Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Angela Marinescu – vraja şi vrajba poeziei şi vieţii

Cu o conştiinţă apocaliptică – „mă izbeşte, în faţă, precum un val de căldură, sfîrşitul lumii.” –, nutrită din belşug şi fără oţiu de revoltă şi-a scris/ îşi scrie Angela Marinescu poemele vrajbei sale cu lumea, cu sine, cu viaţa şi moartea. „Eu eram cea mai de pe urmă. veselă şi sumbră scriam poezii despre umbră şi moarte./ scriam poezii despre cei mai de pe urmă.”, spune în Am stăruit mult a­su­pra unor cuvinte. Ca într-un coşmar reiterat, sub semnul „ca­pului de mort”, într-o transă a lucidităţii extreme, cu o precizie halucinatorie a detaliilor luate din biografic şi plasate cu forţă în plasma când vizionară, când seacă a discur­sului poetic, Angela Marinescu s-a fixat într-un „program” de diagnosticare finală, inclementă, a propriei vieţi, care e şi propria-i poezie, propriu-i scris:

„M-am hotărît să nu mai minte. pînă  acum minţeam din slă­biciune/ şi din voie bună. în continuare aş vrea să scriu astfel încît scrisul/ să mă ducă, sin­gur, în moarte.” Un self-control al adecvării între intenţie (morală) şi faptă (literară) funcţionează riguros în scrisul poetei. Tocmai de aceea, poemele sale nu mizează pe inventio ci pe explicatio. Scrisul „frumos” i-ar putea fi fatal prin mistificare.  Instrumentele sunt „nu­mai precizie şi detaşare”, „rigoare şi obsesie”, obiectul cercetat este „centrul negru al Textului”, „floarea abisală din creier”.

Un mai mult sau mai puţin mărturisit scop redemptiv  („sunt bolnavă şi aştept mîn­tu­irea care nu mai vine”, suna un vers din  poemul final al volumului Var) submerge acestui program care presupune, obligatorie, „convertirea”: „îmi ţin trează convertirea”, preci­zea­ză poeta. Ea pune vehemenţă şi în veghe (luciditate), şi în „analizele” sinelui şi ale reali­tă­ţii, şi în supravegherea a ceea ce întreprinde scrisul. Tema apocaliptică şi cea a convertirii merg mână în mână, în febricitare „fugi” pe care le numeşte „postmoderne” mai mult spre a se face înţeleasă şi clasificabilă de către critici decât dintr-o convingere proprie. Ce­-lor două li se adaugă, în constelaţie violent-pulsatilă, temele revoltei generale, ale refuzului compromisului, ale făţărniciei şi ale „virilităţii” atitudinale a spiritului însetat de adevăr.

Cam tot ce intră în vederea poetică devine vedenie, cotidianul şi domesticul, realul ime­diat şi gândul obsedant intră într-un vertij de construcţie neliniştitoare, uneori atroce, miş­cările compoziţiei se accelerează, purtătoare de energii saturate, circulând prin corpul poemului şi făcând implozie. Naraţiunea din În grădina din spatele Muzeului Literaturii Ro­mâne ilustrează acest comportament al viziunii şi atenţia descriptivă, acumulând de­talii, depăşeşte masa critică a poemului convertindu-l într-un coşmar compact ţinut, totuşi, cu toate flamele sale expresioniste, sub un control riguros. Angela Marinescu nu agreează ini­ţiativa cuvintelor şi,atunci când acceptă jocul verba,l o face fără delicii şi impunând cu un soi de stridenţă  („Stridenţa mea este aceea a preciziei”) şi cruzime propriile-i ţinte, ni­ciodată gratuite, mereu menţinute sub un secundariat ideatic: „provoc discuţii pe care nu le pot susţine/ ţinte pătrunse de cuie cu floare (la ureche)” sau, în Anatomie de rămas bun, „mi-e leha(Mite Kremnitz este o pată de sînge, intelectual,o hrană/ introdusă cu forţa într-o rană fără margini, aici, aproape,/ nu pe cerul pe care atît de mult aş fi vrut să existe/ în­cît eram gata să-mi pierd viaţa pentru o asemnea idee,/ pe cît de inexistentă pe atît de vi­zibilă cu ochiul liber,/ doar noaptea, cînd stelele răsar dintr-o dată, precum hoţii,/ ne­cunoscuţi pentru totdeauna). O meticulozitate „analitică” acţionează pentru a nu lăsa „mîna meschină, tehnică” a scrisului să-şi etaleze propriile-i dexterităţi.

