Nr. 6 (464) Iunie 2004

Cum se face o potcoavă

Numărul 4/2001 al revistei APOSTROF intitulat În lumea taţilor mi-a revelat un pro­zator, de care habar nu aveam.

„Şi ce meserie a avut tatăl dumitale? Fierar. Cum adică fierar?

Fierar potcovar, zic. Şi tatăl lui ce-a fost? Tot fierar, ca şi fratele tatei. «Formidabil». Nu ştiu ce i se părea formidabil. Şi ce făcea tata? Făcea, îi spun eu, tot ce ţine de par­tea metalică a carelor şi săniilor ţărăneşti, făcea potcoave de cai şi de boi şi tot el pot­covea. Şi te uitati cum lucrează? Nu mă uitam, zic, îmi cerea să-l ajut, trăgeam la foi, învîrteam manivela la bormaşină, ungeam cu păcură osiile căruţelor, uneori e­ram al doilea ciocan la nicovală cînd fierul era scos incandescent şi moale şi trebuia pre­­lucrat repede. Îţi mai aminteşti cum se face o potcoavă? Bogza parcă era neîncre­zător şi vroia să se convingă că nu fabulez. I-am descris pas cu pas cum se face potcoava de cal (cea de boi e diferită şi mai puţin interesantă). Formidabil! Îţi plăcea să lu­crezi cu el? Nu, zic, era repezit şi îşi pierdea răbdarea dacă nu prindeai repede ce e de făcut. Şi avea şi mîna grea...”

Nu prea înţeleg nici eu de ce se tot mira Geo Bogza că necunoscutul care îl oprise pe stra­dă şi despre care aflase doar că aducea un mesaj din partea lui Al.Mirodan din Israel a­vusese un tată şi un bunic fierar. În 1987, când are loc întîmplarea, nu mai eram în ţară. dar eu aş fi avut, cu adevărat, motive să fiu uimit. Mesagerul revenit în România la trei ani de la emigrarea sa, era un prieten. Nu ştiam, însă, atunci, cum nu ştiam nici în 2001, că era ne­pot şi fiu de fierar.

Formidabil!, exclamam, la rîndu-mi, cu o întîrziere de peste un deceniu. Povestea nu o ştiam, povestitorul se revela, şi el, necunoscut.

*

Pe Leon Volvoci l-am întîlnit spre sfîrşitul anilor '70. Am „conectat”, cum se zice, in­stan­taneu. Locuia la Iaşi, ne scriam, uneori, ne vedeam cînd venea la Bucureşti. Ne-am a­pro­piat, prietenii mei, unul cîte unul, aveau să-l adopte şi ei. Mă cucerise delicateţea, uşor re­tractilă, cu care se apropia de oameni, calmul, logica stenică a reacţiilor sale mereu echilibrate. Cînd mi-a trimis, în 1979, cu dedicaţie, Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900, din al cărui co­lectiv de autori făcea parte, ştiam deja că istoricul li­terar este un om de litere de o largă deschidere inte­lectuală. Textele sale se distingeau prin acurateţe şi pre­cizie, dar economia frazei nu livra doar informa­ţia esenţială, atent verificată. Sub haina de istoric se re­vela un lector acut, original, care ştie mult mai mult de­cît spune. Volumul său de debut „restrîngea” o ex­celentă teză de doctorat într-o expunere condensată şi limpede a unei teme fascinante: Apariţia scriitorului în cultura românească. Îmi dăruise cartea cu întîrziere, dovadă că în anul apariţiei nu eram în legătură sau legătura era doar incipientă. Dedicaţia spune: „o carte din ‘76 dăruită în lunga vară fierbinte din ‘82.”

