Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Un prozator de cursă lungă

Florin Lăzărescu

Ce se ştie despre ursul panda

Editura Polirom

Iaşi, 2003

Încă de la apariţia volumului Cuiburi de vâsc (povestiri) (Ed. Outopos, 2000), Florin Lăzărescu s-a remarcat printr-o proză preocupată de faptul cotidian, tratându-şi textele cu umor şi temeinicie. Un volum de povestiri, publicate într-un format electronic, Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri (Ed. Liternet, 2003), urmând aceleaşi jocuri voioase de secvenţe cotidiene, a pregătit romanul Ce se ştie despre ursul panda (2003). Acest volum consemnează o asumare solidă a conştiinţei de pro­zator, dovada posibilităţilor creative şi de sistematizare pe întinderi mari. Romanul e, din toate punctele de vedere, o reuşită majoră, în ciuda unor grăbite rezolvări de pseudo-deznodăminte. Una dintre cele mai valoroase realizări ale prozei tinere de la noi din ultimii ani.  

Florin Lăzărescu se situează aparent pe acelaşi nivel textual cu colegul său de la „Timpul”, Lucian Dan Teodorovici. De bună seamă că cei doi tineri prozatori sunt prieteni, iar predispoziţia amândurora către proză îi provoacă constant, stimulându-se reciproc. Observată dinafară, e o concurenţă frumoasă. Nu întâmplător Florin Lăzărescu include în textul roma­nu­lui său Ce se ştie despre ursul panda referiri la romanul lui Lucian Dan Teodorovici – Circul nostru vă prezintă (2002). O intertextualitate lu­dică, fiindcă cei doi prozatori par că se joacă, la început, de-a romanul. E doar o aparenţă. Se­rioşi şi talentaţi, cei doi ieşeni construiesc cu migală textele, deşi avântul tineresc ce-i caracterizează ar sugera o imediată nerăbdare, instinctuală, identificabilă în dinamismul na­raţiunilor.

De Cătălin Mihuleac îl leagă o esenţă a umorului travestit, a umorului cu întârziere. Subtil dar neavând ironia socială a lui Mihuleac, Florin Lăzărescu are o structură asemănătoare cu Radu Pavel Gheo: o dată umor sincer, spontan, contextualizat şi de situaţie combinat cu alternări grave ale discursului, şi-apoi o dis­ponibilitate maleabilă atât pentru proza scurtă cât şi pentru roman. În sfârşit, capacitatea de a ma­nevra multe personaje, de-a realiza în­-tretăieri narative pe spaţii întinse e o caracteristică ce-l apropie de Constantin Popescu.

Pe Florin Lăzărescu îl individualizează a­plecarea spre socialul mistic, către sensurile si­bilinice ale existenţei. Deşi face parte din noua degeneraţie, Florin Lăzărescu nu scrutează direct politicul şi socialul crunt în proza sa. Marca esenţială a scriiturii sale o constituie perspectiva religiozităţii în realitatea postceauşistă.

Grav şi plin de umor, Florin Lăzărescu creează în Ce se ştie despre ursul panda o lume a inocenţei şi a desluşirii sensurilor, o gâlceavă a personajelor cu lumescul şi cu Dumnezeu. Paginile acestei cărţi sunt populate de oameni sensibili, păpuşi ce păstrează construcţia însăşi a autorului lor. Atenţi şi preocupaţi de evenimentele care le animă viaţa, tinerele personaje participă, cu excepţia Şobolanului şi a „negriciosului”, la imaginarea unei lumi proprii. Aceasta e fie paradisul divin, fie cel terestru, social. În mare parte Ce se ştie despre ursul panda dezbate formele susceptibile ale paradisului. Construirea acestei lumi imaginare prezintă deopotrivă şi efecte secundare: între acestea, cel mai important e o boală a imaginaţiei, în fapt, un delir mistic, individual. Pe de-o parte avem povestea unor tineri aurolaci, orfani ai străzii: Şobolanu, Holbatu, Fomi, Clipici şi Rârâitu. Între aceştia se evidenţiază Şobolanu. Conducător şi întreţinător al acestora, el are experienţa străzii şi le oferă o formă a paradisului posibil: un aşezământ. Când Holbatu, convins de acelaşi Şobolan, se alătură grupului, pa­radisul se verticalizează deodată cu conştiinţa lui Dumnezeu: Holbatu e singurul care citeşte Biblia – de aici şi utilitatea lui în grup: a le citi celorlalţi texte din Scriptură pentru a-i ajuta la cerşit. Fomi, Clipici şi Rârâitu nu ies cu nimic în evidenţă, ei reprezintă doar diversele malformaţii sociale şi amploarea acestora. A­lungaţi din canale, trăiesc într-un cavou laolaltă cu osemintele unei vechi familii boiereşti.