Submersia în labirintul lăuntric unde se află acel „Var”  - „straniu oraş mitic în edcha­tologia iraniană, conceput ca refugiu şi adăpost subteran, ca un vast oraş pătrat, de du­­rată lungă, cu climă şi lumină artificială” , explicaţie pre­luată de poetă dintr-un dicţionar de mitologie genera­lă şi titlu dat volumului de poeme apărut în 1989 -  este că­lă­toria reiterată a poetei, indignarea (care în cazul ei produce mai mult decît orice altă stare versurile, mai mult de­cît jalea sau melancolia), furia etică împotriva compromi­sului, demonizat pretutindeni, ca şi împotriva efeminării poeziei alcătuiesc echipamentul expediţionar al poetei. Ea nu cunoaşte odihna şi pacea contemplaţiei resemnate şi toate atitudinile ei sunt ofensive şi disolutive, vehemente şi mereu contra.

  Un continuu „anotimp în infern” anulează calendarul ca­nonic şi oferă spiritului poetic neodihna unui război al sfâr­şiturilor. „Sunt revolta ce vede roşu în loc de verde” este deviza pe steagul acestei femei-cavaler-cruciat al a­po­calipsului şi pretutindeni prin poeme găsim inscripţiile mâniei şi destrucţei, sau, cum spunea Nicolae Manolescu, „telegrafice comunicări de pe tărîmuri infernale”, ori, în expri­ma­rea lui Al. Cistelecan, „Confesiunea totală, fără eufemisme, ascunzişuri şi refugii, a de­venit o torţiune, a spiritului şi textului deopotrivă”, transcriind „graficul spasmatic al fiinţei”:  „încălţată cu bocancii mei de fie/ ce mă trag în jos (acolo, în catacombele largi ale u­nui oraş murdar/ unde zbier isteric în faţa putreziciunii şi infernului lumii” sau „domnule, nu fiţi conformist, nu-mi fluturaţi pe la nas versuri” în Mă tîrăsc pe străzi bătrînă şi poetă; „vreau să-mi găsesc locul, să fac un război pentru un loc/ pe care-l sap cu mîinile şi cu dinţii/războiul meu este numai al meu, bocancii mi i-am atîtnat/ de gît ca pe o cruce pe ca­re stau înfipte cuie de fier/ i-am băgat în cap iubitului meu cu sila războiul” etc. , în Răz­bo­iul meu; „să se audă scrisul; un hîrşîit de sfîrşit de lume”, în Scrisoare către Emil ; „sînt blestemată să văd putregaiul”, în xxx (sînt violată de violenţă);

