Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Mai vorbim româneşte limba română?

Printre multele lucruri care mă neliniştesc în ce-i priveşte pe români este şi felul în care vorbesc limba română. Mi se amestecă în minte, în acest moment, multe întrebări şi observaţii. Am văzut-o, la emisiunea lui Marius Tucă, pe doamna Mociorniţă, care nici nu ştiu dacă s-a născut în România, vorbind o frumoasă limbă română. Cu miez, cu sens, plastic, cald, potrivind bine cuvîntul cu gîndul. N-a avut cum să înveţe aşa limba română doar după venirea în ţară, după 1990, adică. Înseamnă că a învăţat-o de la părinţii săi. Înseamnă că înainte de comunism se vorbea frumos româneşte. Despre Andrei Pleşu spun mereu că vorbeşte cea mai frumoasă şi mai bună limbă română. Şi în scris este unul dintre cei mai artişti. Se vede, pentru cine are ochi să vază, după felul în care pune epitetul, întotdeauna pentru a îmbogăţi sensul sau pentru a lămuri ideea.

După comunism, parcă nici limba română nu mai are Dumnezeu. Vorbitul limbii materne seamănă cu participarea la o slujbă religioasă, chiar dacă nu de duminica, de Paşti sau de Crăciun. O vorbim ca nişte atei care participă la o slujbă religioasă. Pentru că ne-am pomenit acolo şi stăm de gura lumii. Dar mamele noastre ne-au învăţat o limbă prin care să comunicăm uşor, care să fie cu noi între ceilalţi oameni, cu ajurorul căreia să gândim, una care să nu fie sluţită, una a fiinţei morale. De la cine am învăţat, atunci, să vorbim urît, să ne ascundem după cuvinte? De ce ne căutăm mereu cuvintele pentru a exprima o abstracţiune sau o stare subiectivă?

Folosim cuvintele care ne înconjoară. Ale părinţilor, bunicilor, fraţilor, vecinilor, dascălilor, prietenilor, de la televizor, din filme, de la ştiri, ale politicienilor, din cărţi. Limbajul este forma cea mai subtilă de dominare a persoanei. Ţi se dau expresii de-a gata şi, în acelaşi timp, idei de-a gata. Reclamele repetate astăzi strică tot atît cît lozincile comuniste. Mai bine ar fi date în alte limbi. După lovitura de stat din 1989, politicienilor le-a fost teamă cel mai mult de cîteva cuvinte, primul fiind „capitalism”. Îl folosiseră, în înalta lor calitate de activişti ai P.C.R., doar pentru a desemna răul, iar acum, ironia soartei, aveau de spus că visul nostru s-a schimbat, iar nu comunismul trebuie să fie biruitor, ci capita­lismul. Acest cuvînt era ca o bubă pre limba lor. Ca şi „monarhie” sau „rege”. Dacă ar fi putut împuşca aceste cuvinte în decembrie 1989, „teroriştii” ar fi făcut-o cu siguranţă.

Ce fel de limbă română se învaţă acum în şcoală? Una potrivită pentru testul-grilă. Adică elevul nu mai stă să povestească o scriere literară, despre un munte sau un voievod. El are de ales nişte sinonime, trebuie să demonstreze în zece rânduri că un anumit titlu e de  roman, are de ghicit anotimpul dintr-o poezie şi „ipostazele eului liric”, are a descoperi ce fel e cutare propoziţie, are de ales muntele sau apa, sau voievodul sau bătălia după trei date ca la testul pentru carnetul de conducere auto. Elevul nu mai vorbeşte în fraze, ci în propoziţii scurte. Nici nu mai scrie, ci completează tabele sau copiază „eseuri”.

Televizorul şi calculatorul au adus în limba română multe cuvinte noi, mai ales din America. La fel, filmele, formaţiile de muzică, romanele prost traduse, ziarele. Deşi acesta e un lucru normal, limba fiind un organism viu, care digeră hrana şi se îmbracă după buget, cu cît sînt mai multe aceste împrumuturi cu atît limba noastră mi se pare mai săracă. Aud tineri reducînd la un cuvînt o întreagă frază, explicaţie sau apreciere; tot mai mulţi politicieni de care se lovesc unii termeni de specialitate ca tinichelele în coadă de cîine; accente legănate fără nici o regulă, doar după melodia învăţată de la o crainică de televiziune; sistemul fonetic este înlocuit cu cel etimologic; s-a născut şi creşte o nouă limbă de lemn, un hibrid al românei ideologizate  fecundate de împrumuturile şi ticurile papagaliceşti. Nu avem dicţionare noi, neideologizate marxist, norme academice şi îndreptare ale specialiştilor. Academia nu se înţelege cu specialiştii pentru că ea îi conţine încă pe ideologi.

Dar lucrurile merg înainte. Aşa cum România va ajunge în curînd un fel de colonie ce va asigura servicii pentru cei care nu mai fac bătături în palmă, aşa şi limba română o vom găsi prin letopiseţi. Deocamdată se aseamănă cu americana. Din cîte se spune, ameri­canii nu sînt prea interesaţi de corectitudinea vorbirii. Numai să vorbească limba lor cît mai mulţi. La noi, ca toate cele, n-are importanţă cum o vorbim, bine că o mai vorbeşte cineva. Că de înţeles, ne înţelegem cu o sută de expresii recent împrumutate.