Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Neantul, postmodernista şi monstrul

La ce bun jurnalul unui poet?! Nu tocmai inadecvată, întrebarea este de-a dreptul di­namitată de „spovedaniile” Angelei Marinescu, fie că aparţin ele interviului, jurnalului ori unui „simplu” cuvînt de scenă. Spun lucrul acesta pentru că, cu toate declaraţiile altora pe tema frîngerii graniţelor dintre genuri, ea depăşeşte cu orgoliu, violenţă şi cinism limi­tele retoricii şi categoriile teoriei literare, într-un discurs total, integrator, a cărui miză ma­joră este instituirea fiinţei ca urmă. Astfel, jurnalul nu mai aparţine auxiliarelor interpre­ta­tive, nici complicităţii confesiv-biografice, la fel cum poezia însăşi e o „re-prezentare” „din ce în ce mai exactă” a sinelui şi a… neantului.

Spu­neam cîndva că Angela Marinescu îşi supune şi scrisul, şi existenţa unei veritabile torturi iluminatorii, ca­re nu lasă loc vreunei nuanţe fariseice – şi mi se părea că nu există în poezia românească de azi un gest poetic de o im­plicare etică mai radicală. Apărut în „Facla Literară”, in­terviul de la care porneam în comentarea Fugi-lor postmoderne avea forţa să proiecteze în tumultul unei existenţe devotate scrisului printr-o fatalitate pe care o nu­meam fanatică. Consecinţa esenţială releva un umanism, un alt fel de umanism, care recupera delirul, sfîşierea, ma­sochismul şi nebunia. Într-adevăr, există în miezul de­mersului Angelei Marinescu o conştiinţă lucidă ca un cuţit care taie în rădăcina lucrurilor, instituind spaţiul antinomiilor definitive şi al unităţilor mistice. Este umanismul celui care convieţuieşte cu moartea într-o relaţie de maxi­mă intensitate şi care, fixîndu-şi statutul ontologic precar în interiorul limbajului, îl şi su­pune intenţiilor de a restaura sensul originar, integrator.

Azi, cuvintele acestea sînt potrivite în aceeaşi măsură pentru ultima-i carte de versuri (Îmi mănînc versurile, Editura Vinea, 2003 – ce titlu atroce!), ca şi pentru proaspătul jur­nal al agoniei – şi nu ştiu dacă un vers (precum „îmi provoc poezia eşecul şi moar­tea”), o secvenţă poetică (iată: „dar ce folos dacă eu pot / cu gura roşie ca focul să-l a­ting/ pe dumnezeu unde îi place lui cel mai tare”) ori un întreg poem exprimă mai multă furie şi disperare şi, în acelaşi timp, mai mult calm şi voluptate decît paginile din Jurnal-ul scris în a treia parte a zilei (Editura Muzeul Literaturii Române, 2003). În ce mă priveşte, mă adîncesc în paginile acestea din urmă cu aceeaşi intensitate cu care citesc poezia: jurnalul însuşi e poezie, poezia însăşi e jurnal, iar jocul acesta, al antinomiilor paradoxale, dă seama nu despre trăirismul Angelei Marinescu (o ştim prea bine: dispreţuieşte acest cuvînt), ci despre confruntarea ei cu neantul.

În fine, Angela Marinescu însăşi mărturiseşte: „jurnalul meu a «înghiţit» poezia mea”, o afirmaţie care mizează pe eliminarea oricărei note elementar-biografice în fa­voa­rea unei spovedanii despre fiinţă. Atenţie, însă: o fiinţă care e non-fiinţă. Iar din această ul­timă constatare decurge atît situarea Angelei Marinescu în postmodernism, cît şi o anume e­tică, deloc convenţională şi deloc comodă.

*

Raportarea la postmodernism n-ar trebui să fie o chestiune imperativă. În cele din urmă, am spune, ceea ce contează cu adevărat la un scriitor este gradul de creativitate şi de autentic. Acestea sînt, însă, lucruri greu de măsurat, aşa încît apelul la un fenomen ca­re ţine de-acum de istoria culturii poate oferi prilejul – şi deopotrivă argumentele – unei si­tuări axiologice. Pe de altă parte, există în discursul Angelei Marinescu (să se înţeleagă, însă,  discursul e aici viaţă) o angajare ce o înscrie acut în prezent. Astfel, trimiterea la post­mo­dernism este mai mult decît necesară, cu atît mai mult cu cît poeta răstoarnă cîteva din clişeele care se vehiculează vesel în această chestiune. În fond, chiar atunci cînd spune că jur­nalul i-a „înghiţit” poezia, Angela Marinescu, dincolo de alte posibile semnificaţii, a­trage atenţia asupra unei permanente devorări a formelor (nu numai culturale şi istorice), care nutreşte o metafizică şi se nutreşte din una.

