În
marginea mișcării filosofice din Franța
Ideile
lui Jacques Maritain
Precuvîntare
Însemnările ce vor urma constituie o primă încercare de a grupa, într-o
vedenie unitară, o întreagă serie de studii ce am întreprins sub titlul de
Aspecte culturale din Franța contimporană și din care unele
privitoare la Péguy și la o renaștere metafizică și religioasă în teatrul
modern au și fost publicate, pe ici, pe acolo.
Ideea
centrală pe care mă străduiesc să o dezvolt este următoarea.
Suntem la
răspîntia unui veac. Războiul pare a fi precipitat, în mentalitatea
contimporană, sfîrșitul unei epoci, a cărei dezagregare începuse, ce e
dreptul, mai devreme. Asistăm la o reacțiune bine caracterizată împotriva
a ceea ce de obicei numim spiritul modern. Unii merg pînă la a ne
prevesti intrarea într-un nou Veac de Mijloc.
Întrebările de căpetenie ce ne punem în cursul acestei cercetări sunt:
1) care
sunt semnele ce ne vădesc această schimbare? Cine le înfățișează? Unde se
văd? Cum se prezintă? Care le sunt antecedentele?;
2) ce
dovedesc aceste simptome?;
3) în
fine, ce semnificație au pentru neamul nostru și ce sorți de dezvoltare
ne-ngăduie să întrevedem neamului nostru între ele?
Izvoare
bibliografice
Elementele metafizicii lui Maritain se găsesc în cartea sa Introduction
generale á la philosophie, prima fasciculă publicată la Téqui, dintr-un
curs de filosofie scolastică, unul care nu a apărut încă complet; într-un
studiu publicat în numărul al 2-lea din Croniques, intitulat
Grandeur et mysère de la metaphisiques;
Teoria
lui a cunoștinței se află în Réflexions sur lintelligence et sur sa
vie propre, La philosophie bergsonienne, și în unele studii din
Antimoderne, ca și în altele din Théonas ou les entretiens dun
sage et de deux philosophes sur diverses matières inégalement actuelles.
Cosmologia lui se găsește în prefața cărții lui Driesch asupra filosofiei
organismului, și în unele studii asupra fizicei din Réflexions sur
lintelligence
și din Théonas
, ca și în studiul său asupra
filosofiei bergosoniene, intitulat La philosophie bergsonienne.
Filosofia lui a culturii se găsește în Antimoderne, în Trois
réformateurs și în cartea St. Thomas.
Estetica lui se găsește în Art et scolastique, Les frontières
de la poesie și Scrisoarea către Jean Cocteau.
Teoria
lui asupra religiei se găsește într-o serie de studii din Revue de
Philosophie și în care scrisă în colaborare cu soția sa asupra vieții de
rugăciune, De la vie doroison.
Morala
lui în unele pagini din Théonas
, din Trois reformateurs,
din Maurras et le devoir des catholioques și în prefața la
cartea lui S. Delpoge, Le conflict de la morale et de la sociologie.
Politica
lui în broșura asupra lui maurras et le devoir des catholiques și
în studiile asupra politicii lui Pascal din Réflexions sur
lintelligence
Logica
lui în Logica publicată la Téqui, în seria de studii.
Ideile
constructive ale lui Jacques Maritain
Personalitatea culturală a lui Jacques Maritain. Cugetarea franceză
contimporană cunoaște puține destine literare asemănătoare aceleia a
lui Jacques Maritain.
Reputația
lui Jacques Maritain nu vine însă din lumea autorităților culturii
patronate și oficiale, cu toate că Parodi i-a închinat odinioară
trei pagini de elogii strălucite în istoria sa a filosofiei franceze
contimporane.
Nu vine
nici din cenaclul Alain, Blondel
Brunschivicg, Lalande, Meyerson.
Reputația
lui trece împreună cu cărțile lui de căpetenie peste granițe. Jacques
Maritain intră în universalitate în accepțiunea de jos, pământească, a
acestui termen.
În
accepțiunea lui de sus, obiectivă, niciodată Maritain nu fusese în altă
parte
Reputația
lui Jacques Maritain se bizuie pe sfere de influență cu totul diferite.
Dar două fețe: filosoful propriu-zis și filosoful culturii.
Jacques
Maritain și cultura modernă.
Vedenia
Renașterii sau a vremurilor moderne, anarhică, teoretic
dezechilibrată, univers fără ax de gravitație, fără margine și fără
centru, și practic egocentrică aplecată să facă din fiecare individ un
Dumnezeu!..., gata să scoată din el însuși lumea!
