Nr. 5 (463) Mai 2004

Proza marilor mize

Avem puţine cărţi al prozatorilor înşişi despre proza contemporană. Avem mai mulţi poeţi preocupaţi de cri­tica literară decât prozatori-critici. E, fără îndoială, pro­fitabil să citim reflecţiile lor despre starea literaturii. Dar, mai ales, mi se pare profitabilă lectura obser­va­ţiilor unui prozator despre virtuţile şi carenţele e­picii actuale. O privire din interior, din perspectiva u­nui prozator implicat, poate aduce o situare problema­tică nouă şi revelatoare, o interogaţie mai incisivă şi mai apropiată de miezul fenomenului artistic. Aşa se întâmplă în volumul lui Mihai Sin Marea miză, apărut în 2003 la Editura Universităţii de Artă Teatrală Târgu Mu­reş, unde scriitorul este profesor. Cele cinci capitole ale cărţii cuprind consideraţii foarte personale despre ro­man ca şansă a universalizării (primul capitol), des­pre complexul romanului interbelic pentru prozatorul contemporan şi despre alte complexe (al doilea capitol), despre noile obsesii şi problema generaţiilor (al treilea capitol), des­pre disidenţă, rezistenţă, evazionism şi compromis (al patrulea capitol), despre „marea miză, în absenţa unor proiecte majore” (al cincilea capitol). Ultima secvenţă este o addenda de note disparate foarte incisive, de un polemism foarte tăios, despre alte aspecte ale pro­zei, cu trimiteri la situaţii provocatoare ale romanului european. Caracterul eseistic al vo­lumului asigură plăcerea lecturii, solicitată de interogaţii incomode şi neliniştitoare.

În volumul consacrat temelor şi obsesiilor definitorii pentru romancierul român con­temporan, Mihai Sin, prozator de prestigiu, cu o opera epică de anvergură de la înce­pu­tu­rile cu povestirile din Aşteptând în linişte (1973) şi romanul Viaţa la o margine de şo­sea (1975) până la controversatul roman postdecembrist Quo vadis, Domine? (I, 1993; II, 1996), are privilegiul unei duble perspective – de exeget şi de scriitor – asupra prozei noastre actuale. O perspectivă obiectivă de cercetător atent şi bine documentat al fe­no­menului epic îşi asumă un efect al necesarei distanţe, derivând dintr-o relaţie de exteriori­tate, ca de la exeget la obiectul său de studiu. O perspectivă de scriitor îşi cere din când în când, pe parcursul cărţii, dreptul la o justificată şi moderată subiectivitate, oferind explica­ţii şi argumente din interiorul fenomenului narativ contemporan şi angajând o relaţie de im­­plicare patetică în subiect. Evident că prioritate are perspectiva calmă a obiectivităţii, a­tât cât este ea posibilă şi, până la urmă, credibilă din postura unui creator de mize, naraţiu­ni şi personaje. Din oscilaţia între obiectiv şi subiectiv, din alternanţa perspectivei de distanţă cu implicarea, rezultă o dinamică specifică a ideilor şi a opiniilor, care face farmecul a­cestui volum. Mihai Sin convinge şi cucereşte în exegeza pe care o întreprinde, asigurând o respiraţie firească, naturală, ideilor şi argumentelor, într-o construcţie eseistică, suplă, e­lastică, agreabilă. Se vede însă bine că această libertate de mişcare este câştigată după o în­delungată frecventare a spaţiului cultural şi estetic avut în vedere, după o asimilare a pro­blematicii şi a bibliografiei şi după asumarea unei viziuni proprii în domeniu – ceea ce este extrem de important.

Una din obsesiile prozatorului român, interbelic sau contemporan, este sincronismul, transformat adesea în simplu mimetism. Mihai Sin consacră bune pagini acestei ob­se­sii, găsindu-se de multe ori în polemică directă sau indirectă cu E. Lovinescu. Primul capitol al cărţii este consacrat, din această perspectivă, lui Liviu Rebreanu ca un exemplu sau chiar ca un model originar al prozatorului contemporan sau ca termen de comparaţie. Mihai Sin analizează elementele specifice nu doar unei cariere proprii, ci şi unui destin de pro­zator, care cucereşte şi impune romanul ca specie majoră în literatura română. Exegetul se opreşte astfel la aspectele definitorii, formatoare, constitutive unei structuri morale şi creatoare puternice: eticismul, ardelenismul, cultul muncii, construcţia epică, dimensiu­nea metafizică şi miza determinată - după cum insistă autorul -  de „aspiraţii culturale şi na­ţionale presante”. Singularitatea lui Rebreanu constă în superioritatea unei conştiinţe ar­tistice, ce „pare că nu datorează nimic nimănui”. El nu are, într-adevăr, complexe occidentale, iar asemenea spirite sunt rare, din moment ce, la o judecată exigentă, nu-i putem pu­ne alături decât pe Eminescu, Caragiale şi Sadoveanu, prin capacitatea de a propune şi de a autentifica viziuni proprii asupra lumii româneşti.