În vreme ce metafizica este trîmbiţată de unii cu nonşalanţă şi inocenţă, pentru a fi exclusă, cu virtuozitate intertextual-ludică, de alţii, Angela Marinescu o reinstituie într-un teritoriu care părea să o elimine definitiv, acela al fizicii, al corporalităţii, al materiei şi, prin urmare, al devorării. Ca metodă, ea refuză experimentul în favoarea tehnicii şi pulsul intelectual-livresc în favoarea unei participări care alienează şi, deopotrivă, edifică. Pentru că „are metafizică” şi „este un atribut al puterii de a exista”, nu există tehnică în a­fara fiinţei şi în afara unor paradoxale arhitecturi lingvistice care, cu ajutorul structurilor anti­nomice, aproximează Totul. Tehnica înseamnă, finalmente, chiar un mod de a trăi pe mu­chie de cuţit, la întîlnirea contrariilor, la punctul de intersecţie dintre negaţie şi afirmaţie. Este şi motivul pentru care nihilismul Angelei Marinescu e întemeietor. Acelaşi mo­tiv pentru care postmodernismul ei înseamnă recuperarea unui sincretism originar reali­zat prin negarea şi anihilarea sinelui. Ciudat cum negarea şi anihilarea înseamnă, împreu­nă, o mai înaltă afirmare a lui.

*

Mă veţi ierta dacă voi da mai des cuvîntul Angelei Marinescu, făcînd, din umbra tex­tului ei, scurte comentarii. Paradoxul nu poate fi supus exegezei, doar încadrat într-o, de­ja schiţată, perspectivă. Pentru a reveni, Angela Marinescu îşi înscrie demersul existenţial în spiritul recuperării Unului prin unirea contrariilor şi prin refuzul oricărei i­po­cri­zii ontologice. Iat-o mărturisind: „Aş vrea ca, atunci cînd vocea mea trece prin gît, să se audă scrisul (un hîrşîit de sfîrşit de lume)”. Sau: „la judecata de apoi […] voi avea or­goliul de a-mi converti obsesia în credinţă. Şi credinţa în nebunie. Şi nebunia în cu­vinte. Şi cuvintele în viaţă”. Pe de o parte, sincretismul originar – al vieţii care e moarte, al genezei care e agonie –, pe de altă parte, o devenire a convertirilor succesive care dau sens întemeietor agoniei. În fond, Angela Marinescu este nu doar un martor, ci o ilustrare a agoniei – această, într-adevăr, a treia parte a zilei – care, prin limbaj şi chiar printr-un a­numit fel „primitiv” de a fi, trebuie provocată cu violenţă (căci „violenţa poartă blazonul auto-distrugerii”). Citim într-un loc: „Mie îmi plac orga, sunetele tari, muzica metalică, os­tentaţia, plictiseala, carnea, negrul, întunericul, focul şi Unul. Sînt primitivă pînă în pîn­zele albe”. Astfel, jocul şi focul devin adevărate elemente ale unui „ritual” păgîn de re­cu­perare a adevărului, numit uneori Străinul; cuvintele Angelei Marinescu devin astfel o fină ţesătură, ca pînza unui păianjen, în care fiinţa (propria fiinţă şi deopotrivă aceea a a­de­vărului) se construieşte pentru a se devora pe sine: „Sfîrşitul este aproape şi eu nu am de­venit, încă, liberă, cu adevărat. Cînd voi fi liberă, adică exact în timpul sfîrşitului (al apocalipsei), cînd şerpii şi cerbii se vor linge pe bot cu plăcere, voi împărţi tuturor hrană şi vin şi un teren de joacă. Voi fi democrată cu spectrul morţii pe faţă”. Nu ştiu dacă putem vorbi de cinism în cazul Angelei Marinescu; o ironie amară sfîrşeşte prin a sparge limitele sinelui şi a le proiecta în miezul originar.

