Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Despre Angela Marinescu

(selectiv)

în

„Dicţionarul Scriitorilor Români”

MARINESCU Angela (pseud. Basarabei-Angela Mar­covici), n. 8 iul. 1941, Arad. Poetă. A folosit şi pseud. Basaraba Matei. Fiica lui Marius Marcovici, funcţionar superior la prefectura oraşului Arad, şi a Mariei (n. Martiş). Şcoala generală în cadrul Liceului „Ghiba Birta” (fostul – şi actualul „Moise Nicoară”) din Arad. După absolvirea Liceului „Ioan Slavici” (1955-1962) din acelaşi oraş, urmează, timp de patru ani (1962-1968), cursurile Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Cluj, fără să le încheie. Între 1968 şi 1971 îşi dă examenele de diferenţă la Facultatea de Psihologie a Univ. din Bucureşti, a cărei licenţia­tă este (1971). În 1973 lucrează, timp de şase luni, ca psiholog în cadrul Spitalului CFR din Bucureşti, după care, până în 1980, e pensionată medical (suferă din copilărie de tuberculoză pulmonară). Între 1980 şi 1983 este asistentă medicală la Institutul Oncologic din Bucureşti, iar din 1983, din nou pensionată medical. A debutat, cu poeme, în Tribuna (1965), iar editorial, în 1969, cu vol. Sîn­ge albastru. (…)

Prezentă în antologii de poezie românească a­pă­-rute în străinătate (în engleză, germană, poloneză). La în­ceput în forme provocatoare, apoi într-o manieră pa­roxistică, poezia Angelei Marinescu cultivă confesiunea inclementă, dusă până la denunţul de sine, exersând o lecţie de anatomie a spiritului într-un imaginar sangui­nic, al cărui potenţial atroce împinge textele spre im­plo­zie.

*

(…) Poezia ei anunţa o urgenţă confesivă care bra­va de pe atunci convenţiile, anunţând vertijul confesiv de mai târziu şi prevestind alergia la eufemism.

*

(…) Confesiunea devine, sub presiunea acestor exigenţe maximalizate, ce-şi propun să meargă, indiferent de preţ, până la capăt, agonie, defularea ia aspectul violent al unei ju­puiri, iar poemele detabuizează nu numai fără milă, dar şi fără scrupul toată misteriozi­ta­tea  fiinţei (mai ales în ipostaza ei feminină), recurgând la limbajul inclement al fişei clinice.

*

(…) Poeta profesează un program de reprimare, incitând imaginarul la negativism şi la accese de atrocitate. Tensiunea poetică e una scontată pe şocul alăturării brutale a sua­vităţii şi atrocităţii, dar ea iese mai degrabă dintr-o linie de prelucrare textuală ce îm­pinge graţia în grotesc, panicând discursul până la febra dramatică.

*

(…) Imperativul sincerităţii (care e şi unul al combustiei, al participării totale la destinul versului) cultivă într-atât oroarea de fals, încât face din acuizarea acestei alergii o mo­ti­vaţie suficientă pentru imprecaţiile unei etici negative.

*

(…) Oroarea şi spaima sunt circuitele existenţiale pe care se mişcă, în riposte exas­pe­rate, poemul, preocupat în primul rând de precizia coşmarului, de conspectul scrupulos al supliciului.

*

(…) Sângele şi fierul sunt materiile, aproape exclusive, ale acestei lumi care se pronunţă în impetuozităţi dramatice, trăind febra neagră a neantizării într-o sintaxă intensivă şi cu o luciditate halucinantă. Materialitatea  versurilor, în pofida aforismelor lapidare ca­re o sfâşie, e brutală şi compactă, scriind direct în limbajul strivirii şi sufocării.

*

REFERINŢE CRITICE (în volume): Dan Cristea, Un an de poezie, 1974; Al. Piru, Poezia românească contemporană, II, 1975; Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contem­po­rani, 1978; Gh. Grigurcu, Poeţi români de azi, 1979; G. Alboiu,  Un poet printre critici, 1979; Lucian Raicu, Printre contemporani, 1980; Dan Cristea, Faptul de a scrie, 1980; Ma­rin Bucur, Literatura română contemporană, I, 1980; Grete Tartler, Melopoetica, 1984; Gh. Grigurcu, Existenţa poeziei, 1986; Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, II, 1986.