Vara lui ‘82 fusese pentru mine, într-adevăr, fierbinte şi lungă, deşi Leon încercase să mi-o amelioreze. În decembrie 1981 apăruse în revista „Familia”, prin graţia absenţei din ţară a redactorului şef, interviul pe care mi-l luase Gheorghe Grigurcu şi care de­clan­şase turbarea dresorilor din Circul Puterii. Devenisem centrul unui adevărat linşaj de pre­să, pasat cu plăcere dintr-un colţ în altul al arenei în care se amuzau, scrîşnind, ciomăgarii de la Săptămîna, Luceafărul, Flacăra. Lătratul naţional-stalinist avea drept scop nu doar să compromită şi să amuţească o voce care se separa de cor, ci să silească alogenul a-şi da, în sfîrşit, seama că a venit momentul să-şi ia traista în spinare.

În tăcerea de ghiaţă a societăţii totalitare chiar şi căderea unui ac pe podea este per­ce­pută ca un dezastru, spunea Marry Mac Carthy... În 1982 nu ştiam că, pînă la urmă, „va veni o seară” şi voi pleca şi eu, cum scria Fundoianu, nici că voi ajunge cîndva, la Bard Colle­ge, coleg cu cea care scrisese peste ocean memorabila frază despre o lume pe care o cu­noscuse doar indirect prin martori şi lecturi.

Prietenul din Iaşi se decisese să ofere „extrateritorialului” trădător şi cosmopolit, cum mă numea presa de gang partinic, un subterfugiu favorizînd sedentaritatea, re-„în­scă­u­narea” pe scaunul de la masa de scris. Cum dialogul cu trîmbiţele oficiale nu era posibil, îmi propunea să dialogăm noi doi, epistolar, şi astfel, cum s-a şi întîmplat, să ajung la dialo­gul cu mine însumi.

Intenţia evident terapeutică era subminată, însă, din start, de tematică. Greu de gă­sit o mai nepotrivită temă de liniştire ca „problema evreiască”, cu inevitabilul ei leit-motiv, mi­zerul şi morbidul antisemitism. O temă redundată şi insolubilă.

Biografia nu mă prea ajuta nici ea să glumesc cît aş fi vrut cu vechiul şi mereu reite­ratul „ghinion”. Apăsătoare lecţie de zădărnicie, s-ar spune, reciclată şi fără rost.

Am răspuns, totuşi, întrebărilor. Ca să nu dăm Poştei Române şi Instituţiei care o şi ne supraveghea prea multă bătaie de cap, Leon prelua, în tranşe, textul, la fiecare venire la Bu­cureşti. N-a trecut prea mult timp înainte ca intervievatorul să renunţe el, brusc, la se­den­taritate: se decisese să emigreze. Un şoc, într-o vreme plină de şocuri, în care nu mai a­veam dreptul la uimire. Leon lua cu el pe o cale ocolită şi „potcoava de cai morţi”: dactilograma dialogului nostru.

„El n-a vrut să audă niciodată de ideea de a pleca din locul lui”, îşi aminteşte fiul despre tatăl său. Nici istoricul literaturii române Leon Volovici nu la plecare se gîndise, de­sigur, cînd s-a apucat de studiul limbii şi literaturii române. „Eram de-acum în anul IV la Filologie cînd a mai făcut o ultimă încercare de a mă recupera”, povesteşte israelianul de azi despre fierarul nemulţumit, desigur, de incerta profesie a fiului. „M-a luat deopar­te, să nu ne audă mama, şi mi-a propus să renunţ la studii — tot nu rămîi cu o meserie din ce înveţi tu acolo — şi să vin să lucrez cu el. Îţi dau 15 lei pe zi, mi-a spus, convins că e greu de rezistat la o asemenea ofertă.”