În aceeaşi structură se înscrie experienţa scrisului: „Eu vreau de la limbaj totul. Să cotrobăi cu o lumînare aprinsă prin interiorul lui, prin cotloane, prin pod, prin ho­lurile lui imense şi întunecate. Dau totul, vreau totul. […] Atîta timp cît am puterea să scriu ceva mai mult decît o simplă constatare, voi lupta să obţin de la limbaj cît mai mult sens (ceva care să mă distrugă, cu sens). Ca şi cu un iubit. Îi dăruiesc trupul meu, vreau trupul lui”. Ceva mai încolo: „Limbajul, pentru mine, este un animal sălbatic pe care încerc să-l îmblînzesc, cunoscîndu-l, dar, vai, pe măsură ce limbajul cedează, eu înnebunesc treptat”. Dacă ultimul volum de versuri se numeşte explicit Îmi mănînc ver­su­rile, putem deducem că, deopotrivă, versurile îşi devoră… Străinul. De fapt, nu există ex­pe­rienţă mai apropiată de originar şi de neant şi care să aproximeze mai bine originarul şi neantul decît aceea a scrisului; în acest sens scrisul devine o tehnică a cărei miză este in­stituirea şi sondarea marilor coincidenţe, recuperarea androginităţii. Iată cîteva versuri: „Da­că nu am inspiraţie nu scriu / şi acum nu scriu ci antiscriu / mereu provoc ceva ce nu mai este / s-a dus vremea cînd nu ştiam ce fac / şi distanţa dintre mine şi sexul osos din stern / devenea tot mai mare ca un deşert / sternul ăsta sînt eu / bolnav ca o femeie fă­ră sîni / sau ca un bărbat bîlbîit”. În jurnalul Angelei Marinescu, dese mărturisirile pri­vind devenirea prin negaţie, iluminarea prin întuneric, naşterea prin devorare. Aşa se ex­plică de ce textul este un non-text, sensul, un non-sens, jurnalul, un anti-jurnal. Citim într-un loc: „Cum spunea nu ştiu cine, scriu ca să nu scriu, în nici un caz nu scriu ca să scriu. De fapt, scriu pentru că nu mi-a mai rămas nimic altceva, pentru că scrisul este a­cel Unu despre care vorbesc, sau acel drum spre Unu care îmi apasă creierul […]. Scrisul este un antidrog şi decît un drog uşor, nesemnificativ, mai bine ceva ce stă pu­ter­nic împotrivă”. 

Repet, nu ştiu dacă este cinism în paginile Angelei Marinescu; e mai degrabă o ilu­mi­nare – cu tot traiectul violent şi sfîşietor către ea –, iluminare care se nutreşte dintr-un vio­lent orgoliu al negării propriei individuţii. Să fie acesta sensul următoarei mărturisiri des­cumpănitoare?! Ajungînd să guste pînă şi din zădărnicia plăcerii (se ascunde în jurna­lul acesta un Ecclesiast de sorginte… nietzscheană), iat-o constatînd: „Probabil că sînt un monstru”. Altundeva: „Astfel că sînt acum un monstru care, aşa precum afirma nu ştiu cine, a iubit şi el două secunde, şi trăieşte cu gîndul la ceva ce vine de dincolo şi care abia îşi mai găseşte locul. Scriu ca să nu scriu, trăiesc ca să nu trăiesc (sau invers), mă cert ca să nu mă cert. Îmi provoc libertatea aşa cum mi-aş provoca o durere cînd mă înţep cu un cui, o aduc spre mine, o studiez, văd ce pot face cu ea, o iau de gît şi îi spun să îşi picure în creierul meu picăturile ei de apă vie”. Zic un Ecclesiast căci obsesia a­ceasta a întemeierii prin negare se naşte din conştiinţa neantului, din vieţuirea în proximi­tatea lui. Există, în fond, o fascinaţie a întunericului (focul abia aici îşi găseşte un sens) şi nu întămplător fiinţa aceasta care glorifică ultragiul se compară „cu  orbul şi cu Dumne­zeu”. Acesta e genul proxim, care dezvăluie că numai cu întunericul se poate comunica şi că miezul comunicării nu e decît comunicarea însăşi. Prin această înscriere se legitimează vo­luptatea neantului şi devorarea de sine. „Urlă nimicul în noi” este un strigăt care se su­pra­pune firesc peste mărturisirea „Nu vreau să seduc decît neantul”. În acelaşi sens: „Îmi pla­ce să fac rău şi să îmi fac rău […]. Nu mai am faţă. Nu mai am credinţă. Nu mai am ni­mic. Vreau nimicul”. Sau: „Nu mă mai interesează decît lupta crîncenă cu neantul din fiecare cuvînt. Cît cuvînt, tot atît neant”. Ceva mai tîrziu: „Îmi place lipsa urmei, go­lul, neantul. Vidul de sens. […] Însă comunicarea de acest gen este, de fapt, o non co­municare”.

