S(t)area
limbii
Citind prin multele reviste literare ce ne sosesc la
redacție, mă opresc mai des, dintr-un defect profesional, la poeziile
publicate. Observ, în tipărirea lor, o practică la modă care mă pune pe
gânduri. Poeziile tipărite apar cu versurile centrate în așa fel încât,
în funcție de lungimea lor, rândurile se așează unul sub altul, ca la
comandă, într-o simetrie enervantă. Poetul, redactorul sau tehnoredactorul,
ori poate toți, într-o împăcare ecumenică, lasă pe seama calculatorului
acest aranjament facil, automat, mecanic și, prin asta, mistificant, de
parcă scrisul ca artă n-ar avea nici o legătură organică cu gândul, cu
trupul, cu voința, cu pulsiunea lăuntrică a individului scriitor, cu
energiile misterioase care concură la impunerea formei expresiei și la
înfățișarea grafică ei. Mi-e imposibil să cred că o simplă comandă
centre la calculator poate rezolva pe loc eforturile, tatonările,
încercările și, în final, rezolvările pe care mâna care scrie le propune,
niciodată pe deplin liniștită, ca expresie a vieții lăuntrice. Lasă că, o
dată cu tiparul, viul scrisului a primit un nou canon, a trebuit să
renunțe la semnele particulare pentru o automatizare egalizatoare, dar
versificația făcută de calculator nu mai are nici noblețea canonică a
formelor fixe. Un instrument, oricât de performant și de dătător de
facilități, nu e cazul să devină tiranic. E doar un exemplu, nu cel mai
elocvent, al unui fenomen mai larg din sfera limbii, a conviețuirii
insului contemporan cu această realitate fără de care, în imperiul
semnelor, sensurilor și comunicării, nu ar mai exista nici o formă de
continuitate a umanului. Dacă și scriitorii (și nu doar cei tineri, mai
ușor dedați plăcerii noului tehnic), îmi spun, ei care, îndeobște sunt
considerați făuritori de limbă literară și inventatori ai libertății și
demnității limbii prin care existăm și ne înscriem în durată și care ,
ei înșiși, în momentele lor bune, se gândesc ca meșteri ai acestei
construcții în care locuiește omul, cu toate ale sale, cele de peste zi
ori de peste an și ani , dacă și ei cedează comodității și facilului
automatic, înseamnă că se întâmplă ceva, pentru mine neliniștitor, în
modul de viață contemporan.
Tiparul a
produs, în timp, cărțile, bibliotecile, cultura o formă de memorie fără
de care n-am putea supraviețui. Trebuie să-ți pierzi memoria, fie și
crâmpeie din ea, pentru a înțelege că fără această memorie n-ar mai fi
viață, așa cum n-ar mai fi inteligență. Memoria e coerența noastră,
rațiunea noastră, acțiunea noastră, sentimentul nostru. Nu suntem nimic
fără ea. Am citat un gând al lui Luis Buńuel din recent tradusa carte
confesivă a sa, Ultimul meu suspin. Să fi intrat de-acum într-o eră
a unei alt fel de memorii? într-un timp al reconsiderării statutului
limbii vorbite și scrise? Ce se întâmplă tocmai acum, în vremea vieții și
vorbirii noastre, cu limba noastră? Mai este ea o patrie, cum crede
poetul, mai e maternă, mai este locuire și ființare? Asculți în jur și
nu prididești să constați cu oroare în câte feluri e agresată ,hărțuită,
ciuntită, deformată, desfigurată, chinuită. Un Big Brother cvasiubicuu
lucrează contratimp pentru distracția inconștientă a anulării limbii, a
spulberării unui miracol. Câinii străzii sunt ocrotiți, pe cât e posibil,
prin legi, decrete, asociații, hotărâri, proteste și e foarte bine, sunt
și ei niște făpturi ale Domnului. Limba literară care e făptura cea mai
fragilă ți mai vulnerabilă cum poate fi ocrotită, cultivată, păstrată și
îmbogățită? Sunt întrebări prin care Familia avansează o temă de
meditație deopotrivă scriitorilor și cititorilor. Opiniilor vor găsit în
paginile revistei noastre un generos spațiu de comunicare. Le așteptăm.
Starea limbii are nevoie de ele.
|