Nr. 6 (464) Iunie 2004

Necesarele punţi

Pentru câteva zile în România s-a vorbit iarăşi intens despre Basarabia. Subiectul pă­ruse dat uitării şi a fost nevoie ca un politolog moscovit să-l reanime printr-o propunere pe cât de surprinzătoare pe atât de greu de realizat, cel puţin în condiţiile actuale. Conflictul transnistreean, zice rusul, ar putea fi stins dacă Basarabia s-ar reuni cu România iar Transnistria ar deveni stat independent. Puţini au fost cei care au crezut în viabilitatea pro­iectului, cei mai mulţi (şi poate cei mai aproape de adevăr) s-au gândit la o manevră în ve­derea constituirii şi legiferării unei enclave ruseşti în coasta viitoarelor margini de Sud-Est ale Uniunii Europene, similară cu Kaliningradul pentru părţile nordice. Alţii, nu lipsiţi de luciditate, s-au întrebat dacă România, poate ţara cu economia cea mai precară din fostul bloc comunist, ar putea suporta costurile unirii cu Basarabia, una din zonele cele mai să­race ale fostului imperiu sovietic. Oricum, propunerea a stârnit pentru moment ru­moare, s-au scris articole de presă, s-au organizat talk-show-uri la mai multe posturi de te­le­viziune, ba a fost organizat şi un simpozion cu participare românească, rusească şi, bineînţeles, basarabeană, concluziile neexcelând prin optimism. Totuşi, important e că su­biectul Basarabia a fost repus, fie şi numai pentru scurtă vreme, pe tapet, că parcă prea era ig­norat în vremea din urmă, aproape dat uitării. Vremea podurilor de flori din primii ani postdecembrişti a trecut, ca de altfel toată atmosfera idealist-romantică a momentului. Dar asta nu ne dă dreptul la uitare, la abandonare.