Mihai Sin evită să facă o conexiune ce ar fi fost inevitabilă pe parcursul acestei discuţii, deviată în cultura română în cele mai aprige dispute: conexiunea cu tradiţionalismul şi conservatorismul. Un asemenea spirit independent şi izolaţionist, legat întotdeauna fie de un nobil naţionalism, fie de unul perdant, nu-şi are mai puţin victimele şi eşecurile lui, ca şi sincronizarea banalizată în mimetism. O anumită formulă artistică nu este întotdeauna străină de o anumită ideologie. De aceea, uneori, a nu avea complexul sincro­nizării poate însemna (şi chiar înseamnă) a ascunde sau a arbora o atitudine anti-occiden­tală. Nici o ideologie nu e inocentă. Astfel încât nu pot fi ignorate conexiunile implicite sau explicite al obsesiilor romancierului român interbelic sau contemporan. Precaut, Mihai Sin nu deschide Cutia Pandorei reprezentată de ideologii ca ameninţări la adresa romanu­lui. Romanul românesc postbelic a oscilat dramatic între complexul de inferioritate şi complexul de superioritate faţă de formulele epice occidentale; pur şi simplu nu ştiu dacă e­xistă cale de mijloc, dacă punem problema în acest fel. Mihai Sin are dreptate când de­nunţă excesele efortului de sincronizare a romanului nostru de după 1970, ca şi atunci când arată efectele negative concentrate în „letargia mimetică”, în „descurajarea adevă­ra­tei voinţe de a construi”, în inaptitudinea „de a intra într-un dialog real şi nu doar subaltern cu marile literaturi”. E demn de toată lauda acest curaj de a face o critică severă a sin­cro­nismului, dar atunci când exegetul afirmă extrem de îndrăzneţ că „teoria sincronismului a devenit de multă vreme nocivă”, adică periculoasă pentru constituirea unei literaturi na­ţionale şi construirea unui roman puternic şi specific românesc, nu poţi să nu te întrebi – nu doar din spirit de contradicţie – dacă cealaltă soluţie nu-şi are riscurile ei majore: de­sin­cronizarea conduce spre anacronisme. Nu e lipsit de relevanţă să ne gândim de ce nu ne putem recomanda convingător străinătăţii nici cu Eminescu, nici cu Caragiale, nici cu Rebreanu, nici cu Sadoveanu. Nu cumva pentru că sunt produse culturale prea naţionale? Din această dilemă nu putem ieşi! – vorba lui Caragiale. Mihai Sin realizează o critică seve­ră a romanului nostru actual şi e reconfortant că iese din perimetrul strict estetic al argumentelor, evitând astfel mania şi plăcerea tradiţionale în istoria criticii româneşti.

Calităţile deosebite ale exegezei se văd în excepţionala deschidere intelectuală a in­ter­pretării, atât prin orizontul comparativ, cât şi prin glosele politico-sociologice.

Contextualizările şi comparaţiile sunt pasiuni constante ale interpretărilor din vo­lum, oferind progresive deschideri de perspectivă. Capitolul II, referitor la „complexul” ro­manului interbelic ca o obsesie a prozei din deceniile şapte şi opt, întreprinde o analiză po­litică a contextului naţional şi internaţional (disidenţa, patriotismul, oportunismele). Ma­rin Preda realizează o primă fază a normalizării, deşi – afirmă Mihai Sin – Moromeţii nu e o capodoperă fără cusururi, printre care carenţa de universalitate e cea mai importantă. Han­dicapurile romanelor lui D.R. Popescu şi Nicolae Breban provin din confruntarea cu cen­zura ideologică. Generaţia ´60 are însă mari merite în normalizarea climatului literar. E­xegetul subliniază cu deplină îndreptăţire ambiţia prozatorilor din această generaţie de a construi mari opere: pentru fiecare scriitor, gândul la Marea Operă devine principala ob­sesie. Cazul Ion Lăncrănjan este analizat prin prisma ratării: „a ratat întâlnirea cu o mare te­mă, cu o idee puternică, unificatoare, purtătoare a unei mari mize”; prin contrast, Mihai Sin face referinţă la abilitatea cu care s-a afirmat pe plan internaţional scriitorul albanez Ismail Kadare, promotor interesat, câteodată, al unor fabulaţii publicistice care ar fi trebuit să intrige.

