Nr. 4 (462) Aprilie 2004

„Nu mă satisface nici un fel de poezie, oricât de bună ar fi”

— Până a primi – în 2003 – Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu, Angela Ma­rinescu s-a născut, a crescut, a învăţat, a scris, a publicat, a trecut prin experienţe ca­re i-au marcat viaţa şi opera. Te invit la un exerciţiu confesiv în acest sens.

— Dragă Ioane (nu dragă Ioan Moldovan, cum mi-ai scris tu, „dragă Angela Marinescu”, nu de altceva, dar şi acum, după atâţia ani, nu mă simt Marinescu – deşi eu mi-am a­les acest pseudonim jalnic şi nici chiar Marcovici, numele meu adevărat, mă simt numai Angela, adică un pre-nume şi nimic mai mult, Marinescu fiindu-mi, oricum, de tot antipatic, se vede că m-am pedepsit singură, de la început, deoarece am vrut să-l imit pe Eminovici-Eminescu, neştiind eu pe atunci că cel mai impropriu demers îmi este imitaţia), de când mă ştiu m-am tot confesat. Acum vreo 5-6 ani, Nicolae Ţone, vrând el să facă un „experiment” (se s-a mai făcut, de altfel, de-a lungul timpului) a scos un număr dintr-a lui „Faclă” cu „mi­ne”, cu poze de-ale mele de la o lună şi până pe atunci şi cu interviu luat cu un reportofon, lung de tot şi ultraconfesiv. Au urmat alte şi alte interviuri. Ce să mai tot spun? Că am intrat într-un fel de melancolie sfâşietoare amintindu-mi de anul în care am fost internată la sa­natoriul de boli pulmonare ce se afla la periferia Oradei şi unde medic ftiziolog mi-a fost u­nul Prelipceanu-şi-mai-nu ştiu-cum, ce mă tot „poza” pentru cursurile lui de la Institutul Pe­da­gogic, la un moment dat am fost internată în sanatoriu deodată cu sora mea, Marcovici Oltea, devenită apoi profesoară de franceză şi mamă pentru Alexandru al meu, iar părinţii mei, abia mutaţi din Arad (unde, în pre-ziua mutării noastre, sora mamei, Eleonora, s-a sinucis, rezemându-şi capul pe linia ferată dinafara Aradului Nou şi trenul a trecut, retezându-i-l), încercau să ţină pasul lor obosit şi plin de suferinţă cu boala noastră devastatoare.

Hai să-ţi mai spun că am în familie trei sinucigaşi (din câte ştiu până acum), doi din par­tea mamei şi unul dintr-a tatălui, fraţi de-ai lor, tineri de tot. Dacă, în schimb, mie mi-e teamă să nu înnebunesc, e semn bun, deoarece, dacă nu mi-ar fi teamă, ar însemna că am în­nebunit deja. Ceva urme, poate, sunt. Încerc să-mi asum aceste cuvinte. Pe mine, nu boala fizică, adică tuberculoza aceea trenantă şi erotizantă la maximum (eram obligată să e­fectuez cura de stat la pat 8 ore pe zi, nemişcată, timp în care mintea mea lucra cu o intensitate distrugătoare) m-a marcat, cât consecinţele unei izolări ce a urmat bolii, determinată şi de neputinţa fizică şi de sărăcie (orice boală costă enorm) şi de urmele psihice pe care le-a lăsat, adânci şi ireversibile. S-ar putea, după cum spuneam, să fiu şi o bolnavă de alt gen decât neapărat una cu sechele multiple după tuberculoză.

Şi, totuşi, îmi place să cred că sunt prea zdravănă la cap şi că de aceea sunt socotită ca fiind bolnavă. Observi cum, treptat, încerc să trec de la autoflagelare la osanale aduse mie, de-a dreptul.

Că, adică – îmi continui ideea - ,am o excitare şi o rigoare, în acelaşi timp, a unei lo­gici a gândirii, în acord cu mine şi cu lumea, ce nu mă lasă să cedez uşor la factori derizorii. Sau, poate, tocmai factorii derizorii pot fi interpretaţi ca fiind cei care mă lasă să mă joc cu mi­ne şi cu lumea, scriind. Mă joc şi nu mă joc. Scriu şi nu scriu. Nu simt nimic ca fiind exact a­cel lucru pe care îl fac. Când am scris ceva, ceva-ul acela s-a dus pe apa sâmbetei. Când m-am jucat, cu cineva, jucatul a devenit, dintr-o dată, brutal şi s-a năpustit asupra mea. Ceva nu-mi iese.