Tema basarabeană are o abordare diversă — istorică, politică. economică etc., dar da­că e vorba de păstrarea unor punţi care să mai lege cele două maluri ale Prutului, abor­da­rea culturală este cea mai profitabilă, punţile pe care cultura le stabileşte fiind cele mai re­zistente. Când am trecut prima oară Prutul, era pe la începutul anului 1991, vameşul moldovean s-a uitat în fugă peste paşaportul meu, spunîndu-mi cu convingere că „în cu­rând se va introduce dubla cetăţenie şi nu va mai fi nevoie de nici un paşaport.” Previziunile sale nu s-au adeverit. Din contră, forţele antiromâneşti de peste Prut au adâncit albia râ­ului, şi au lărgit-o, făcând ca separaţia să fie şi mai mare. Din tot ce s-a încercat şi s-a iniţiat atunci, legăturile culturale, chiar dacă şi ele au slăbit mult, se dovedesc, totuşi, cele mai re­zistente. Când am ajuns, atunci, în 1991, la Chişinău eram fericit să-mi regăsesc un vechi prieten, pe care îl cunoscusem cu mulţi ani înainte la Moscova, e vorba de marele regizor Ion Ungureanu, pe post de ministru al Culturii într-un guvern moldovean condus de Mir­cea Druc, care se declara deschis în favoarea Unirii. I-am întâlnit şi cunoscut personal pe po­eţii Grigore Vieru, Leonida Lari, Valeriu Matei, prezenţi încă înainte de ‘89 în paginile Familiei cu cicluri de versuri sau cu articole de prezentare, uneori după lupte grele cu cenzura care, de teama supărării lui Ivan, sufla şi în iaurt. (Evoluţia ulterioară a unora dintre a­ceştia are mai puţină importanţă pentru ceea ce vrem să demonstrăm.) Într-un cuvânt — m-am simţit între fraţi şi nu credeam că fenomenul acesta al regăsirii va fi reversibil, mai a­les că perioada imediat următoare părea să-l consolideze. Scriitorii importanţi ai Basarabiei erau în egală măsură şi ai României. Să ne amintim că aici la Oradea l-am avut de mai multe ori oaspete pe Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, că aici am organizat lansarea cărţii de convorbiri ale lui Mircea Druc cu Valeriu Patrichi — Lupta cu ultimul imperiu — şi că la toate evenimentele noastre culturale importante, or­ganizate fie de Biblioteca judeţeană, fie de Familia,fie de Universitate, prezenţele ba­sarabene erau obligatorii. Mai ales tinerii scriitori, „optzeciştii basarabiei” cum îi numise acelaşi Mihai Cimpoi, chiar într-un articol încredinţat revistei noastre — Galaicu-Păun, Irina Nechit, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa şi numeroşi alţii — ne-au vizitat de mai multe ori. Dar în teatru? Am descoperit atunci, la începutul anilor '90, cu imensă satisfacţie, că la Chişinău, la Bălţi şi în alte oraşe basarabene se face un teatru de excelentă calitate. Trupele de acolo erau prezente pe afişele tuturor festivalurilor importante, regizori de excelentă valoare precum Petre Vutcărău, Mihai Fusu, Ion Sapdaru au lucrat pe scenele ro­mâneşti, numeroşi actori s-au stabilit definitiv în România, ba la un moment dat una din cele mai bune trupe ale Chişinăului — Teatrul „Eugen Ionesco” — şi-a stabilit pentru o vre­me sediul la Râmnicu-Vâlcea. Reviste excelente precum Contrafort, Literatura şi Arta, sau Sud-Est se găseau şi la chioşcurile din ţară. Drumurile mergeau şi în sens invers: presa ro­mâ­nească, cea culturală în primul rând, nu cunoştea nici o oprelişte la Prut. Până când... Până când la Chişinău forţele unioniste, sau măcar cele care vedeau relaţiile moldo-ro­mâ­ne cu un statut privilegiat, au fost înlocuite cu cele — agrariene sau comuniste — profund antiromâneşti. Multe proiecte au fost torpilate, altele au trebuit abandonate din lipsă de sus­ţinere financiară şi dintr-o parte şi din alta. Noi, de pildă, de la Familia, cu ajutorul Universităţii orădene am trimis ani de zile, câte o sută de exemplare din fiecare număr Bibliotecii Centrale din Chişinău până când am primit de la partenerii noştri o scrisoare prin ca­re eram rugaţi să sistăm colaborarea pentru că ei nu suportă taxele excesive pretinse de poşta moldovenească, deşi noi achitam la expediere absolut toate taxele. Multe alte proiecte au avut aceeaşi soartă după ce s-a oficializat la Chişinău gogoriţa cu limba moldovească, alta decât cea română, şi cu istoria proprie, ruptă de cea a României. Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii sau Uniunea Scriitorilor mai fac câte ceva, dar în te­ritoriu s-au surpat aproape toate punţile. Nu mai avem fonduri să ne invităm prietenii la acţiunile noastre, teatrale din Basarabia nu prea mai apucă să treacă Prutul, cărţile şi revistele au şi ele o circulaţie anemică. Totuşi, punţile culturale sunt cele mai uşor de repus în funcţiune cu efecte profunde şi durabile. Cred că autorităţile judeţene sau locale mai au re­surse pentru a consolida asemenea legături, cred că sponsorii mai pot fi convinşi că mo­des­tele investiţii în acest domeniu pot deveni profitabile chiar dacă nu pe termen foarte scurt şi, mai ales, cred că acei oameni de cultură de dincolo de Prut pentru care cauza u­nităţii de cultură, de limba şi de istorie este încă vie merită ajutaţi. În schimb nu cred că tre­buie să vină cineva de la Moscova să resuscite tema Basarabiei, chiar dacă ar face-o cu cele mai bune intenţii. Este cauza noastră şi nu avem voie să o abandonăm.