BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (464) Iunie 2004

EDITORIAL

de

Dumitru CHIRILĂ

Necesarele punți

 

Pentru câteva zile în România s-a vorbit iarăși intens despre Basarabia. Subiectul pă­ruse dat uitării și a fost nevoie ca un politolog moscovit să-l reanime printr-o propunere pe cât de surprinzătoare pe atât de greu de realizat, cel puțin în condițiile actuale. Conflictul transnistreean, zice rusul, ar putea fi stins dacă Basarabia s-ar reuni cu România iar Transnistria ar deveni stat independent. Puțini au fost cei care au crezut în viabilitatea pro­iectului, cei mai mulți (și poate cei mai aproape de adevăr) s-au gândit la o manevră în ve­derea constituirii și legiferării unei enclave rusești în coasta viitoarelor margini de Sud-Est ale Uniunii Europene, similară cu Kaliningradul pentru părțile nordice. Alții, nu lipsiți de luciditate, s-au întrebat dacă România, poate țara cu economia cea mai precară din fostul bloc comunist, ar putea suporta costurile unirii cu Basarabia, una din zonele cele mai să­race ale fostului imperiu sovietic. Oricum, propunerea a stârnit pentru moment ru­moare, s-au scris articole de presă, s-au organizat talk-show-uri la mai multe posturi de te­le­viziune, ba a fost organizat și un simpozion cu participare românească, rusească și, bineînțeles, basarabeană, concluziile neexcelând prin optimism. Totuși, important e că su­biectul Basarabia a fost repus, fie și numai pentru scurtă vreme, pe tapet, că parcă prea era ig­norat în vremea din urmă, aproape dat uitării. Vremea podurilor de flori din primii ani postdecembriști a trecut, ca de altfel toată atmosfera idealist-romantică a momentului. Dar asta nu ne dă dreptul la uitare, la abandonare.

Tema basarabeană are o abordare divers㠗 istorică, politică. economică etc., dar da­că e vorba de păstrarea unor punți care să mai lege cele două maluri ale Prutului, abor­da­rea culturală este cea mai profitabilă, punțile pe care cultura le stabilește fiind cele mai re­zistente. Când am trecut prima oară Prutul, era pe la începutul anului 1991, vameșul moldovean s-a uitat în fugă peste pașaportul meu, spunîndu-mi cu convingere c㠄în cu­rând se va introduce dubla cetățenie și nu va mai fi nevoie de nici un pașaport.” Previziunile sale nu s-au adeverit. Din contră, forțele antiromânești de peste Prut au adâncit albia râ­ului, și au lărgit-o, făcând ca separația să fie și mai mare. Din tot ce s-a încercat și s-a inițiat atunci, legăturile culturale, chiar dacă și ele au slăbit mult, se dovedesc, totuși, cele mai re­zistente. Când am ajuns, atunci, în 1991, la Chișinău eram fericit să-mi regăsesc un vechi prieten, pe care îl cunoscusem cu mulți ani înainte la Moscova, e vorba de marele regizor Ion Ungureanu, pe post de ministru al Culturii într-un guvern moldovean condus de Mir­cea Druc, care se declara deschis în favoarea Unirii. I-am întâlnit și cunoscut personal pe po­eții Grigore Vieru, Leonida Lari, Valeriu Matei, prezenți încă înainte de ‘89 în paginile Familiei cu cicluri de versuri sau cu articole de prezentare, uneori după lupte grele cu cenzura care, de teama supărării lui Ivan, sufla și în iaurt. (Evoluția ulterioară a unora dintre a­ceștia are mai puțină importanță pentru ceea ce vrem să demonstrăm.) Într-un cuvânt — m-am simțit între frați și nu credeam că fenomenul acesta al regăsirii va fi reversibil, mai a­les că perioada imediat următoare părea să-l consolideze. Scriitorii importanți ai Basarabiei erau în egală măsură și ai României. Să ne amintim că aici la Oradea l-am avut de mai multe ori oaspete pe Mihai Cimpoi, președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, că aici am organizat lansarea cărții de convorbiri ale lui Mircea Druc cu Valeriu Patrichi — Lupta cu ultimul imperiu — și că la toate evenimentele noastre culturale importante, or­ganizate fie de Biblioteca județeană, fie de Familia,fie de Universitate, prezențele ba­sarabene erau obligatorii. Mai ales tinerii scriitori, „optzeciștii basarabiei” cum îi numise același Mihai Cimpoi, chiar într-un articol încredințat revistei noastre — Galaicu-Păun, Irina Nechit, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa și numeroși alții — ne-au vizitat de mai multe ori. Dar în teatru? Am descoperit atunci, la începutul anilor '90, cu imensă satisfacție, că la Chișinău, la Bălți și în alte orașe basarabene se face un teatru de excelentă calitate. Trupele de acolo erau prezente pe afișele tuturor festivalurilor importante, regizori de excelentă valoare precum Petre Vutcărău, Mihai Fusu, Ion Sapdaru au lucrat pe scenele ro­mânești, numeroși actori s-au stabilit definitiv în România, ba la un moment dat una din cele mai bune trupe ale Chișinăului — Teatrul „Eugen Ionesco” — și-a stabilit pentru o vre­me sediul la Râmnicu-Vâlcea. Reviste excelente precum Contrafort, Literatura și Arta, sau Sud-Est se găseau și la chioșcurile din țară. Drumurile mergeau și în sens invers: presa ro­mâ­nească, cea culturală în primul rând, nu cunoștea nici o opreliște la Prut. Până când... Până când la Chișinău forțele unioniste, sau măcar cele care vedeau relațiile moldo-ro­mâ­ne cu un statut privilegiat, au fost înlocuite cu cele — agrariene sau comuniste — profund antiromânești. Multe proiecte au fost torpilate, altele au trebuit abandonate din lipsă de sus­ținere financiară și dintr-o parte și din alta. Noi, de pildă, de la Familia, cu ajutorul Universității orădene am trimis ani de zile, câte o sută de exemplare din fiecare număr Bibliotecii Centrale din Chișinău până când am primit de la partenerii noștri o scrisoare prin ca­re eram rugați să sistăm colaborarea pentru că ei nu suportă taxele excesive pretinse de poșta moldovenească, deși noi achitam la expediere absolut toate taxele. Multe alte proiecte au avut aceeași soartă după ce s-a oficializat la Chișinău gogorița cu limba moldovească, alta decât cea română, și cu istoria proprie, ruptă de cea a României. Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii sau Uniunea Scriitorilor mai fac câte ceva, dar în te­ritoriu s-au surpat aproape toate punțile. Nu mai avem fonduri să ne invităm prietenii la acțiunile noastre, teatrale din Basarabia nu prea mai apucă să treacă Prutul, cărțile și revistele au și ele o circulație anemică. Totuși, punțile culturale sunt cele mai ușor de repus în funcțiune cu efecte profunde și durabile. Cred că autoritățile județene sau locale mai au re­surse pentru a consolida asemenea legături, cred că sponsorii mai pot fi convinși că mo­des­tele investiții în acest domeniu pot deveni profitabile chiar dacă nu pe termen foarte scurt și, mai ales, cred că acei oameni de cultură de dincolo de Prut pentru care cauza u­nității de cultură, de limba și de istorie este încă vie merită ajutați. În schimb nu cred că tre­buie să vină cineva de la Moscova să resuscite tema Basarabiei, chiar dacă ar face-o cu cele mai bune intenții. Este cauza noastră și nu avem voie să o abandonăm.