În capitolul III, consacrat în principal romanului eliadesc  Noaptea de Sânziene, Mihai Sin deplânge faptul că această operă importantă nu a fost receptată la timp în ţară, pentru că anvergura sa politică, marea miză a confruntării cu sistemul comunist ar fi influ­en­­ţat decisiv. Exegetul insistă mai ales asupra destinului unui „erou fără voie”, care este Biriş. Un alt accent util pus de autor este pe marea temă din Noaptea de Sânziene, devenită o dureroasă şi persistentă obsesie românească: abandonarea sau chiar trădarea Ro­mâniei de către Occident. Tema „eroismului” mi se pare tratată puţin cam neclar, în orice caz destul de derutant, din moment ce Mircea Eliade din Noaptea de Sânziene (într-a­devăr, unul din cele mai mari romane româneşti), e relaţionat în capitolul III al volumului, când cu Paul Anghel, când cu Radu Petrescu. Ideea eroicului în roman este surprinzătoare pentru mine, nu atât pentru că ea este pusă în discuţie, ci pentru că Mihai Sin ple­dează în favoarea ei de mai multe ori pe parcursul cărţii. Astfel încât este inevitabilă o dis­cu­ţie în contradictoriu, mobilizând argumente din istoria romanului european şi din aria so­ciologiei romanului.

Deşi se trage din epopee, care este naţională şi eroică, romanul e, paradoxal faţă de a­ceastă ipoteză despre geneza lui, cosmopolit şi anti-eroic. E cosmopolit, pentru că e bur­ghez. Şi e anti-eroic în mod vădit la vârsta lui modernă. Romanul reprezintă – cum se ştie - o degenerare a epopeii şi e inutil a căuta să-l înnobilezi făcându-l naţional şi eroic, pentru că e împotriva naturii lui. Epopeea reprezintă un destin colectiv, romanul – un destin in­dividual, întrupat, pe cât posibil, într-un om obişnuit. Deşi nu se mai poate, Mihai Sin vrea să facă romanul de astăzi compatibil cu propria tradiţie profundă şi îndepărtată, cu pro­priile origini, atunci când pledează pentru reabilitarea eroicului în romanul românesc sau când regretă că acest fapt nu s-a întâmplat. Nu cred că succesul (îndeosebi francez) al lui Ismail Kadare şi Milan Kundera ar consta într-o miză eroică şi naţională a romanelor lor. Mihai Sin ar vrea să-i restituie romanului (dacă am înţeles bine sensul analizei şi al ple­doa­riei sale) fondul epopeic, atrofiat de dezvoltarea lui burgheză încă din perioada realis­tă şi denaturat sau chiar ocultat în perioada comunistă a romanului din Est. Dacă ar fi de­plin consecvent cu sine, Mihai Sin şi-ar da seama că doreşte (indirect) o restaurare a ro­ma­nului romantic. Căci tragicul, marea miză, construcţia monumentală, idealul naţional acolo se găsesc în formele cele mai patetice. Walter Scott şi Victor Hugo ar îndeplini, probabil, acest ideal moral, estetic şi naţional al romanului. Însă linia modernă a romanului, în­cepând chiar din realism, a mers în cu totul altă direcţie. Cosmopolitismul său funciar l-a obligat la sincronizare şi mimetism. Care e eroismul din Ulise al lui Joyce (altul decât unul pa­rodic) sau din În căutarea timpului pierdut de Proust? Şi câte influenţe asimilate şi chiar mimetism (desigur, pe spaţii mici) nu sunt acolo? De altfel, însăşi proza scrisă de Mihai Sin îi contrazice teoria sau aspiraţia. Romanul modern (ca să nu mai vorbim de cel postmodern) nu poate fi din păcate sau din fericire (nu ştiu cum să conotez aceste de­ziluzii) – nici naţional ca viziune, nici eroic prin profilul şi destinul personajului ca suport al epicului sau al unei probleme de conştiinţă. De altfel, este semnificativ că Mihai Sin e­vită să gloseze despre modernitatea şi postmodernitatea romanului, ca probleme teoreti­ce ce ating şi substanţa romanului românesc contemporan. Iar problema modernităţii ro­manului nu se poate pune fără a implica şi problema sincronizării. Dacă nu mă înşel, cu­vântul „postmodern” şi derivatele lui nu sunt niciodată pomenite în cartea lui Mihai Sin, cred că dintr-un fel de repulsie faţă de acest fenomen. Nu spun că ar fi trebuit neapărat im­plicată o discuţie despre postmodernism, dar nu mă pot împiedica să semnalez acest „lapsus” (care nu e o lacună) ca pe un fapt semnificativ. Mihai Sin nu face nici un secret din repulsia pe care o are faţă de ludic, derizoriu, ironia excesivă; denunţă moda scriiturii şi a tex­tualizării ca pe o fundătură şi o experienţă sterilă. Inapetenţa pentru tragic este iarăşi una din marile deficienţe ale romanului nostru contemporan, prins în autosuficienţa gro­tescului, a ironismului şi a parodicului: „Nu vom întâlni la romancierul român gravitatea a­propiată de tragic, îngrijorări teribile cu privire la destinul fiinţei naţionale şi a statului ro­mân, pur şi simplu pentru că astfel de teme cu o mare miză nu există şi par a nu fi admise în repertoriul său” (p. 172). Pentru marile teme naţionale şi pentru marile mize existenţiale, Mihai Sin trimite de repetate ori la Tolstoi şi Dostoievski, a căror „lecţie” nu a fost a­similată de prozatorul român. Rechizitoriul extrem de aspru formulat de Mihai Sin are o vi­rulenţă care descumpăneşte.

