Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Pentru cine bat clopotele?

Nu m-aş grăbi să zbor cu mintea imediat la titlul unui celebru roman, deşi ştiu că asta nu poate fi evitat. Numai că nu va fi nici o legătură între una şi alta, adică între ceea ce vreau eu să spun şi cartea scriitorului american. Cum nu sunt alarmist din fire sau cum, mai degrabă, fatalismul meu are anvergură cosmologică, nu vreau să vestesc ceva sumbru istoriei imediate, nici nu am de gând să mă expun condescendenţei ideologilor de carieră indiferenţi la cauză. Totuşi atâta vreme cât nu am izbutit să-mi elimin crâmpeiele de grijă pentru insuliţa de lume în care subzist, faţă de care simt că viaţa mea trebuie să semene cu un gest de înclinaţie deferentă, anume situaţii îmi distrag mintea de la tihnita siestă de după porţia de utopie pe care mi-o administrez zilnic cu punctualitate de farmacist.

Printre altele mă gândesc la ce se va întâmpla cu instrumentul de care în acest moment tocmai fac uz, cu limba mea, unica maternă, limba în care am învăţat tot ceea ce e cu noimă şi rost în viaţa mea şi a celor pe care-i cunosc, în care au fost spuse de-a lungul mai multor secole toate cele ce răsăreau din sufletele, din ambiţiile, dorinţele, pătimirile, frustrările, exaltările, jubiliaţiile sau neliniştirile unui grup de oameni ce se recunoşteau de apropiaţi prin uzul aceluiaşi grai. Fie umiliri sau laşităţi, fie netrebnicii sau apucături vehemente, fie rugi sau blesteme, fie bocete, tânguiri, lamentaţii, toate se scurgeau din inimi stoarse de soartă peste aceste pământuri ce încă ne hrănesc, într-o limbă pe care încă eu o vorbesc şi scriu. Perspectiva de-a figura între ultimele generaţii pentru care această limbă e una maternă mă face să mă întreb ce se va alege de marile izbânzi literare ale acesteia.

Într-o civilizaţie globală vor rezista semnele ce mediază produsele cele nemijlocit utile, cele mai frecvent căutate, bunurile de consum — de la hrană şi utilitare la informaţii, ştiri etc. O dată cu acele bunuri vor fi preluate şi semnele, cuvintele şi reţeaua lor semantică. În mod evident o economie a globalităţii nu-şi poate permite risipă de mijloace de comunicare, tocmai pentru că scopul nu e comunicarea cât consumul de utilitate, „viaţa mai bună” în cel mai larg sens. Atunci se înţelege de la sine că se va diminua necesarul de mijloace lingvistice, că anumite idiomuri se vor provincializa, se vor sălbătici. Nu e exclus ca într-un timp previzibil o mare parte a limbilor mici să fie uitate şi o dată cu asta să fie îngropate definitiv toate produsele lor. Cum vi se pare o cultură în care pentru a fi ascultat va trebui mereu să te exprimi într-o limbă străină, pentru a fi citit de asemenea? Proble­ma nu este de a o putea face ci dacă nu cumva se întâmplă ceva dramatic îndărătul acestei performanţe? Nu cumva grija faţă de propria limbă este cea mai înaltă învestitură de care într-o istorie se poate profita?

Limba noastră, oricare ar fi ea dar cu siguranţă cea maternă, e lucrul cel mai puţin meritat, nu e nimeni în viaţă care să-şi poată aroga vreo autoritate în raport cu ea. Însă toţi cei ce ne recunoaştem vorbitorii acestei limbi ne-am spus tot ceea ce putea fi adus la rostire în cuvintele ei. O dată cu stingerea ei, mărturiile noastre, crezurile, naivităţile sau sfinţeniile noastre şi ale celor care vreodată au afectat în chip decisiv acel obiect de arhivă pe care-l numeam suflet al nostru (să-i zicem mai neutru identitate) se pierd definitiv. Desigur, s-a mai întâmplat în istorie şi cu alte limbi, se întâmplă mereu, dar asta nu e consolare. O parte, poate prea mică dintre cei ce suntem contemporani, suntem somaţi să ne gândim la acest lucru: nu avem privilegiul unei culturi majore la nivel global, nu avel o limbă de circulaţie largă. Ce se întâmplă atunci cu cei ce fac cultură în această limbă? Ce înseamnă şi ce vor însemna ei? Cei valoroşi vor fi salvaţi de traduceri? Chiar dacă toate operele aşa-zis majore ar fi traduse, trebuie să fiţi de acord că ele nu mai spun acelaşi lucru că nu o spun prin aceleaşi cuvinte. Nu vor fi decât nişte mumii cu zâmbetele încremenite pe-o faţă moartă. Poţi, ca autor al unor opere în care crezi, să admiţi cu seninătate că limba ta va deveni în curând obiect de arhivă într-o civilizaţie dezabuzată? Repet, problema nu este de a te exprima într-o altă limbă. Nu incapacitatea de-a vorbi sau scrie în limbi de circulaţie este pusă în discuţie. Ci tocmai ceva mai grav, faptul că limba ta nu mai este rostită, că ea nu mai are perspective, că nu se mai instituie acea lume de emoţie, empatie şi expresivitate emergente doar ei, oricât te-ai măimuţări tu, ca autor de texte, în bărcuţele improvizate ale limbilor la îndemână. Cu limbile ce se uită mor zei de care nu se ştie, care nu vor fi recuperaţi de vreun panteon ecumenic. Cred că doar acele popoare şi-au cinstit limba care au pretins cu încăpăţânare că ea este singura vorbită de Dumnezeu. Aici nu se mai licitează un adevăr, se postulează un principiu de legitimitate absolută a propriei limbi.

Nu vreau ca prin cele spuse să propun un subiect de tristeţe naţională. Chiar cred că sunt puţini cei pe care-i interesează subiectul. Vreau doar să-mi formulez o îngrijorare, să-mi denunţ o dramă privată, un neliniştitor presentiment când mă gândesc la anii de lecturi şi conversaţii în care s-au colectat toate fericirile, toate lucrurile care au însemnat ceva pentru mine, în această limbă. O apocalipsă lexicală nu cred că e puţin lucru.