Nu prea vedeam cum s-ar descurca filologul în noua situaţie. Dacă ştiam că e fiu şi ne­pot de fierar, mi-aş fi imaginat, probabil, mai uşor că nu se va lăsa învins de trauma dislocării, de deposedarea lingvistică sau de presiunea haotică a supravieţuirii, în ţara din care, cu mii de ani în urmă, se exilaseră sau fuseseră alungaţi strămoşii nu se mai ştie cît de strămoşi. O reală şi stenică surpriză, recunosc: Leon Volovici îşi schimbase, rapid, „te­ma” de activitate şi dovedea, tot rapid, şi în noul domeniu de cercetare, seriozitatea, dis­cer­nămîntul, stăruinţa, integritatea pe care le ştiam prea bine. Nu renunţase, însă, nici la ve­chile preocupări. Nu mică mi-a fost uimirea primind în 1987, când eram deja la Berlin, e­seul Norman Manea and the Rumanian Jewish Renaissance, publicat în foarte buna re­vistă londoneză Jewish Quarterly. Renaissance? Despre ce „Renaştere” putea fi vorba într-o ţară pe moarte? Autorul se referea la treptata „întoarcere” a scriitorilor români de ori­gine evreiască (a huliganilor, aş spune azi), la tensiunile „identităţii” lor complicate, me­reu pusă în chestiune. Nu era vorba, subliniase, de o „înregimentare” iudaică, ci, adesea, cum era şi cazul meu, de o marcată, specifică sensibilitate, de alienare, de predispozi­ţia analitică şi dubitativă, de conştiinţa marginalizării şi a excluderii. Pînă la urmă, „a noble disengagement from any form of vulgar aggressiveness, social or moral, from routi­ne and ossification — a revulsion at conformism that becomes fertile ground for anomalies.” După ce analizase proza pe care o publicasem în ţară, criticul se referea şi la dialo­gul nostru epistolar din 1982-1983, în care vorbisem despre generaţia mea fracturată, care nu apucase să deţină o solidă tradiţie, deci nici şansa de a se distanţa de ea în cunoştinţă de cauză. Cita, în încheiere, ceea ce spusesem despre relaţia dintre etic şi estetic. Confrun­tarea „Atena versus Ierusalim” concentra, într-adevăr, întrebările care mă obsedaseră me­reu, dar şi „conflictele şi contradicţiile” existenţei mele. „Spre această duală sursă de întrebări insolubile nu cred că voi înceta vreodată să revin,” preziceam în 1982.

O întîmplare mai curînd hazlie precedase surpriza londoneză. Într-o vizită la Paris, a­junsesem la o festivitate a editurii Belfond. La un moment dat, Edgar Reichman, pe care tocmai îl cunoscusem, m-a prezentat doamnei Marianne Veron, care conducea o nouă co­lecţie de proză internaţională. „Român? Scriitor român? Nu ştiu nimic despre literatura ro­mână”, a răspuns, degajată, editoarea, îndepărtîndu-se, dar întorcându-se, imediat. „Oh, ba da, ştiu ceva. Am primit acum câteva luni de la un domn din Israel traducerea în fran­ceză a unei povestiri de un autor român. O povestire extraordinară. Am trimis-o tuturor prie­tenilor mei. Se numeşte Puloverul.”

   „Perfect”, a replicat, animat, Edgar Reichman. „Ia­tă autorul! Aici, în faţa dumitale.” Nu era nevoie ca e­ditoarea să-mi confirme numele expeditorului şi tra­du­cătorului.

   Nu doar evidenta fidelitate afectivă operase în ambele împrejurări, ci şi un spirit intreprînd şi chiar „managerial”, aş zice, pe care deloc nu îl bă­nuiam şi care avea să rodească, în anii următori, în ac­ţiuni culturale româno-israeliene, cum ar fi „Cercul li­terar de la Ierusalim”, „Premiul Sebastian Costin”, „Ca­ietele Fundoianu” sau, pur şi simplu, în relaţiile de dialog şi colaborare permanentizate cu instituţii şi per­soane din mediul universitar şi cultural-politic al Ro­mâniei post-comuniste.

*

În cele două decenii de cînd Leon şi Hania şi copiii lor au devenit israelieni ne-am re­văzut de mai multe ori la Ierusalim, o dată la Budapesta, de două ori la New York. Timpul se dovedea, de fiecare dată, prea scurt pentru cîte am fi avut de recapitulat şi comentat. Îl regăseam mereu egal cu sine. Auster şi prevenitor, informat, glumeţ, obosit, disputat de multe proiecte dar niciodată panicat. Refuza băutura sau mîncarea sau cheltuiala ex­cesivă, ca orice alt exces, de altfel. Încheierea scrisorilor sau dedicaţiilor sale pe cărţi şi ar­ticole era totdeauna lapidară.

