Nr. 6 (464) Iunie 2004

Sociologia zvonului

Dan Lungu
Raiul găinilor – fals roman de zvonuri şi mistere
Prefaţă de Mircea Iorgulescu
Editura Polirom, Iaşi, 2004

În Raiul găinilor moartea şi viaţa sunt în­cremenite, iar timpul se înşurubează în jurului unui zvon ori a unei întâmplări spectacula­re. Dan Lungu realizează o panoramă nu doar a u­nei străzi, ci a întregii mentalităţi post­cea­u­şiste pe care-o recunoaştem la orice om care a muncit o mare parte a vieţii sub comunism. În­treg romanul răspunde la întrebarea: Despre ce vorbesc oamenii simpli, care n-au nimic de fă­cut, de pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare?

Trecerea de la proză scurtă la roman a fă­cut-o şi Dan Lungu cu destulă încredere în po­sibilităţile proprii. Se simte însă o nesiguranţă în distribuirea discursului în proporţii lărgite. Deşi reuşit, romanul lui Dan Lungu nu are o unitate care să se simtă apăsat, iar personajele nu au substanţialitate. Romanul dă impresia că e ne­terminat, că autorul şi-a dorit, printr-o preci­pitare verbală grăbită, să lase impresia bună şi să iasă din scenă. Ce rămâne din romanul lui Dan Lungu? Nici personaje, nici construcţie, ci un discurs şi un farmec al expresivităţii (orali­tăţii) aproape fără cusur. Dan Lungu dă impresia că încă se teme de roman, de construcţie şi a­naliză. Rămâne fidel unui tip de radiografiere grăbită, cu personaje mai mult conturate decât al­cătuite solid. Senzaţia generală e că ai citit un sondaj făcut de un extraordinar povestitor, nu co­mentator. Fără îndoială că acest roman nu „marchează un moment în proza românească de astăzi”, cum prea entuziast reclama Mircea Ior­gulescu în Prefaţa romanului. Deocamdată lo­cul e „ocupat”. Imaginea raiului o avem, sub di­verse imaginarii de la Ţiganiada încoace, vise premonitorii haioase la fel, universul peri­feriei asemenea. Sunt elemente la Dan Lungu pe care le putem identifica în proza Aneimaria Be­ligan, a lui D. R. Popescu, Petru Cimpoeşu, Eu­gen Barbu şi alţii.

Subiectul romanului nu spune nimic nou. Şi cred că Dan Lungu nici nu are de gând aşa ceva. El vrea pur şi simplu să povestească. Nu ţine cont de nici o tensiune narativă, intrigi­le sunt palide, scurte ca un foc de artificii, cu u­ni­cul scop de a fi văzute de ceilalţi locuitori ai ficţiunii. Nu există nici o tensiune a interogaţiei. Per­sonajele se mişcă teleghidate, suflul vieţii e minor, aproape inexistent. O imobilitate funciară domină pretutindeni. Doar această încreme­nire dispune vorbăria, trăncăneala şi colpor­tările de la un capăt la altul al naraţiunii. Locul e cel al periferiei oraşului fără nume, sadoveni­an, unde nu se întâmplă nimic. Strada numai are nume, Salcâmilor, banal precum existenţele per­sonajelor. Am fi tentaţi să spunem că e locul unde se moare inconştient, cu nepăsare, pentru că personajele, cu o excepţie, nu au sentimentul tim­pului şi, deci, nici pe cel al morţii. De fapt, în­treaga gamă a sentimentelor de care sunt capabili eroii lui Dan Lungu se reduce la un straniu sen­timent al povestitului/ascultatului. Nu sunt însă ahtiaţi după spectaculos, deşi întâmplările du­pă care tânjesc trebuie numaidecât să conţină o doză apreciabilă de fastuozitate.

Toate personajele par a fi într-o continuă campanie electorală. Asta e atmosfera, însă finalitatea nu e una politică, ci una de prestigiu. Fie­care se străduieşte să afle ceva, să spună mai de­parte pentru a fi în centrul atenţiei. Deşi strada e parţial asfaltată, nimeni nu-şi doreşte o con­tinuitate. De altfel, chiar strada înjumătăţită e simbolul existenţei lor. O parte învechită, con­su­mată, dar nostalgică, reprezentând comunismul şi pre-existenţa rurală, perioadă în care per­sonajele au slujbe mărunte şi preocupări simple, cutremuraţi doar de spaima posibilelor de­molări, şi, pe de altă parte, drumul asfaltat, simbolizând speranţele noilor-veniţi din oraş, dornici să schimbe ceva, în postceauşism asta în­semnând speranţa. Toate acestea sunt însă abandonate în acest univers suficient în care oa­menii sunt preocupaţi de faptul divers, de pre­supuneri, de vise premonitorii şi de taclale nes­fârşite. În fapt, avem de-a face cu o lume a băr­baţilor, unde accesul femeii se face doar pe poarta zvonisticii necesare şi acceptate. Tot di­riguitorii morali, bărbaţii, deconstruiesc orice tentativă de afirmare a femeilor. Milica e încântată de şansa unică de-a vizita cea mai înaltă şi mis­terioasă casă de pe stradă, a Colonelului – per­sonaj tot atât de misterios pentru persona­je. Pentru moment, ea e un fel de „primar” al stră­zii, vedeta care ştie ceva. Toţi ceilalţi, cu­rioşi şi nerăbdători ca întotdeauna, o adoptă ime­diat ca autoritate. Dom’ Petrică, pictor de i­luzii culinare sub comunism, e vocea bărbaţilor şi, parţial, a străzii. Judecăţile sale sunt numai­de­cât preluate şi acceptate. E o lume de oraş mol­dovenesc, probabil de provincie, unde, pe o stradă oarecare, muncitori simpli, pensionari, re­fac lumea ţărănească pe care, în mare parte, o pă­răsiseră. Această transfigurare a străzii în u­liţă se suprapune constant în naraţiune. Semnul e dat de numărul găinilor, semn al în­mulţirii oamenilor şi al recuperării unui trecut rural. O lume a bărbaţilor, aşadar, se opune uneia a femeilor. Bărbaţii sunt organizaţi, uniţi şi solidari. Femeile dezbinate, unite doar de bâr­fe, iscoditoare, cu firave încercări de eman­ci­pare. Mai mult, bărbaţii au un loc al lor, „Trac­to­rul şifonat”. Aici se dezbat problema spinoasă a râmelor din grădina lui Relu Covalciuc, miste­rele Verei Socoliuc, nebuniile Hleandei, feţele lui Ceauşescu şi problema comunismului apus. E singurul loc public unde se încing şi „se vor­besc discuţii”. Totul e ţintuit în profan, nimic nu co­munică cu sacrul. Moartea aşteptată (Vera) ori necesară (posibilul spectacol mediatic al râ­melor) e prezentă atâta timp cât furnizează ştiri. Toate personajele aşteaptă ştiri. E ca şi cum ar lucra în echipă la un program de ştiri, pe ca­re le caută cu o sagacitate structurală. „Re­por­te­rul” care furnizează ştirea zilei e automat o­mul zilei (străzii).

