Nr. 5 (463) Mai 2004

Marea iubire a Ninei Cassian

Între numeroşii iubiţi care au constelat biografia Ninei Cassian (unii din ei de­voa­laţi ca atare în volumul d-sale, Memoria ca zestre), s-a numărat şi... Partidul. Da, şi poate chiar în frunte, Partidul Comunist (apoi Muncitoresc) Român, faţă de care nu o dată şi-a ex­primat afecţiunea fierbinte amestecată cu decepţia crudă de a fi fost respinsă. Furtunosul amor a durat destulă vreme, din anii adolescenţei „ilegaliste” pînă la cei ai maturităţii înaintate (nu este exclus să mai ţină încă, sub chipul unei nostalgii neconsolabile!), lăsîndu-se cu declaraţii în versuri şi proză ce-şi luau drept martori nu luna lînced romantică, atît de mic-burgheză, ci secera şi ciocanul care pluteau pe un firmament sîngeriu socotit de bu­nă seamă veşnic. Şi pentru ca erotica pătimire să se rotunjească, poeta, acum stabilită con­for­tabil în Statele Unite, şi-a mărturisit şi gelozia ce-o rodea faţă de colegele de pană adula­toare, preferate de capriciosul iubit, Maria Banuş şi Veronica Porumbacu... Care să fi fost mo­tivele adoraţiei respinse? Cităm dintr-un interviu al Ninei Cassian, acordat lui Daniel Cristea-Enache, apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 711/6 aprilie 2004: „Mă fascina ideea dispariţiei războaielor, a statului, a banilor (ochiul dracului), a claselor şi oricăror an­tagonisme”. Deci, cum ar veni frumuseţea morală a irezistibilului personaj, frumuseţea de­monului. Dar au dispărut oare războaiele graţie PCR (hai să lărgim sfera şi să reformu­lăm: graţie comunismului mondial)? O aşa-numită „luptă pentru pace”, adevărată mantră a limbajului propagandei roşii, n-a fost decît un artificiu prea puţin convingător, menit a di­simula agresivitatea funciară a sistemului, belicoasele sale pregătiri. Nu cumva doamna Cassian ar dori să nege înfloritorul comerţ cu arme practicat de Ceauşescu, marele „campion al înfrăţirii popoarelor”? Cît priveşte statul, s-ar putea vorbi măcar în glumă de dispariţia lui în comunism? Transformarea statului într-un instrument opresiv, poliţienesc, a­flat la cheremul partidului unic, a constituit, în schimb, o realitate ce nu se-mpiedica de un biet detaliu, cel al prognozei marxiste contrare. O realitate pe care am cunoscut-o prea bine pe pielea noastră pentru a nu ni se putea şterge vreodată din memorie. N-au dispărut nici banii, la fel de drăceşte atrăgători în socialismul real ca şi în alte părţi, nesocialiste, ale lu­mii. Nici clasele sociale nu s-au resorbit, căci nomenclatura spre balcoanele căreia se în­dreptau romanţele de focoasă adoraţie ale supiranţilor ideologici ce era decît o veritabilă cla­să abuzivă, rapace şi fără nici un soi de scrupule, o „clasă exploatatoare” în toată pute­rea cuvîntului? Iar despre antagonisme ce să mai vorbim! Întreaga societate „de tip nou”, „cea mai înaintată din istorie”, nu alcătuia decît o şerpărie de antagonisme, celor specifice oricărei comunităţi umane adăugîndu-li-se cu necruţare altele noi, izvorîte din proiectul ini­ţial al partidului ce se pretindea „al muncitorilor şi ţăranilor” de-a remodela viaţa omenească prin violenţă. Departe de-a fi suprimată, „exploatarea omului de către om” a dobîndit astfel o nouă energie malefică, strecurîndu-se în spaţii în care altădată nu avea acces, fă­rîmiţîndu-ne şi sluţindu-ne existenţa de zi cu zi. Să fi reprezentat oare teroarea, în vizi­u­nea Ninei Cassian, „dispariţia tuturor antagonosmelor”? Lumea comunistă nu era decît un ca­zan clocotitor de ură, în care, spre a nu rămîne nimic pe dinafară, n-a întîrziat să fiarbă şi ura etnică. Poeta pomeneşte cu jumătate de gură şi „componenta evreiască” a adeziunii d-sale. Dar nu s-a dovedit fals la culme „internaţionalismul proletar” care o atrăgea? Şi nu numai în etapa repulsivului naţional-comunism al lui Ceauşescu, ci şi cu mult înainte, prin mă­surile antisemite ale lui Stalin de care era imposibil să nu fi luat cunoştinţă. Aşadar iu­birea i se îndrepta, iraţional dacă nu făţarnic, spre o entitate ce în principiu nu i-ar fi putut răspunde favorabil, făurită fiind dintr-o materie a minciunii, suspiciunii, trădării şi mai presus de toate a urii inextingibile.

Să presupunem însă însă că Nina Cassian punea în paranteză toate acestea, că n-o in­teresau, orbită cum era de împlinirea unui ideal „istoric”. Că îşi idealiza în aşa grad a­mantul virtual care era partidul, încît nu-i (re)cunoştea nici o scădere, nici un defect, că se com­plăcea exclusiv în mediul mistuitor al sentimentului d-sale, închizînd toate ferestrele spre realitate. Dar lucrurile n-au stat chiar aşa. Poeta îşi îndreaptă totuşi asupra obiectului a­doraţiei o privire critică, încerînd a explica elementele ce ar fi justificat un divorţ moral: „«Ne­potrivirea de caracter» dintre mine şi partid are o explicaţie simplă: Partidul se temea de «dreptcredincioşi», de cei care ar fi putut pune întrebări sau chiar — supremă impietate! — critica anumite decizii. Partidul avea nevoie de obedienţi, de inşi fără personalitate, ma­nipulabili sau lacomi de avantaje”. Şi niţel mai jos, în raport cu „forurile” ideologiei impe­ra­tive: „E adevărat că aceştia nici nu erau în stare să facă distincţia între (...) « scriitorii au­ten­tici şi simplii veleitari», dar, oricum, ei aveau alte griji decît ierarhia de valori”. Să punctăm pînă una-alta o neclaritate. Partidul nu se temmea de „dreptcredincioşi”, id est de ha­botnici, de inşi gata să-i sărute litera, ci, din contra, de „eretici”, întrucît aceştia — nu-i aşa? — îşi îngăduiau a nutri îndoieli, a pune întrebări inoportune şi a face uz de critică, de acea cri­tică spre care, laolaltă cu autocritica, activiştii ne îndemnau în chipul cel mai fariseic. Dar dacă asta era situaţia, cum am putea interpreta atitudinea scriitoarei? Nu şi-a dat sea­ma de ce se întîmplă, alături de toţi ceţăţenii lucizi ai României, încă de la finele anilor ‘40? Dacă partidul dorea să aibă subordonaţi fără har şi în orice caz fără crîcnire sau veroşi, în­fun­daţi în imoralităţi, pe care să-i poată manevra în voie, dacă nu era în stare, dată fiind con­diţia subintelectuală a cîrmuitorilor săi, de-a distinge valoarea de nonvaloare, cum să-i înţelegem dragostea pentru un asemenea partid? Să fie un simulacru sau o perversitate? O înşelare de sine (greu de admis totuşi la o minte altminteri perspicace) sau o manifestare a absurdului? Mister. Deocamdată, Nina Cassian rămîne o Isoldă caricaturală, capti­vă sentimental a unui trecut tragi-comic, de care însă, în pofida „indicaţiei preţioase” a lui Max, nu ne-am putea despărţi rîzînd.