Cum am spus deja, imposibilitatea comunicării duce, paradoxal, la o depăşire a si­nelui, a cărei consecinţă a marea recuperare, chiar marea întîlnire: „Obsesia mea este a­tunci cînd scriu despre tine, nu atunci cînd nu scrii tu despre mine. Străine, sînt una cu tine”. Mereu la limită, acest sine îşi trăieşte damnarea cu un curaj care îşi strigă handi­ca­pul, umilinţa şi slăbiciunea: „Locul meu este un non-loc şi timpul meu este o gaură neagră. Fac ce pot. Mă descurc greu. Încă nu m-am sinucis”. Dacă ne amintim că Angela Ma­rinescu se numea un monstru, atunci trebuie să avem în vedere capacitatea aceasta (slă­biciune sau forţă? handicap sau aristocraţie?) de a coborî în materie, de a fi conştiinţă a materiei. Cînd declară: „Scrisul meu este revelaţia trupului meu”, Angela Marinescu fa­ce apologia unei existenţe „primitive”, a iluminării, pentru care boala este o „bucurie a tru­pului”, eşecul, „o voluptate fără seamăn”, scrisul, „un animal care tînjeşte să prindă cu gheara clipa morţii”.

*

Postmodernismul, dacă tot folosim cuvîntul, presupune această răsturnare a va­lo­rilor şi a sensurilor care striveşte logica bunului simţ, instituind, finalmente, o etică. Fi­reşte, este etica „monstrului”, ce valorifică locuirea în preajma neantului. „Nu există post­mo­dernism în afara moralităţii şi a conştiinţei ei, pentru că postmdernitatea e o para­digmă a lucidităţii”, iar moralitatea aceasta, spune Angela Marinescu, „nu e numai paro­dică şi detaşată”. De aici, confruntarea cu neantul, denunţarea ticăloşiei, lupta pentru a­de­văr. „Eu nu cred în arta nemotivată, spune la un moment dat Angela Marinescu. Cred că arta este una dintre atitudinile cele mai misterioase la imperfecţia lumii”. O atitu­dinea care, aşa cum am văzut, situează fiinţa deopotrivă înăuntru şi în afară, făcînd din boală, din absenţă, din întuneric un principiu constructiv: „Am orgoliul de a integra boala vieţii celei mai simple”, sau: „Nici boala, nici moartea nu-mi mai dau de furcă. Ele fac parte din viaţă şi le iau ca atare”. Este aici miezul eticii pe care o propune Angela Ma­rinescu, o etică ce ni se pare că se înscrie esenţial în modul existenţial postmodernist. Dacă eu e non-eu, atunci şansa înscrierii în neant şi în timp, în nimic şi în tot nu e pierdută. Me­morabilă în totul analiza fină pe care, în doar cîteva rînduri, Angela Marinescu o face Pă­durii de mesteceni, filmul lui Wajda.

Ceea ce ar mai trebui spus este că etica pe care o slujeşte Angela Marinescu nu este una a contemplaţiei structurii lumii, ci una a revoltei, a arderii, a auto-distrugerii. Din nou, însă, aceeaşi iluminare, pe care aş pune-o pe seama postmodernismului. Căci devora­rea lumii şi devorarea de sine, consistente în planul realului, există cu aceeaşi forţă în planul ficţionalului. „Revolta mea era atît de mare încît am vrut să distrug tot ceea ce mă în­con­jura şi, mai ales, pe mine”. Dar, altădată: „Îl iubesc pe cel pe care îl critic cum iubesc a­nimalul pe care îl mănînc. Devin una cu el. Pe cel pe care nu pot să-l mănînc nu îl pot cu­noaşte şi îmi este indiferent”. Există şi alte mărturii în acest sens. Ceea ce cred că trebuie reţinut este că postmodernismul văzut astfel este o întoarcere la originar, în care timpul sincretic presupune perspectiva totemică. Monstrul de care vorbeşte Angela Marinescu are acest fundament ontologic. Aşa încît, a spune că „scopul vieţii nu este arta” – chiar da­că una din consecinţele ei fără îndoială că este – înseamnă a ne situa nu atît în miezul unei poetici, cît al unei etici. Scopul vieţii, am parafraza, este agonia. Sau lupta – „cu limi­te­le limbajului şi ale morţii” – pentru a transforma căderea în sens.

Angela Marinescu?! Da, una din conştiinţele severe ale timpului nostru.