Nimeni nu are nevoie de invazii specta­culoase de lăcuste, Dumnezeu e prezent mai mult ca superstiţie, Biserica e invizibilă, la fel şi ac­tivităţile lor; imobili şi impasibili, guralivi şi pe­trecăreţi, ei alcătuiesc o lume fără vârstă şi re­pere. Singura realitate e strada cu locaţiile ei ur­mate somnambulic: cârciumă – acasă – câr­ciu­mă. Curioase şi ambetate foarte, aceste personaje cinstesc între două zvonuri, două posibile întâmplări şi două rememorări. Cârciuma e par­tid, tribună şi hotel, e biserica satului (stră­zii) şi, mai ales, e raiul bărbaţilor. Femeile roiesc în jurul raiului şi se străduiesc să fie folositoare fie colportând zvonuri, fie urmărind întâmpla­rea, ori, prin gesturi titanice, vor să se des­prin­dă de malefica acceptare a conducerii patriar­hale (măritişul constrâns, bolirea ca armă). În­ciu­dată, o soţie oftează: „nici albina nu ştie mai bine drumul spre stup decât îşi ştie bărbată-miu dru­mul la Tractor”. Pentru cârciumarul Zidaru, ca şi pentru toate personajele masculine (fe­meile îşi cunosc interdicţia pătrunderii în „ra­iul” bărbaţilor...), „cel mai important lucru era că se află mereu între oameni veseli, care râd şi glu­mesc, îşi amintesc câte şi mai câte, se iau peste picior şi se înjură fără răutate, aşa vor­besc ei, aşa au fost învăţaţi de mici, se încaieră plini de lehamite, mai mult de formă, să nu zică lu­mea că nu-s bărbaţi, care se ameninţă câte o oră înainte, aruncându-şi tot felul de grozăvii, spre satisfacţia celorlalţi, de la stâlcitul mutrei până seamănă cu poza din buletin, la a­men­in­ţa­rea că-i va împrăştia dinţii printre panseluţe. Dar nu erau oameni răi (...)”. Iată subiectul, at­mos­fera şi personajele. Exclus, singurul, din a­cest rai profan, artificial, e Colonelul. Strada îi este ostilă prin poziţia lui socială şi măreţia ca­sei, dar mai ales pentru că: „nici o întâmplare nu-l făcuse vulnerabil, şi prin asta mai apropiat de ceilalţi, în ciuda funcţiei şi a casei”. Nu le ce­ru­se ajutorul, le cumpăra bunăvoinţa, nu băuse cu ei – gesturi impardonabile, iniţieri fără de ca­re acceptarea în „grup” devine imposibilă.

Oscilând între nostalgia comunismului şi regăsirea liniştii într-un rai asemeni unor gă­ini impasibile, fără griji şi taxe de plătit, o lume de foşti-meseriaşi petrece pe seama zvonurilor şi rememorărilor într-un provizorat al oraşului şi ţării pe care o ignoră în transformările ei. De aici, tragismul latent, neexprimat: ştiu că impa­si­bilitatea lor va fi scurtă, iar ne-participarea la transfigurările chiar şi ale zvonurilor va avea e­fec­te imediate. „Eu-s ca animalele, simt imediat”, spune Relu Covalciuc. E felul lui de a se implica în viaţa străzii, la fel cum Aurora Spătaru „se a­şe­za în faţa ferestrei ca în faţa televizorului”.

Întreg romanul mizează pe o implicare în desfăşurările care pot anima viaţa străzii. Re­ţinuţi şi peste poate de curioşi, locuitorii Salcâ­milor nu au conştiinţa oraşului. La ei funcţi­o­nează parametrii satului, incapabili să reac­ţioneze asemeni unor orăşeni (aversiunea pentru Colonel seamănă mai degrabă cu ura ţă­ra­nilor pentru boieri). Cheltuirea zvonului ori tran­sformarea lui în ştire până la aneantizare e preo­cupaţiunea lor esenţială.

Raiul găinilor este un roman viu, colo­rat şi vivace, scris cu har şi cu umor, de o ironie re­ţinută şi de o remarcabilă expresivitate.