Ce poate fi marea miză a romanului, la care trimite de atâtea ori exegetul pe parcur­sul volumului? Răspunsul îl avem în ultimul capitol. Marea miză se construieşte dintr-o „vi­ziune credibilă asupra lumii şi a societăţii”, din „altitudinea gândirii”, din „asumarea desti­nu­lui colectiv”. Amintindu-ne de Tolstoi şi Dostoievski, Mihai Sin sintetizează astfel proble­ma marii mize în roman: „Atitudinea faţă de fiinţa naţională şi faţă de «problema naţiona­lă», faţă de destinul României şi, de ce nu, al Europei, faţă de ticăloşirea individului apăsat de mizerie şi de o istorie recentă pe care nu o mai înţelege, condiţia umană la sfârşitul mi­leniului II – iată doar câteva teme ce ar putea conferi o «mare miză» unui roman, dar care sunt practic absente din romanul românesc actual” (p. 176). Printr-o temerară sfidare a conjuncturilor şi a postmodernismului, Mihai Sin mută discuţia despre evoluţia şi şansele ro­manului contemporan din domeniul formelor şi al scriiturii în domeniul viziunii, al ideilor şi al asumării tematice a confruntării individului cu istoria. În acest mod, Mihai Sin se situează de partea lui Mircea Eliade din Noaptea de Sânziene (în mod declarat), de par­tea lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni sau a lui Augustin Buzura din Fe­ţele tăcerii sau Recviem pentru nebuni şi bestii (într-un mod mai puţin transparent). Căci Mihai Sin vrea o actualizare a acestor teme în funcţie de un timp  recent, de o decepţie post­revoluţionară şi de o suferinţă a omului persecutat de istorie la sfârşitul mileniului. Fă­ră asumarea marilor mize şi fără înglobarea unei dimensiuni tragice a eroismului, ro­manul riscă să se devitalizeze. E un semnal de alarmă.

Foarte multe din ideile cărţii merită o discuţie amplă. Să mai notez, fără a intra în de­talii, marea satisfacţie pe care mi-a produs-o, în capitolul IV, discutarea cazului Goma prin comparaţie cu cazul Soljeniţîn. Sinuozităţile, parantezele, digresiunile dau savoare a­nalizei critice a romanului nostru contemporan. Există pasaje care rămân în memorie la sfâr­şitul lecturii, ca de pildă: un episod biografic cu Alexandru Ivasiuc la Budapesta sau sec­venţa despre cariera fulgerătoare a acestuia după ieşirea din închisoare, paranteza despre singularitatea lui David Prodan, ideea efortului de adaptare a lui Rebreanu la o altă lu­me şi a venirii lui la Bucureşti când Caragiale se exilează la Berlin, scena cu Paul Goma ră­tăcind sau plimbându-se singur prin Paris pe străzi pustii şi multe altele. Evident că se re­ţine de asemenea spiritul critic lucid şi responsabil cu care sunt analizate valenţele şi ca­renţele operei lui Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Paul Goma şi a altora.

 De la Rebreanu la Culianu, Mihai Sin realizează o amplă şi serioasă investigaţie a ro­manului românesc, folosind succesiv argumente politice, sociologice şi ideologice. Extrem de stimulator pentru dialog, discursul critic al lui Mihai Sin  este strâns organizat, bine documentat bibliografic, cu o solidă armătură ideatică. Vastul orizont problematic al e­xegetului îmbină aspecte de critică şi istorie literară, sociologie şi teorie a romanului.