Și ce
individ
!? Biet tăciune ce-și stinge singur scânteierea trecătoare,
crispat asupra propriei sale taine pline de goliciune, nebun pierdut în
firescul visării sale proprii;
om
pierzându-și adâncimea, făcându-se zi de zi tot mai plat, tot mai turtit,
tot mai sec, tot mai sărac
, sărac lipit pământului, înger învârtind
piatra de moară, biet nimic improvizat în legislator al universului
întreg cu o minune în el, cu alta deasupra , de-al căror rost se teme
să se-ntrebe, decretând cu judecăți sintetice apriori;
în care,
sub aparențe de rodine și de ierarhii fragmentare, nimic nu începe din
nimic și totul urmează totului fără sfârșit;
în care
nimeni nu poartă nimănui de grijă și fiecare e pradă fiecăruia; în care
legile făpturii dacă sunt n-au nici sens mai adânc, nici țintă
horă de
discipline care se încalecă și se bat cap în cap când încerci
organizarea lor unitară, toate cu rădăcini în sensibilitate, toate
generalizări arbitrare ale unei încercări de ai se substitui pe sine
celei ce a făcut [lumea].
Jacques Maritain are sentimentul limpede că pentru orice om setos de
adevă-rată spiritualitate se impune o alegere între aceste două vedenii
ale lumii:
Vedenia
Veacului de Mijloc alcătuire ierarhică a unui univers centrat asupra lui
Dumnezeu prin care singur, lumea capătă înțeles deplin , univers în
care lucrurile sunt ierarhizate după gradul analogiei divine ce cuprind,
după fragmentul Chipului Dumnezeiesc ce-l cuprind, și după gradul de
participație pe care-l răsfrânge din Divinitate și în care omul așezat
la cheia de boltă a liniilor îndoitei lui naturi, de trup și suflet, își
are acțiunea centrată către împlinirea voinței lui Dumnezeu; iar
înțelegerea către deslușirea semnelor lui vecinice, din curgerea de
lucruri trecătoare.
Vedenia
Renașterii sau a vremurilor moderne, dimpotrivă, e anarhică, teoretic
dezechilibrată, fără ax de gravitație și fără centru și practic egocentrică
aplecată să facă din individ Universalul, adică pe Dumnezeu.
Acesta
este folosul, aș zice: pedagogic și rodul neîndoielnic al întâlnirii
spirituale cu Jacques Maritain pentru oamenii vremii noastre.
Numai
privindu-l și ascultându-l și încercând să deslușești privirea lui care
caută să pătrundă dincolo de tine, îți dai seama că Jacques Maritain stă
în mijlocul nostru, martor al unor întâmplări al căror înțeles se
desfășoară aievea și înțelegi toată valoarea expresiei pe care i-o dau
adversarii: M. Maritain fait figure de roc
Puține
destine literare se pot asemăna sorții filosofului francez Jacques
Maritain: în marginea culturii oficiale căci Franța are două culturi,
și două tradiții.
Maritain
a rupt cu cultura oficială (Antimoderne) spre deosebire de M.
Blondel.
Totuși,
reputația lui trece peste granițe. Cartea lui asupra celor Trei
Reformatori s-a tradus în cinci limbi și faima ei a mers peste mări și
țări. Din Japonia vin tineri dinadins, ca să asculte tălmăcirile
filosofului de la Meudon.
Reputația
lui Jacques Maritain are două rădăcini deosebite, una în filosofia
propriu-zisă, alta în istoria culturii.
În
filosofia propriu-zisă, numele lui e legat de reacțiunea neorealismului
metafizic împotriva pozitivismului Comte-in, fenomenalismului fizic,
psiho- și sociologic kantian și pragmatismului bergsonian al
neoreralismului.
Obiecte
imediate de atac: Comte și Bergson. Obiect depărtat: Kant. Țintă:
restaurarea legitimității metafizicii, negată destul de recent de Comte
pe făgașul tras de Kant
În
istoria culturii: lărgită și dezvoltată în toate virtualitățile ei,
reacțiunea de mai sus: 1) antimodernismul; 2) restaurarea unei viziuni
medievale a universului.
E greu de
spus care din cele două laturi primează. Săgeata polemistului Maritain
zboară totdeauna din arcul filosofului cu același nume:
Trebuie
să ai cugetul aspru și inima blândă.
Împotriva
unui anumit impresionism filosofic făcut din jumătăți de idei unite
cu jumătăți de senzații (Fernandez).
Jacques
Maritain a văzut limpede că filosofia adevărată nu e simplă revărsare a
unui temperament, ci operă a personalității întregi și, ca atare,
trebuie învățată
Sănătoasă
doctrină pentru a vindeca lumea de pletora de filosofaștri care, cu
fiecare scăpare de gând își închipuie a fi descoperit piatra filosofală,
atunci când Porphyr a stat douăzeci de ani pe lângă Plotin, înainte de a-și
lua zborul.
(Text
primit de la prof. Marin DIACONU)
|