CĂRȚILE PRIETENILOR
Andrei Pleșu -
Obscenitatea publică
Editura Humanitas,
2004
Evident, Andrei Pleșu
nu este prietenul meu. Nu am stat niciodată la mai puțin de 100 de
kilometri de el, asta însemnînd distanța dintre Oradea și Arad și
momentul, cunoscut mie, al prezenței sale acolo. Scriu la această rubrică
despre Obscenitatea publică, apărută recent la Editura Humanitas,
pentru că m-am împrietenit cu cartea. Ce înseamnă să te împrietenești cu o
carte? Simplu. Să bei cu plăcere o cafea, citind-o, să ai un dialog, să ți
se răspundă calm, clar, expresiv, nuanțat. Asta aștepți și de la un
prieten, să aibă o pecete potrivită cu a ta, iar deosebirile să treacă în
nuanțe. Între o carte de birou sau dormitor, la persoana întîi, despre
puterea, buricul sau despre neputințele intime ale unei figuri publice și
o carte scrisă despre noi toți, cu noi toți parcă împrejur, la o enormă
berărie a lui nenea Iancu, o prefer pe aceasta din urmă.
Mi-l și închipui pe
Andrei Pleșu, sătul de oamenii deștepți de peste zi (cordiali,
dilematici sau atenți, proști, învățați sau învățăcei, academicieni,
miniștri sau analiști, gospodine, curioși sau acru-zîmbitori),
retrăgîndu-se în Marea Berărie, singur la o masă mare, de stejar vechi,
lustruit, bînd bere la halbă, mîncînd iahnie sau ciorbă de burtă cu o
plăcere balcanică. Nu-l văd scriind pe șervețele, în colț de masă, ci
dimineața, după omleta mare, cu șuncă, sau ochiurile presărate cu mărar
verde și cimbru, în stînga, pe biroul aristocrat, o cană mare de cafea, în
dreapta pipa, tutunul și scrumiera. Scrie la calculator, inspirat, dar cu
o anume lene a lucrurilor spuse.
A scrie despre cartea
lui Andrei Pleșu e de-a dreptul inutil. De ce să scrii o recenzie despre
ea? Să te lustruiești un pic? Să te arăți deștept, de aceeași parte? Apoi,
Nota introductivă e destul de clară: trăim într-o fermentație
neașezată, ca dat istoric, și într-o nerușinare a manifestării pe scena
publică, nerușinare în politică, nerușinare în publicistică, nerușinare
în moravuri, în comportamentul public, în discurs, în modul de a (nu)
gîndi, suspensie generalizată a valorilor și a bunei-cuviințe,
nonșalanță fără criterii(ceea ce aș numi dezinhibare imbecilă), peisaj
hilar și dramatic, mișcare între sublimități și scîrbe, cu citatul din
Caragiale deasupra noastră. Andrei Pleșu nu are nici un subiect
nediscutat în editorialele ziarelor, ale revistelor, mai ales de
scriitorii care susțin rubrici de opinii la diverse publicații. Nici
fiziologiile lui nu aduc vreo noutate. Cartea însăși e nefolositoare.
Ea nu-i învață nimic pe românii de pe baricade, pe cei de pe coclauri sau
de prin taverne, pe cei de la tribună, catedră sau pupitru, pe cei de pe
tarlale, din fabrici și uzine. Nu le spune cine este bun și cine este rău,
dacă e bine sau e rău. Nu vor vota altfel, citind-o. Andrei Pleșu nu este
nici un militant, nici un moralist al neamului, nici un pedagog național.
El are, totuși,
cititori. Mai întîi are creditul moral și aura grupului de la Păltiniș.
Puțin diferit și între prietenii lui: mai aplecat spre politic, spre
contingent, mai puțin ceremonios decît Liiceanu, cu stil și atitudine.
Are, apoi, creditul intelectualului care a depășit nihilismul de paradă
și complexul păunului, trecînd la fapte, acceptînd funcții de ministru
exercitate cu toată detașarea, într-un registru al normalității
reprezentat de celebra omletă de la Ministerul de Externe. Mai departe,
în fiziologiile (date de aspect fizic, nume, fel de a vorbi, de a se
purta) unor cunoscute figuri publice ca Iliescu, Păunescu, Pruteanu,
Vadim, Bondrea, nu dă sentințe și nu execută, ci mai mult face
demonstrația unor inadecvări, fără a cădea în zoologia adversă. Această
carte evocă o Românie profundă care aduce cu ea tot atîtea motive de
optimism cîte de scepticism, oglindește suprafața rizibil-grotescă a
vieții publice de astăzi și propune intelectualului altceva decît negarea
violentă, aprobarea necondiționată sau apolitismul interesat. Propune o
filozofie a conciliabilului, a faptei, spre deosebire de taclale,
îndemnuri sau soluții, a separației politicului aici e întoarsă teoria
lovinesciană, înțelegînd a nu confunda politica cu morala sau cu frumosul,
a lucidității calme. Nu simte enorm, nici nu vede monstruos, adică mult
peste realitatea de copertă grotescă, dar aduce a moralist clasic pentru
care deriziunea e o calamitate.
Te împrietenești cu
această carte pentru stil. Cea mai mare plăcere o am, citindu-l pe Andrei
Pleșu, să mă opresc la epitete: epitetul ironic, adesea oximoronic, sau
hiperbolic, cel ce nuanțează, metaforic, sau cel ce închide într-un sens
(peiorativ), niciodată de lemn, păstrînd prospețimea oralității savante
peste expresiile de rînd. Și asta, în jocul unei fenomenologii
caricaturale sau al ideii urmînd calea generalizării, ca în acest fragment
despre Ion Iliescu: Îi pui dinainte o fotografie, îți scoate de sub
mînecă un grafic. Îi arăți un om înfometat, îți arată o statuie de oțelar.
Îl supui judecății oamenilor și el cere, grandilocvent, judecata
istoriei. Afișează un soi de eroism cordial, privește încrezător spre
viitor și vigilent spre dușman. Îi vorbești de cai morți, îți vorbește de
creșterea producției de lapte, îi vorbești de prăbușirea sistemului de
irigații, îți vorbește despre reușitele politicii externe, îi vorbești de
șapte ani proști, datorați erorilor sale, îți vorbește de trei luni
proaste, datorate adversarilor săi. Se plasează mereu în așa fel, încît el
e un luptător constructiv și tu un defetist cîrcotaș. E mereu nevinovat,
bine orientat, realist. În fond, e un fanatic al abstracțiunii:
din punctul lui de vedere, totul e important, în afară de realitate.
Realitatea e, pentru mentalitatea comunistă, cel mai îndărătnic dintre
dușmani; ea trebuie, prin urmare, corijată, depășită și, la limită,
desființată. Comunismul e un cult al irealității, dublat de refuzul
superstițios al oricărei transcendențe. |