În 1999, Leon m-a intervievat, vreo 6 ore, în cadrul unui program de înregistrări vi­deo, iniţiat de The Jerusalem Literary Project, o instituţie privată care alcătuieşte o ar­hivă de interviuri filmate, cu cei mai importanţi scriitori evrei contemporani. Părea un fel de partea a doua, orală, a interviului scris din 1982-1983 şi ne-am şi gîndit, la un moment dat, la un volum în care să adăugăm textului de atunci transcrierea convorbirii de peste a­proape două decenii şi, eventual, şi cuvîntările rostite la seara ce mi se dedicase la Tîrgul de carte din Ierusalim, tot în 1999. Deşi am izbutit, până la urmă, transcrierea, proiectul vă rămîne, bănuiesc, ca multe altele, pentru o posteritate inexistentă.

La finele acelei seri omagiale, Leon îmi reproşase că nu am amintit, în scurta mea cu­vîntare de răspuns, de colegi şi prieteni de generaţie literară, dintre care unii se aflau de faţă. I-am replicat că, pur şi simplu, nu mi se păruse oportun, la un eveniment des­făşurat în engleză şi nu în româneşte, dar am rămas, totuşi, pe gînduri, surprins,  ca de a­tîtea alte ori, de înţelepciunea şi atenţia generos distribuite ale interlocutorului. L-am putut urmări, adesea, în aceşti ani, pe Leon în rolul de înţelept conciliator al unor conflicte sau neînţelegeri între prieteni şi nu numai. Misiunea i se potrivea, datorită unei delicate di­plomaţii de pacificare cu care opera între cele două fronturi, dar şi în interiorul fie­căruia, ţinînd cont de inerentele deosebiri de temperament şi interese, de vanităţile, frustrările, preconcepţiilor fiecăruia. I-am admirat, de asemeni, nu doar implicarea în dramele unor prieteni risipiţi prin lume, ci, mai ales cumpănirea, echilibrul dintre afecţiune şi de­taşare. Rămînea el însuşi, oricît consum afectiv presupunea împrejurarea.

Un soi de „insensibilizare” a sensibilităţii? Portretul tatălui fierar ar putea oferi su­ges­tii. „Evita scene sentimentale, nu a plîns niciodată la o înmormîntare, nici la cea a pă­rinţilor lui, nici a fiului lui cel mare. Nu conducea niciodată pe cineva la gară pentru că detesta pupăturile de rămas bun... Cînd a fost înmormîntat cu mulţi ani în urmă în cimitirul evreiesc din Iaşi, am intrat, dintr-un impuls inexplicabil, în camera mortuară unde doi bărbaţi îl spălau să-l pregătească pentru înfăşurarea în linţoliul alb. L-am priovit şi am rămas şocat de expresia de mînie de pe chipul lui, parcă indignat de u­milinţa la care e supus. La ieşire, în dreptul unei ferestre, m-am văzut oglindit — speriat să descopăr că, brusc, am început să semăn cu el, cu aceeaşi expresie a omului frustrat că nu e capabil să plîngă la înmormîntări.”

Mi-ar fi greu să uit, totuşi, atenţia solidară şi gingaşă cu care Leon a participat la în­mor­mîntarea tatălui meu, la Ierusalim, cînd numai brav nu mă arătam. Nu mă mai mira, în­să, că ar dori să scrie o carte despre Kafka, cum îmi mărturisise cîndva.

