într-o altă falie spaţială şi temporală. Parodia-horror „Umbra” se susţine doar prin fragmentele de poezie macabră. Acelaşi lucru mi se pare că se aplică şi în cazul nuvelei ce dă titlu volumului, viabilă aici părându-mi-se pri­ma parte, „Bufonul”. Celelalte două părţi ră­tăcesc într-o nebuloasă intertextuală, metatextuală etc. ce pare a nu duce nicăieri sau, dacă to­tuşi duce undeva, duce spre.

Lucian-Dragoş Bogdan se mişcă foarte bi­ne pe spaţiul restrâns la prozei scurte. Ştie să-şi concentreze ideile şi să le facă interesante. Mai mult decât atât, ştie să spună o poveste cu sens. În foarte puţine cazuri suferă de tezism şi în multe cazuri „suferă” de-o sinceritate debordantă.

Va fi interesant de văzut şi de citit ro­ma­nul pe care am înţeles că-l scrie acum. Trambulina – volumul acesta – e foarte elastică şi pro­mi­te. Să vedem cum va fi saltul!

Mircea PRICĂJAN

Octavian Doclin

Pîrga

Ed. Marineasa, Timişoara, 2004

Poetul Octavian Doclin (Tavi, cum este răs­făţat de către ortacii de liră), ne surprinde cu o nouă carte de poeme întrucît acest poet, me­reu iscoditor în sine şi în afară, vine întotdeauna cu ceva nou, de parcă ar vrea să spună: prie­teni, poftiţi, iarăşi am descoperit înfiorări nebănuite... Aceste poeme sunt însoţite de o Fişă de Dic­ţionar (din fişa pentru Dicţionarul General al literaturii române al Academiei Române, în curs de apariţie), fişă semnată de Cornelia Şte­fănescu şi de două „agrafe galbene” semnate de Sorin Gârjan, ambele comentarii critice fiind de reală trebuinţă în înţelegerea mai desluşită a u­nui suflet poetic înscris în mintea şi în sufletul con­fraţilor şi cititorilor.

Poetul Octavian Doclin a reuşit să-şi procure un loc al său, sprijinit pe o operă poeti­că trăită şi realizată cu succes. Cărţile sale sunt numeroase şi din ele nu lipseşte nici gravitatea, nici jocul superior, nici trimiterile directe, lucide, cu deosebire armonioase, fericit inspirate. O întîlnire cu Octavian Doclin este un pri­lej de trăiri memorabile. La fel se prezintă şi crea­ţia sa, învăluită în neprevăzut, înfăţişată în pînze subtile, „fiindcă atît de mult a iubit poetul poemul/ încît a dat pe singurul său cuvînt afară din el/ născîndu-i poema”.

Cum preciza Gheorghe Grigurcu încă de la debutul editorial al lui Octavian Doclin, „nu este un debut de toate zilele”, realizările sale poetice obligă a zice că este vorba de un poet că­ruia originalitatea în sine şi abordarea su­biectelor îi prilejuiesc sulimări şi subtilizări de o vocaţie aparte, mereu aptă a fi salutată cu căldură.

Ion DAVIDEANU