Incapabilă de o „strategie uşoară”, poeta e o profesionistă a luptelor celor mai grele şi o veşnic nemulţumită de victoriile, sângeroase mereu,  pe care le-a obţinut, nemiloasă cu toată preajma pentru că mult mai nemiloasă cu sine însăşi. Încercările sale continuă ca o damnaţiune şi ca un exerciţiu spiritual , pascalian în esenţă, de prefacere şi împărtăşire: „În­cerc să-mi mănînc versurile/ încerc să-mi întorc faţa pe dos/ încerc să mă calc în pi­cioare/ încerc să fiu hrană pentru proşti/ încerc să nu mai învăţ/ mai bine stau suspendată-ntr-un băţ/ ca victima cea mai infractoare/ a lui Vlad Ţepeş cel cu nasu Mare/ încerc să nu mai fiu singură/ să-mi bag asta în cap/ încerc să nu mai fiu rea dar sunt dracul gol/ într-o piele de catifea/ încerc să calc nestingherită pe drumul vechi al iubirii/ (cel mai suspect vers al meu/ stă în picioare îmbrăcat în frac negru şi tare)/ încerc să nu mai fiu vulgară/ de­şi îmi este atît de greu/ încerc să fiu mică/ deşi îmi este şi mai frică/ încerc să mă bucur de viaţă fără să mişc un deget// numai să pot fiu sinceră. Ceea ce am scris nu mă mai satis­face./ sunt brutală şi masculină, acum, în comportament/ când, îmbrăcată în pietre compacte,/ îmi dau foc în cerul gurii.”

*

Jurnal(ul) scris în a treia parte a zilei este o provocare pe care Angela Marinescu şi-o propune de bună voie, ca pe un exerciţiu cu finalitate nu alta decât a scrierii poeziei, şi preambulul său e explicit în acest sens: „Textul de jurnal are o singură rigoare: aceea a fiinţei care îl practică. Aş vrea să pot spune că, aşa precum «urma» derridiană acoperă şi chiar se substituie ’originii’, şi jurnalul meu a «înghiţit» poezia mea.” Partea I cuprinde jur­na­lul propriu-zis, Partea a II-a adună Articole risipite. Şi într-o parte şi în alta imperativul ca­tegoric este, ca şi în poezia autoarei, de altfel,  nu atât sinceritatea cât directeţea ne-com­ple­zentă, ne-miloasă, ofensivă, lucrând cu un intelect încordat să demistifice şi să develo­peze ceea ce minţile pudibonde preferă să oculteze, mascând, îndulcind, amânând. Cum ar spune criticul Al. Cistelecan, Angela Marinescu scrie sub semnul unei urgenţe existenţiale şi spirituale absolute. Tocmai de aceea, temele jurnalului sau scrisului diaristic nu sunt diferite, la Angela Marinescu, decât cele ale poeziei aceleiaşi. Uneori în jurnal găsim pa­saje pe care aproape în aceeaşi exprimare le vom regăsi în cutare poem. Drept care, prefer să extrag citate care mi-au plăcut şi în care cred că Angela Marinescu se prezintă, ca şi în poeme, par lui-męme:

*

Nu mai pot să trăiesc decât când mă controlez. Voluptatea de a mă controla este a­tât de mare încât nu mai îmi trebuie nimic altceva. Masca este desuetă. Controlul a luat locul măştii.

*

Mie îmi plac orga, sunetele tari, muzica metalică, ostentaţia, plictiseala, car­nea, negrul, întunericul, focul. Şi Unul. Sunt primitivă până în pânzele albe.

*

Abia acum realizez cât de bărbătesc este scrisul (arta), să faci ceva, să nu aştepţi degeaba, să te dai cu capul de pereţi, să încerci, să ataci (pagina şi inima din pieptul celuilalt), să tai cu briciul, să umbli la vena jugulară a celui de lângă tine. Să te joci cu viaţa lui, să-i râzi în nas, să-i arăţi fără să-i arăţi, să-i demonstrezi, în cerc, pe loc, fără să ţi se mişte un singur muşchi pe faţă. Să-ţi fie faţa din hârtie când el plân­ge pentru că tu ai minţit aruncând pe pagina aia nenorocită cine ştie ce cuvinte. Dar, de fapt, nu ai minţit, te-ai jucat, pur şi simplu. Dar ce joc.

*

Nici acum nu mă interesează nici un autor în afara aceluia care mi se pare mie că a atins un anumit grad de dificultate în a-şi comunica o experienţă greu de urmat (imitat) .