O regretabilă neînţelegere de acum cîţiva ani avea să ne arate că valenţa adolescen­tină a oricărei prietenii se confruntă, inevitabil, cu momente de criză, depăşite de premiza reînnoită a consimţirilor care definiseră dialogul şi pe care şi sincopele senectuţii îl recon­fir­mă, pînă la urmă. „Nu mai pot să mă supăr pe prieteni, pentru că nu mai am timp să mă împac” spunea Paul Georgescu, cînd era la vîrsta dintre vîrstele noastre... Într-adevăr, timpul are tot mai puţină răbdare cu noi şi nici noi nu prea mai avem multă răbdare cu noi în­şine.

*

Cum poţi lucra zi de zi la un institut israelian care se ocupă, masochistic, de stu­di­erea antisemitismului?...

M-am gîndit adesea la Leon în această postură şi mai ales de cînd ne-am trezit, după 1989, „asociaţi”, ca parte a unui nou monopol evreiesc, cel „al suferinţei”, de data asta, îm­potriva căruia bunii antimonopolişti autohtoni n-au întîrziat să tot reacţioneze.

Întrebarea mi-a revenit recent, citind o stupefiantă recenzie la un volum de memorii al Monicăi Lovinescu, prezentată drept Supremă Autoritate Papală în Vaticanul parizian al exilului românesc. Cartea abundă în sumare execuţii ideologice, condimentate de in­tem­peranţe umorale şi de şuşotelile veninoase ale colportajului non-stop — un involuntar ta­blou post-comunist penibil al exilului şi al dizidenţei româneşti. Ca mai toată presa din ţară, recenzia trimitea, însă, volumul, fără timbre, spre Panteonul naţional al literele, fo­losind prilejul şi pentru a mă demasca drept poliţist-profitor-procuror, doar pentru că scrisesem, excesiv de prudent, de altfel, acum mai bine de un deceniu, tot o recenzie şi tot la nişte memorii, ale lui Eliade, însă, în care discutam angajarea sa politică legionară.

La capătul unei laboriase cercetări, Leon publicase şi el la începutul anilor 90, în en­gleză şi în româneşte, o carte „condensată” şi esenţială, intitulată „Ideologia naţionalistă şi 'problema evreiască' în România anilor '30.”

Pe coperta ediţiei româneşti, autorul definea premiza proiectului său: „Datorită ta­buizării subiectului după 1948, ca şi, în genere, a istoriei moderne a comunităţii e­vreieşti din România (cum s-a întîmplat, de altfel, în tot estul Europei), mişcarea de idei din România a fost aproape total lipsită de o e­xa­minare lucidă şi responsabilă a problemi antisemitismului. Voinţa de a o face acum, în noile îm­pre­jurări, fără complexe şi fără teama de a afecta 'imaginea României', mi se pare o probă a unui climat intelectual normal şi a unei culturi mature.” Ultima propoziţiune a ultimei pagini exprimă conclu­zia, plină de învăţăminte, a cercetării: „O «afacere Drey­fus» în România în anii ‘30, nu e de imaginat.”

   Temeinică, sobră, nuanţată, analiza lui Leon Vo­lovici considera, în final, că „dintre intelectualii ro­mâni dintre cele două războaie, antisemiţi extremişti au fost puţini, dar ataşamentul la o anumită idee de conştiinţă naţională — în care exista, u­neori latent, o percepere a evreului ca străin şi, în a­numite împrejurări, ca dăunător sau periculos — este o caracteristică a majorităţii. De aceea nu întîlnim prea mulţi intelectuali care să fa­că din respingerea discriminării evreilor, în momentele cele mai critice, cauză a lor, pe care s-o apere public. Da, o generală renaştere morală de tipul „afacerii Dreyfus” nu prea era de imaginat în România anilor '30.

Cum ajunsese filologul de la „apariţia scriitorului în cultura română” la convulsiva „te­mă evreiască”, cum ajunsesem eu de la obsesia „universalistă” a tensiunii dintre etic şi es­tetic la dialogul nostru epistolar din anii '80, centrat pe aceeaşi temă, în ciuda suspiciunii şi chiar a unui soi de aversiune „anti-tribală” cu care o priveam? Cum de ne-am „potco­vit”, amândoi, cu astfel de belea, evacuaţi în „fundătura” cu indicatoare de traseu atît de pu­ţin ispititoare precum antisemitism, holocaust, elitism xenofob? Cum să înfrunţi ci­ni­cul joc politic care manipulează adevărul, cum să spulberi clişeele, reînviate de mereu altă con­junctură? Nuanţare, distanţare, controversă civilizată şi obiectivă?... Ţi se pune laţul de gît.

