Nr. 5 (463) Mai 2004

Să mori şi să iubeşti în România

ARGUMENT :

Prezentul grupaj conţine primele trei şi ultimele trei poeme ale unui volum care se va numi Să mori şi să iubeşti în România, volum aflat încă pe masa mea de lucru şi care, cu voia lui Dum­ne­zeu, va putea vedea lumina tiparului peste vreo doi, trei ani de zile. Este o carte scrisă la vârsta când lumea pare a se destrăma din timp în timp, lăsându-ne mari goluri în suflet, şi deloc întâmplă­tor o dedic marilor mei prieteni şi poeţi, recent şi prea timpuriu dispăruţi, Călin Angelescu, Maria­na (Madi) Marin şi Radu Săplăcan. (Paul Vinicius)

dimineaţă / degete / tavan

dacă mă trezesc la opt 47;

dacă mai obosesc încă patul privind tavanul cu o mare speranţă;

dacă renunţ să îmi mai număr

(pentru a treia oară)

degetele de la mâna dreaptă

fiindcă sunt fricoase şi tremură

şi fiindcă degetul mic este cel mai urât deget mic

din câte am văzut vreodată

şi îmi mai face şi semne –

de parcă s-ar juca la spate cu un cuţit;

mi se întâmplă toate astea

fiindcă sunt impar

fiindcă roşul gurilor femeilor

în noapte

e mult mai expresiv

alcoolul – mai bărbat

şi viaţa – mult mai simplă –

într-un cuvânt

fiindcă nopţile îmi vin ca turnate

iar dimineţile mă simt handicapat;

şi uite că există şi o oră opt 47

când

orice s-ar spune

este mult prea devreme

să te încordezi

să îl mânii

pe dumnezeu.

aşa încât continuu să tuşesc

precum o ţeavă de eşapament înnegrită

atunci când semafoarele alunecă în verde

iar iarba se retrage sintactic înspre suburbii

(acolo unde dulăii găinile dipsomanii

guiţă în voie şi în deplin consens)

făcând loc asfaltului

                        metalului

                                    betonului

                                                şi (mai ales) sticlei

să ne ia în primire.

aşa încât

tuşesc maro fără filtru

carpaţi fără filtru

mărăşeşti fără filtru

oituz şi bellu ortodox fără filtru –

întreaga realitate fără filtru a patriei-mumă –

tuşesc

deci exist.

verticală / picioare / gândaci

aşa încât

în-

            ce-

                        ti-

                                    şooooooor

(să nu mă sparg)

mă ridic

pe ambele

şi ştiu că dacă nu o fac acum n-am s-o mai fac niciodată

(dacă nu am s-o fuck acum

n-am s-o mai pup niciodată);

aşa încât

rămân vertical şi siderat pe picioare

(deşi uşor clătinat

            uşor ameţit

            uşor confuz)

şi la fel de cosmic o pornesc către baie

precum o sticlă cu un ultim deget de vodcă

cu o secundă înainte să se spargă pe ciment;

şi la fel de speriat mă îndrept către baie

pe care o găsesc la fel de vie ca pe o moartă

care îmi face stăruitor cu ochiul din toţi gândacii de bucătărie

deşi

cu siguranţă

nu în bucătărie

ci totuşi

în baie

mă aflu;

precum o tânără

frumoasă moartă

care mişcă din toţi porii pielii ei livide şi sălbatice

gata să mă strângă în braţe

gata să mă sature de viaţă

prilejuindu-mi acea rară revelaţie

a unei juste

infinite

mişcări browniene

cum numai o idee genială îţi poate produce în creier

(cum numai o idee genială îţi poate face praf un creier)

şi atunci mă reculeg şi urlu:

brava, gândacilor!

bună-dimineaţa, fiinţelor lui dumnezeu! –

(mă pretindeam atât de sărac

încât crezusem că s-ar fi mutat

de foame

la vecini).

însă acum deja stricasem totul şi vorbeam din nou de unul singur;

însă acum eram din nou neajutorat şi foarte foarte singur

lipsit de oricine s-ar putea numi un interlocutor;

gândacii dispăruseră demult cu mişcarea lor browniană cu tot

cu ideea mea genială cu tot

iar moarta cea frumoasă şi lividă

părea cu mult mai moartă

şi cu mult mai părăsită de dorinţe

renunţând să îmi mai facă

semne cu ochiul

măcar

din plictiseală.

mic îndreptar de calamităţi biografice

aşa că acum mă privesc în oglindă;

aşa că acum mă privesc stăruitor şi dublu în oglindă

adică, mai precis, mă zgâiesc

(adică, mai precis, mă chiombesc la mine pe mine mă îmi)

fiindcă

pentru ceea ce văd

m-aş lăsa repetent;

fiindcă

pentru ceea ce simt

ar fi trebuit să îl împuşc pe tata;

fiindcă

pentru ceea ce constat

cu siguranţă

ar fi trebuit să o sinucid pe mama;