Pe de altă parte, formele paradisului sunt desluşite, în alte fire narative, prin Toma şi preotul Nicolae. Putând fi personajul principal al cărţii, Toma e de departe eroul cel mai apropiat naratorului. De altfel, autorul intervine, în cazul lui, în text, îl tachinează, îl provoacă, ne introduce în subteranele creierului personajului căutând explicaţii. Deşi ni se spune că are o iubită, Toma e un singuratic, frământat de probleme existenţiale, mistice. Din discuţiile cu părintele Nicolae descoperim tulburările la scară mică ale unui Raskolnikov dar şi dependenţa de lumesc a unui Holden Caulfield. Destinul său rămâne suspendat, ca al celorlalte personaje. În ultima parte a romanului, autorul sufocă naratorul şi-i ia locul, indispus, la capătul puterilor, vrând să încheie socotelile cu propria ficţiune cât mai grabnic. Din acest moment naraţiunea se încarcă de echivoc. Ni se sugerează ba că unele personaje ar fi nebune (multe scene se petrec în preajma unui spital de nebuni), ba că ar exista unele legături de rudenie între eroi. De asemenea, sugestiile unor scene în care apar posibili dubli ai personajelor sunt estompate. Locul eroilor e luat în final de autorul lor, devenit personaj în popria-i ficţiu­ne. El rătăceşte prin diverse locaţii (biserica în renovare), caută rezolvări, ieşiri, se sperie şi alunecă în banalul oricărui personaj intimidat de autorul său. Ambetat, autorul îşi încheie ficţiunea promiţându-şi o vacanţă şi timp personal. Bineînţeles, părintele Nicolae, urmărit într-un al treilea fir narativ, va suporta consecinţele in­ter­venţiei autorului: solitar şi mărinimos, e tipul preotului ortodox care înţelege prefaceri­le şi urmează dogmatica teologică, bun sfătui­tor şi duhovnic, ştie exact cât şi când să intervină.

Egocentric şi narcisist, autorul-personaj şi-a iluzionat cale de trei sferturi din roman cititorii şi personajele, încredinţându-ne că acestea sunt cele mai importante, pentru a interve­ni în final şi a se impune. Nu pregetă, de aceea, să-şi insulte posibilii detractori (cititorii).

Deşi unii comentatori au minimalizat romanul lui Florin Lăzărescu la simple re-make-uri ale unor filme şi concepte cinematografice (ele există!), nu putem reduce esenţa lui la acestea. Nu încape îndoială că Florin Lăzărescu e un creş­tin (ortodox) care cunoaşte nu doar Biblia, ci şi învăţăturile Părinţilor Bisericii. Am re­cunoscut în romanul lui învăţături pornind de la Sf. Ioan Gură de Aur până la Ilie Cleopa, percepte ale dogmaticii ortodoxe, nenumite de autor; el nu dă nici un exemplu, însă vorbele pă­rintelui Nicolae verifică aceste accepţiuni religioase: „Feriţi-vă de dorinţa vederii lui Dumne­zeu în această lume şi veţi trăi fericiţi...”. Imaginea lui Dumnezeu e supratema romanului. Într-o lume în care se cer „ştiri despre Dumne­zeu”, Holbatu vrea să-l vadă pe Iisus şi-l recunoaşte în Toma, ca o proiecţie paternă, emblemă a bunătăţii umane. Toma, dezorientat şi rătăcit, poartă discuţii cu părintele Nicolae nu oriunde, ci în turlă, ca un refuz al profanului; alteori vorbeşte cu un prieten într-un copac; la fel, Hol­batu modelează păsări de lut – simboluri ale înălţării. Toma oferă imaginea unui Dumnezeu familiar, înţeles uneori ca un vecin tăcut sau vorbăreţ, cu simţul umorului şi pus pe şotii. Comparaţia cu un urs panda, inofensiv ca majoritatea personajelor, sensibil, tăcut şi simpatic e sugestivă: „Parcă ar refuza (ursul panda, n.n.) să se mai înmulţească, parcă ar fi atins înţelepciunea supremă, n-ar mai vedea rostul să ia parte la perpetuarea vieţii ăsteia amărâte”. Explicaţiile nu sunt lipsite de umor şi gravitate deopotrivă: „E riscant să te joci cu Dumnezeu. Bine, acum nici el nu e genul care să-şi piardă vremea cu tine. Doar nu-i prost. Te lasă să fugi şi nu se oboseşte să te caute. Ştie că te întorci singur, ispăşit, înapoi”.

Greutatea cu care personajele înţeleg  adevăratul chip al lui Dumnezeu se datorează şi celuilalt Dumnezeu, Regizorul-Autor. Victima predilectă e Toma, care nu înţelege despre care Dumnezeu e vorba. Bântuit de creatorul său de hârtie, Toma se rătăceşte în aproximările di­vi­ni­tăţii. Rezolvarea ţine tot de autorul-personaj, care, plictisit, cum spuneam, şi, cumva ex abrupto, încheie conturile naraţiunii, lăsând des­tine suspendate şi cititori cu buza umflată.

Florin Lăzărescu are şansa să trăiască într-un spaţiu cultural şi, mai ales, spiritual (Iaşiul). Un loc în care religiosul predomină iar oamenii se refugiază din realismul postdecembrist, încă, în credinţă. Prelungit în ficţiune, realismul cotidian se transformă într-unul religios, credinţa însemnând, singură, şansa evaziunii totale a personajelor. Aceasta e gama literară preferată a autorului. Asemeni eroilor săi, el reclamă drama socialului şi radiază spiritual.

Într-o lume lipsită de miracole, Florin Lăzărescu vorbeşte grav şi desfătător despre miracolul căutării şi al prezenţei lui Dumnezeu. Un roman alert, excelent construit, în egală măsură vioi, colorat, solar şi grav, Ce se ştie despre ursul panda consacră un prozator cu mari resurse ludice şi de construcţie.