Şi măcar de am confrunta antimonopolişti sau anticapitalişti sau antisemiţi adevă­raţi... Ar fi suficient de studiat opiniile elitei româneşti după 1989 despre Antonescu, e­vrei, unguri, holocaust, Gulag, America, pentru a constata variaţiile năucitoare ale retoricii publice. Cazul Vadim Tudor, după o „iluminare” pre-electorală, din antisemit cu acte filosemit transcendent şi idealist este doar extrema grotescă a unei situaţii mult mai ample. Vorba veche „m-am săturat de lichele, mi-e dor de o canalie” vine spontan în mintea oricărui martor obiectiv. De n-ar fi frica de împlinirea prea rapidă a dorinţei...

Am putea considera, oare, şi azi, că perceperea evreului drept „străin şi, în anumite îm­prejurări, dăunător sau periculos” ar fi o „caracteristică a majorităţii?” Nici azi nu par să fie „prea mulţi” intelectualii sensibili faţă de latenta sau făţişa ostilitate contra evreilor, ga­ta să facă din respingerea clişeelor şi pulsaţiilor antisemite o cauză „pe care s-o apere public.” În ciuda evidentelor diferenţe faţă de trecut, o „afacere Dreyfus” în România pare, şi azi, greu de imaginat... Afară de cazul că ar deveni condiţie preliminară impusă de Comunita­tea Europeană sau Departamentul de Stat pentru admiterea României ici sau colo sau din­co­lo în cancelariile mondiale.

Cum poţi, ca evreu, lucra, zilnic, la un institut care studiază antisemitismul?!... Şi cum poţi trăi într-un Ierusalim în care nu ştii dacă autobuzul în care pleci la sau vii de la In­stitutul pentru studierea antisemitismului nu este, cumva, noul caz livrat insolubilei „teme”?

Aruncînd, poate, în fiecare zi, la plecare şi la venire, o potcoavă peste umăr, pentru a stimula complicitatea norocului?

*

„Mama era intrigată cît de ne-evreiască, după părerea ei, era firea bărbatului ei,”, citim în textul din 2001 în revista Apostrof, despre tatăl-fierar şi fiu de fierar, de care au­torul mărturiseşte, surprins, că reuşeşte „tot mai greu” să se distanţeze.

„Anti-modelul” tatălui îi sugerează, se pare, la bătrîneţe, paradoxale înrudiri. O secvenţă faţă de care Leon Volovici nu-şi ascunde perplexitatea îmi transmite şi mie, măr­tu­risesc, frisonul care ar fi să-şi caute abia numele în arhivele de psihopatologie ale „con­spi­raţiei mondiale”, capitolul Monopolul suferinţei: „Evoluţia postumă a imaginii lui mi-o explic şi prin amintirea unui detaliu din comportamentul tatei căruia multă vre­me nu i-am dat atenţie. S-a întîmplat de cîteva ori să fie invitat la cîrciumă de ţăranii care ţineau să-l cinstească pentru încheierea vreunei lucrări mai importante. Se în­tor­cea acasă beat criţă, cu faţa zîmbitoare şi predispus spre gesturi tandre, atît de neo­bişnuite firii lui. Apoi începea să plîngă, cu capul pe masă, şi nu era posibil să scoţi vreo explicaţie de ce plînge. Încerca să răspundă, nu cred că ştia nici el de ce, şi începea să plîngă şi mai tare... Iar acum trebuie să mă descurc eu cu această întrebare: oa­re de ce plîngea atît de amarnic, ca un copil rămas orfan?”

New York

februarie 2004