*

Boala ajută trupul să fie, să se pună pe el în funcţie, să lucreze, să construiască mici prăpăstii ale jocului cu moartea. Şi jocul cu moartea este de un erotism neînduplecat.

*

În afara capului sunt umilă, vulnerabilă, modestă. În cap sunt orgolioasă, inac­ce­sibilă, determinantă, provocatoare, plină de moarte.

*

Eu nu cred în arta nemotivată. Cred că arta este una dintre atitudinile cele mai mis­terioase la imperfecţiunea lumii. Ar trebui să fie poemele mele detaşate, ironice din cale-afară, slăbite, fade, incolore, şi care să provoace râsul? Eu scriu din mers, ob­sedată de propria mea boală (viaţă). Nu-mi calculez scrisul ca pe nun meniu. Fugile mele sunt antipoeme. Nu mi le-a dictat nimeni, nici chiar estetica modernistă, dar nici post­modernistă.

*

Versul meu nu va fi niciodată degrevat de furie şi de revoltă şi niciodată nu-şi va slăbi intensitatea cu care va lovi într-un singur punct fix, de nezdruncinat.

*

Din 1977 încoace, de la Poemele albe, sunt mereu în mişcare, între detaşare şi re­voltă, între tandreţe şi furie. Şi, probabil, aşa voi fi mereu. Şi nu ştiu cum voi muri, cu tandreţea pe buze sau cu revolta cea mai mare.

*

(…) înfricoşătorul conformism al masei scriitoriceşti, ce nu şi-a mişcat un singur muşchi de pe faţă şi nici din propriul creier pentru a vedea puţin mai departe de lungul nasului lor şi pentru a schimba ceva.

*

Este, de fapt, un presentiment al morţii, care acum nu mă mai revoltă şi nu-mi mai provoacă dureri de cap. Aceasta este bătrâneţea, intimitatea cea mai mare cu dispariţia care a căpătat accente suportabile de către creierul uman, cu indiferenţa la re­a­litate sau, dimpotrivă, cu o deferenţă maximă faţă de realitatea cea mai măruntă şi cu nepăsarea faţă de posibilitatea de a fi jignit, lovit, insultat. Nimic nu te mai atinge, to­tul ţi se pare uşor, pătruns de spirit şi pătruns de un sens anume.

*

(…) a trebuit să mă retrag şi să-mi găsesc un alt mod de a acţiona decât dând din mâini şi din picioare. Şi acest mod este chiar scrisul meu pe care nu-l mai văd acţionând decât în ceea ce mă priveşte şi am ajuns, în fine, la punctul sensibil al confe­siunii mele, că numai acţiunea pe care o exerciţi asupra ta însăţi este re-simţită ca a­vând o finalitate şi o semnificaţie.

*

Poate că pentru alţii acţiunea de a smulge scris din te miri ce nu reprezintă ma­re lucru, dar, pentru mine, care sunt de o inerţie ucigătoare şi, drept compensaţie, am o posibilitate de a trăi numai cu gândul, sinucigaşă, scrisul, care este faptă, muncă cu ziua, cu lopata şi sapa, este o corvoadă la fel de mare ca şi instinctul foamei şi al setei.

*

Am început să scriu pentru că scrisul este un instrument de atac, subţire şi as­cu­ţit, ca un cuţit, ce îmi putea înlocui deficitul meu sexual. Am vrut să simt (scriu) ca un bărbat şi mi-am pus la bătaie imaginaţia. Pe măsură ce orgoliul de a reuşi câte ceva (în mână cu scrisul meu masculin) creştea, feminitatea mea se umfla de plăcere. Aşa în­cât am scris pentru a-mi argumenta feminitatea şi feminitatea mea adâncă a dat naş­-tere unui scris din ce în ce mai revoltat şi s-a constituit un cerc vicios, ce mă strân­ge şi nu mai pot ieşi din el. Astfel am devenit un personaj mai mult sau mai puţin tragic. Acest lucru mi se părea a fi cel mai erotic gest cu putinţă al meu.