— Faci parte din aşa-numita „generaţie’70” şi ştiu că în diverse ocazii ţi-ai exprimat nemulţumirea despre felul în care aceasta este percepută de către critica literară şi de către cititori. Din ce pricini?Ţii mult la apartenenţa ta la această generaţie?

— Ştiu cum este cu exprimarea unei nemulţumiri. Dacă ai fi lăsat în pace, nu te-ai le­ga de aspectul secundar al problemei puse. Dacă nu, te legi tocmai de ceea ce este mai pu­ţin important. Povestea cu generaţia este acum şi aici. Peste o sută de ani, toţi vom fi în a­ceeaşi oală. Dar, până atunci, suntem obligaţi să fim civilizaţi şi să nu facem abstracţie de e­videnţe. În ce mă priveşte, nu mă simt nici măcar douămiistă, ca spirit, mai degrabă do­uă­miiosutăistă. Nu mă satisface nici un fel de poezie, ori cât de bună ar fi. De aceea mă tot în­vârtesc în jurul cozii proprii până înnebunesc. Simt, uneori, o liniştire oarecare, apoi trece.

Dacă le răspunde celor ce se „iau” de generaţia mea, o fac din „delicateţe” faţă de ge­neraţia respectivă. Sunt atentă cu generaţia „mea” din generozitate. Nici un alt motiv nu m-a determinat să apăr o generaţie ce are, recunosc, defectele dar şi calităţile unei lumi li­te­rare, desuete, deja.

Ba da, ar mai fi un motiv. Nu-mi place când cineva se bate cu pumnul în piept în faţa mea. Şi mai recunosc că fac parte din lumea aceea desuetă.

— Ce crezi despre modéle (spirituale), ai avut, ai aşa ceva? Cum te-ai/te raportat/raportezi la ele?

— Nu am avut modele spirituale. Nu pot avea. Cei care au fost recunoscuţi ca fiind va­loroşi în timpul vieţii şi s-au bucurat de onoruri mi-au displăcut, îi simt oportunişti şi de­daţi unei plăceri a puterii (politice), cei care au murit nerecunoscuţi şi săraci şi li s-a re­cu­noscut valoarea postmortem mi s-au părut prea trişti şi „slabi”.Dar nu de înger. Nicicum nu a fost bine. Nici acum nu sunt altfel. De fapt, nu mă mai interesează atât de mult litera­tura, cât ce se poate face cu literatura. Spectacolul oferit de aşa-zisa literatură, ce include nea­părat literaţii, este înfricoşător. Războiul pentru ocuparea locului tău pe câmpul de luptă li­terar mă interesează la superlativ. Îmi place.

— De când, pentru cine scrii poeme?Scrisul ţi-e plăcere sau corvoadă? Când ai ştiu sigur că eşti poet?

— Niciodată nu ştiu nimic precis despre mine, nu ştiu cum să-ţi răspund. Dragă Ioane, de ce nu mi-aţi luat voi (tu) un interviu acum vreo zece sau, hai, cinci ani, să răs­pund şi eu ceva ca lumea? V-aţi repezit acum, după povestea cu premiul naţional, de parcă nu ar şti toată lumea că un asemenea premiu, dacă îl primeşti şi ai puţin creier în cap, te poa­te aduce în pragul nebuniei? (mai exagerez puţin, că e frumos). Adică, un premiu na­ţional nu este atât naţional, cât unul numai bun de a fi interpretat. Şi atunci tu, păcătosul, te afli pe muchie de cuţit. Ce-o mai fi şi cu acesta ce a primit un astfel de premiu, se întrea­bă optzeciştii, nouăzeciştii etc. O fi având relaţii, o fi vreun conformist împuţit, vreun o­por­tunist, vreun nenorocit, vreun paranoic, troglodit, mediocru, fost comunist,fost di­si­dent, fost revoltat, fost afemeiat, fost boem etc.? Stau şi mă gândesc la nemurirea sufletului meu muritor. Oricum, nu scriu pentru premii. Sau, poate, de aceea scriu. Habar nu am pen­tru cine şi de ce scriu.

— Mai e lirică poezia care se scrie azi? Ce accepţie ai da lirismului din perspectiva propriilor experienţe de creaţie?

— Pentru mine lirismul este acţiune sută la sută, un centimetru pătrat de lirism cân­tă­reşte cât un centimetru pătrat din materia cea mai densă. Găurile negre ale universului cred că sunt cele mai lirice obiecte cu putinţă.

— Îi este utilă ţinerea unui jurnal poetului? Cum e pentru tine?