şi cum tot nu aş fi reuşit eu să fac nimic din toate astea

la vârsta de (să zicem) minus cinci ani

(dar nici mai târziu – constat

cu o vărgată resemnare

că nu

nu m-aş fi arătat capabil)

adică atunci când ei

părinţii

nici nu apucaseră să se cunoască

nici nu apucaseră să înoate stil fluture

                        în întunericul binefăcător al sălilor de cinema

şi nici să împartă în două maluri oraşul nestrăbătut de vreo apă

numai şi numai ţinându-se de mână –

mă gândesc că mi-ar fi venit mai simplu să mă fi avortat spontan

ca şi cum aş fi coborât din acel tren

uşor pornit din luna a treia de sarcină

(prin luna a treia de sarcină

când deja începusem să fiu nerăbdător şi maghiar

chiar prea maghiar

pentru liniştea majoritar bombată a mamei mele

acolo în pântecul călduţ şi matern

dar fără să ştiu ce o să mă aştepte afară –

dar fără să ştiu ce o să mă aştepte dincolo –

adică

în viaţa reală

palpabilă

şi zgrunţuroasă

cu trâmbiţe şi bombeuri.

şi acum cad pe nervi când mă gândesc cum am ratat împreună

salvarea în acea lună trei

(în acel iulie 52 –

când până şi stalin se scărpina din ce în ce mai des în cap)

adică eu

şi

(pe atunci)

acea maturitate imatură

acel gânditor cheag de sânge şi scorburi de carne

care începusem să fiu

şi care aş fi putut scăpa ieftin de toate

câte s-au năpustit apoi peste mine

atunci când am ieşit.

aşa încât îmi privesc barba recoltată în opt zile

aşa încât mă răzgândesc şi o pedepsesc

la rândul meu

să mai crească

aşa cum şi eu m-am lăsat să dospesc

în acea lună trei

camuflat într-o mare speranţă

(când, de fapt, nu eram decât un biet cozonac)

în pântecul ospitalier al mamei mele;

aşa cum şi ei

(părinţii mei)

m-au condamnat la crescut

cu piper şi scorţişoară

mânaţi de un brusc val de responsabilitate

ca să văd şi eu cum e să îţi îndese cineva viaţă în mădulare

ca într-un cimpoi plin cu vise şi oase

iar apoi să îţi dea un brânci victorios

la vale.

aşa încât renunţ să îi dau apă la moară

briciului;

aşa încât îi tai pofta de seceriş tăişului;

prefer să rămân ezoteric

deci

mă joc cu periuţa pe dinţi/

vomit

mă spăl cu sânge pe dinţi/

vomit.

venise o vreme (9)

păi

venea dimineaţa

revoluţiei în direct

(cu tânărul pulovăr fără gât

cu zâmbetul uns precum roşul pe unt

şi giumbuşlucuri pasionale de poet)

iar noi nu eram

decât praful albastru

al stelei ce căzuse în ajun –

nu-i aşa căline căline

nu-i aşa măduţo ma

nu-i aşa radule ra?

şi mai apoi

când au ieşit luminiţele negre din pământ

noi am fost

huilă şi lignit

soare vânăt şi vânt

tufe hohotitoare de liliac

în definitiv: muci şi zgârci

şi nimeni nu ne-a întrebat de ce

ne tot stăruia luna prin creieri.

dar mai apoi

când s-a făcut într-adevăr noapte

până şi licuriciul de la capătul tunelului

vertebrelor noastre

se preschimbase într-un fel de şarpe cu clopoţei

cling-cling cling-cling

făcea el

prin măduva oaselor

şi numai noi rămăseserăm acolo

sub cerul liber

sub mercurul viselor noastre

aiurea şi fără de rost –

nu-i aşa olandezule pârât

nu-i aşa măduţo ma

nu-i aşa generale?

că de-asta iau eu istoria de gât

şi o pup în cur

ca pe un dictator iubit;

de asta suntem noi poeţi:

ca să murim încet

discret

dar sigur.

oraşul de dincolo de deal

cimitir – pe stânga

cimitir – pe dreapta.

punct.

azi ieri alaltăieri

dimineaţă –

şi lumina obosită

a unui secol deja sfârşit.

iar ei mă întrebau de fapte

de încălţări

de măreţia şi fălcile de oţel

ale drumului.

aşa că am zâmbit firav

iar mâna dreaptă mi s-a prefăcut în carafă

picioarele – în doi cai albi împuşcaţi

creierul:

un fruct moale şi zemos.

dezamăgire a părinţilor

şi cenuşă din cenuşa gurilor de prieteni –

aşa am rămas

aşa m-am lăsat să rămân.

numai visurile

dar mai ales şocul electric al destrămării lor

mă mai ridicau deasupra acestui ţinut

scufundat în blestemăţii şi trădare;

dar chiar şi acolo

reuşeam să găsesc

câte un licăr de frumuseţe devastatoare

care mă păstra înăuntrul sângelui meu

pentru încă o zi muritoare.

seară -

şi lumina orbitoare

a unui secol deja  sfârşit.

ceva din mine e deja pământ

ceva din mine continuă să iubească

numai morţii sunt nemuritori.