— Nu este deloc utilă. Ba chiar este inutilă. Dar te mai apucă, uneori, dorinţa de a o mai „lua razna” şi altfel decât prin versuri. Mie, personal, mi s-a cam „luat” de jurnal. Dar, ci­ne ştie. Dacă mi-ar oferi cineva cine ştie ce sumă „lirică” de bani, poate m-aş reapuca de un anumit fel de „proză”. Ceva de genul jurnalului. Şi nu ştiu dacă va mai fi asemănător cu cel pe care l-am scris.

— E important – şi în ce sens – pentru un scriitor să trăiască şi să scrie în Capita­lă?

— Este o întrebare, într-adevăr. Dacă ai geniu, nu este important nimic, decât să scrii. Geniu, adică posibilitatea de a-ţi şi regiza scrisul. Dacă nu, este bine să te poţi simţi şi li­ber şi înconjurat de un cerc de prieteni care să te ajute să arzi etape. Capitala este, mai în­tâi de toate, un spaţiu imens, neîngrădit, necunoscut (la noi, şi foarte murdar). În perioada tinereţii este plăcut să te poţi pierde în mulţimea străzii. Simţi cum bate vântul pe pieptul tău. La bătrâneţe, mă tem că acest lucru nu mai poţi să-l simţi decât într-un spaţiu mult­pre­acunoscut şi, deci, multpreaomenesc. Şi, cum spunea Harttmann, numai ceea ce este mult­preaomenesc este…metafizic.

— În ce măsură sentimentele şi resentimentele îţi informează existenţa imedia­tă şi creaţia?

— În cea mai mare măsură. Dacă s-ar putea scrie o reţetă cu aceste „medicamente” şi cu administrarea lor în doze precise celor ce vor să scrie ar fi grozav. Toţi ar deveni poeţi. Până una-alta, pentru mine sentimentele au fost izvorul, râul şi marea în care s-au vărsat şi au stat versurile mele până s-au făcut sărate ca dracu’ şi până când „marea” lor a devenit o stază imuabilă a gândirii.

— Câtă confesiune suportă, în cazul tău, poezia? Ce poţi spune despre precizia şi radicalitatea confesiunii în planul scrisului poetic?

— Cu cât te poţi confesa mai „lucrativ”, mai eficient şi mai „orbitor”, cu atât litera­tura ta are de câştigat mai mult. Când nu te poţi confesa deloc, sub nici un motiv şi în nici un fel, lasă-te de literatură, fă gramatică sau management.

— Care a fost cea mai mare bucurie a ta, până acum?

— „Cea mai mare bucurie a mea” au fost atât de multe, încât nu le pot număra. Aerul tare al întâmplării mi-a marcat viaţa.

— Dar cea mai mare întristare/deziluzie?

— Nu am, nu mai am deziluzii. Nu-mi place cuvântul. Vezi ce infatuată sunt?

— Ştiu că ai un sentiment de prietenie sau simpatie pentru poeţii foarte tineri. De ce?

— Sentimentul acesta de solidaritate îl am cu toţi oamenii de pe pământ. Nu pot fi prietenă. Nu ştiu ce-i „aia”. Îi iubesc pe toţi de la distanţă. Distanţa a devenit a doua mea na­tură.

— Câtă aducere-aminte te leagă de Oradea?

— Melancolia în care intru când îmi amintesc Aradul, Oradea, Timişoara, Clujul şi Târgu Mureşul, aproape îmi sparge pieptul. Am grijă, totuşi, să mă mişc încet şi precaut. Aş vrea să mor agresiv, „transparent”, de-adevăratelea, „liric” şi nu din melancolie, care îmi joacă feste.

— Descrie o zi din viaţa poetei Angela Marinescu

— Nu pot. Nimic interesant nu am să-ţi descriu. Sunt banală până în pânzele albe. Nici nu vreau să-mi „aneantizez limitele”, trăind în interiorul unei false limite. „Nu-mi dă mâ­na” limita gândirii mele să o şterg, aşa precum apa mării şterge urmele de pe nisipul ţăr­mului, în timpul mişcărilor ei. Repet, îmi place, mi-ar plăcea, adică, să mor agresiv. A­dică, aş da orice să pot privi şi cunoaşte acest moment. Dar eu sunt atât de mică în faţa ne­cu­noscutului şi a morţii.

Sunt doar o fiinţă banală, ce nu vrea altceva decât să-şi facă datoria până la capăt, din toate punctele de vedere şi abia apoi, dacă se poate, să moară mai mult sau mai mpuţin vio­lent. Mă refer la posibilitatea  de a-mi construi nu viaţa, cât o anumită transparenţă, ca gheaţa, ce să poată fi interpretată ca fiind moartea mea.

(Întrebările au fost trimise în scris

de către Ioan MOLDOVAN.

Răspunsurile au venit tot în scris.)